EDITORIALUL DE MARȚI – Gheorghe SCORȚAN – Țipătul

Când realizezi, mental și psihic, că așa-numita noastră tranziție spre un model occidental de societate s-a încheiat, că, de acum înainte, cam ceea ce vedem în prezent sunt mai toate oscioarele unui ditamai dinozaurul care, din nefericire, doar se va maturiza de acum încolo, nicidecum nu va trece prin cine știe ce miraculoasă disoluție etc. Ca, mai apoi, să dispară cu totul… Ei bine, simțim plenar că nu se va întâmpla așa ceva! Iar, într-o atare realizare mentală și psihică, nu suntem prea departe de sentimentul unei spaime teribile, totale, a unei imposibilități de a ne imagina că, beneficiind de nemaipomenitele servicii a acelorași partide și, desigur, politicieni, n-are cum naiba să avem șansele de a ne intersecta cu un alt fel de destin istoric: am intrat în UE drept o societate periferică și, probabil, ne vom menține pe aceiași traiectorie: de democrație periferică, mereu imobili în acel grand pas spre un model de societate imposibil de implantat pe meleaguri autohtone.

Dar ca să nu vorbim în dodii, iată faptele! Aflați la sfat, la care, nu trebuie uitat, am fost reprezentați și noi la cel mai înalt nivel posibil – chiar de însuși minunăția sa diriguitoare, cu toate puterile din stat numai ale domniei sale: neasemuitul nostru domnul KVJohannis – s-a hotărât treaba cu ambițiosul obiectiv al UE: The European Green Deal! Adică, Acordul verde european. Iar prezidentului nostru, se pare, îi place atât de mult verdele, încât a uitat cu totul pe unde se află propria societate care l-a trimis acolo să-i reprezinte interesele… Dar ce este Green Deal-ul aista? Pe scurt: nimic altceva decât un set de inițiative politice ale Comisiei Europene în vederea facerii unei Europe neutre din punct de vedere climatic până în 2050. Adică, din marele amvon european s-a decretat un fel de Eden în care emisiile de carbon să nu depășească ceea ce mediul poate absorbi în mod natural. Fain și fast proiect, ar fi spus un fost prezident franțuz! Poate pentru cei dezvoltați, am putea adăuga de pe margine! Căci treaba nu-i, însă, și pentru caprele cu steagul mereu pe sus. Și, ca să vezi, acolo unde ne doare pe noi, caprele cele cu multă mândrie, la capitolul unde, în schimbul energiei, trebuie băgat cărbune, ce au hotărât în înțelepciunea lor diriguitorii, în frunte cu neasemuitul domn KVJohannis: dacă Germania va merge cu mizeria de cărbune până în buza lui 2050, noi, mai ai dracului decât ei, am decartat fără clipire anul 2030. Eroic popor, nu-i așa?! Doar niște acorduri din Wagner ne mai lipsesc din imnul național… 

Deci, la un așa ambâț, ai fi spus că degrabă ne-am fi pus pe treabă, având drept „target” desființarea și reconversia tacticoasă, însoțite de știința și ștaiful teuton, a locurilor de muncă murdare și dătătoare de emisii de carbon. Adică a surselor de trai pentru cei care au mai moșit, prin anii ’90, democrația autohtonă! Este vorba, v-ați dat seama, de tot felul de ortaci care ar urma să nu mai producă decât întru energia verde. Specialiști în domeniu au calculat că, în vederea atingerii obiectivului în cei zece ani propuși, România ar avea nevoie cam de 40 de mld. de euroi. Ce tare! Când nouă, anual ne cam trebuie zece pentru a nu ne îneca. Și-n acest timp, cât ai noștri minunați conducători nu au făcut mai nimic, nemții ce credeți că făcură? Ai naibii, au băgat 1 mld și jumătate de euro într-o centrală nou-nouță, care funcționează cu cărbune, nu cu iarbă ori lumină de la soare. Să nu fim nedrepți: desigur, ai noștri conducători au făcut și ei totuși ceva: s-au interesat de tot felul de prostioare demagogice și au omis să le dea ortacilor salariile pentru munca prestată deocamdată în subteranul câtuși de puțin verde, dar care asigură cam 25% din capacitatea de producție a energiei pe care o consumăm zi de zi. Căci, doar n-o s-o fi uitat la plată pe domnița de la interne, care papă și pensie după prima tinerețe și leafă babană ca secretar de stat, după pensioară. Eu chiar nu-i înțeleg pe ortaci: de ce nu trec cu toții la PNL! Poate așa, europarlamentarul Rareș Bogdan își va aminti de ei și le va trage un bine-meritat perdaf celor din coaliția de guvernare… Dar cu perdaf ori fără, lucrurile vor rămâne neschimbate! Nu se va face mai nimic! Nici măcar vreun simulacru de dezbatere asupra chestiunii… Iar atunci când, siliți de împrejurări, ai noștri diriguitori vor fi înghesuiți să întreprindă ceva, apoi o vor face din perspectiva unei filosofii a unui bine nenegociat! Căci la noi binele este din specia diktatului! 

Și ca să n-o mai lungim, n-ar fi ceva ieșit din comun dacă, la cele patru versiuni ale celebrei picturi Țipătul, aparținând norvegianului Edward Munch, am mai adăuga una în care personajul poartă o cască de miner. Și asta n-ar fi decât o figură dintr-o imensă galerie de suflete, mare cât poate să cuprindă biata noastră societate. Astfel, în funcție de context, ne-am putea aduce contribuția la istoria universală a spaimelor, punând în centrul celebrei picturi personaje selectate dintre figurile atât de expresive ale semenilor noștri. Deveniți, fără voie, însă cu aportul guvernanților noștri, experți în arta spaimelor existențiale! Să tragem nădejde că, în ciuda lor, vom supraviețui…

Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…