IPOTEZE DE LUCRU – Iulian MAREȘ – Povești de viață

Iulian  MAREȘ este unul dintre foștii mei elevi. Proiectul despre care ne va vorbi aici, prin mai multe povești de succes, povești de viață se numește Balkan Development Support și este o asociație tânără, ce reunește oameni cu experiență, profesioniști în sectoarele lor și creativi în ceea ce fac. Este o echipă internațională, iar obiectivul lor este să contribuie „la dezvoltarea economică, culturală și socială a locurilor unde trăim. Vom aplica lecțiile pe care le-am învățat în timp, ne vom folosi de mijloacele de care dispunem în mod firesc și de resursele pe care le putem accesa direct sau cu sprijinul prietenilor noștri, de acum sau de mâine. Considerăm că abordarea „oameni pentru oameni” e cea mai eficientă și că dezvoltarea durabilă pornește de la identificarea corectă a necesităților individuale și colective, dar solicită și punerea în evidență a perspectivei de satisfacere a fiecăreia. Ne propunem să aducem la un loc resurse și mijloace, pe care să le facem accesibile oamenilor orientați către viitor, caracterizați de onestitate și seriozitate, ce sunt interesați de bunăstarea comunităților din care fac parte.” (Ionuț  CRISTACHE)

 

Luceafărul economiei circulare

Suntem la un moment de răscruce în raport cu viitorul economiei europene, din care și România face parte, mai mult formal și mai puțin real. Spectrul economiei circulare reprezintă pentru unii o oportunitate, iar pentru alții o amenințare, deși principiile fundamentale ale acestui concept sunt nu doar logice și de bun simț, ci și generoase: utilizarea durabilă a resurselor și abordarea integrată a sectoarelor economice consumatoare de resurse. Dezideratul în numele căruia sunt anunțate schimbările necesare ce derivă din principii este unul dublu: reducerea impactului asupra mediului înconjurător și, totodată, combaterea schimbărilor climatice – în fapt, o adaptare la o stare de fapt deja instaurată. Hiba pe care o întrevăd în toate documentele programatice circulate la nivelul statului român pe tema economiei circulare este tratarea acesteia ca pe o obligație de serviciu. Vine peste noi economia circulară și gestul reflex e să plecăm în bejanie, într-o accepțiune modernă, desigur – se are în vedere aplicarea formală a unui concept pe care autoritățile române îl privesc strict ca fiind o emanație a Comisiei Europene. Nici măcar un gând să interiorizăm provocarea trecerii la o economiei circulară, să ne dăm seama în proporții minimale cu ce anume am putea noi contribui, pentru propriul nostru bine și ca membri ai Uniunii Europene.

Am avut în liceu un profesor excepțional de economie, un rar exemplu de har, fiind absolvent al Facultății de Filosofie din cadrul Universității București. Profesorul nostru ne explica lucruri complicate dând exemple simple, astfel încât înțelegeam toți și adesea elevii chiuleau de la alte ore pentru a lua parte la prelegerile dânsului. Voi încerca să fac și eu la fel, pentru a ilustra aprecierile de mai sus – voi da câteva exemple simple, regăsite în funcționarea administrației publice locale, de piedici care stau în calea economiei circulare și a căror înlăturare nu pare să fie o prioritate pentru nimeni. Conduc o asociație cu echipă de români și străini, ce are ca obiectiv susținerea dezvoltării economice la nivelul comunităților locale. Misiunea pe care ne-am asumat-o ne obligă să pornim de la firul ierbii, din noroaiele patriei, iar aici descoperim frecvent că mari probleme „de jos” sunt provocate de deficiențe legislative survenite „sus”, unde atmosfera e atât de rarefiată încât creierul colectiv al aparatului de stat suferă de insuficientă oxigenare, soldată cu amețeli, goluri de memorie și încetinirea judecății. Am militat de la bun început pentru folosirea în comun a resurselor disponibile, acesta fiind un principiu pe care ni l-am înscris în statutul asociației. Am descoperit pe parcurs că este aproape imposibil la nivelul administrației publice din România și am reușit mai degrabă să construim circuite de redistribuție dinspre mediul privat, către instituții publice precum școlile din mediul rural sau aflate la periferia noțiunii de urban.

Voi da exemplele promise fără a nominaliza orașele sau comunele la care fac referire. Mi-e greu să cred că România va putea să gestioneze cu succes provocări complexe, dacă nu poate rezolva probleme simple, pe care, de fapt, nici nu le vede. În curtea unui liceu sunt câțiva copaci care, la modul cel mai obiectiv, necesită toaletare, existând riscul să li se rupă crengile crescute excesiv și să cadă peste copii. Localitatea de care aparține nu are bani la bugetul local pentru astfel de intervenții edilitare și nici nu va avea prea curând. Ne-am consultat cu ingineri peisagiști, soluția indicată de ei fiind toaletarea copacilor, folosind nacele telescopice pe platforme mobile sau apelând la alpiniști utilitari. Considerați respectivele nacele ca fiind o resursă: am reperat 3 astfel de nacele – una, aflată la 500 de metri distanță de liceu, în curtea unei companii, alte două, aflate la distanțe de 40 km, respectiv 90 km, ca dotări aparținând altor UAT-uri. Ne-am adresat tuturor, cu următoarele rezultate: compania nu a putut pune la dispoziție nacela, având-o angajată în lucrări cu termen; cele două UAT-uri ar fi fost dispuse, dar ne-au comunicat că legislația administrației publice nu permite utilizarea unui echipament din patrimoniul propriu pe raza teritorială a altui UAT. Ca soluție, ni s-a recomandat contractarea de servicii private de toaletare a arborilor de către UAT-ul unde se află liceul, ceea ce, spuneam la început, nu este posibil. A rămas să plătim noi o echipă de alpiniști utilitari, din bani pe care sperăm să îi strângem din donații. Am reușit să aducem o mare companie din sectorul energetic ca viitor partener pentru înființarea unei clase de învățământ dual, în cadrul aceluiași liceu. Una dintre primele două din județul respectiv, de altfel, așadar o putem considera, pe drept, o realizare, care se datorează, o spun cu sinceritate, în mai mică măsură inițiativei noastre și sprijinului dat de inspectoratul școlar județean și în mai mare măsură disponibilității partenerului privat. În acest context fericit, de altfel, am dat peste o chestiune interesantă, puțin kafkiană chiar: conform legislației învățământului dual, finanțarea necesară unei astfel de clase se asigură în pondere majoritară de către compania partener și în pondere minoritară de către UAT-ul beneficiar. Acest ultim cuvânt – “beneficiar” – constituie un aspect discutabil, deoarece formularea legală ignoră total realitatea demografică. Concret, liceul în cauză adună la un loc elevi nu doar din orașul în care se află, ci și din comunele limitrofe, ceea ce este absolut natural. Ce nu este natural e faptul că legislația administrației publice nu permite ca mai multe UAT-uri să contribuie, din bugetele proprii, în cote proporționale cu numărul de elevi incluși în clasa respectivă, dar provenind din localități diferite. Astfel, dotarea laboratorului necesar clasei duale va fi realizată exclusiv din bugetul UAT-ului unde se află liceul. Ca un indicator al repartiției geografice, putem lua cei cinci elevi ai liceului cărora asociația noastră le oferă burse private, din sponsorizări: doi au domiciliul în oraș și trei în comunele limitrofe. Posibilul efect pervers al faptului că raportul de 2/3 luat ca exemplu nu are nicio legătură cu formarea bugetului necesar clasei duale este acela că UAT-ul căruia îi revine sarcina finanțării exclusive (ca partener public) are tot dreptul să insiste, pe canale informale, ca elevii ce vor fi propuși să provină, cu precădere, din rândul celor care au domiciliul în oraș. De aici, se naște problema accesului egal la educație, dar și o premisă de viciere a performanței scontate – poate nu cei mai buni elevi vor ajunge în această clasă.

Este paradoxal că statul recomandă firmelor să se asocieze pentru a susține împreună clase de învățământ dual, ca modalitate de a împărți bugetul aferent, dar nu oferă aceeași posibilitate și unităților de administrație publică, dimpotrivă, o interzice. Nu este o dimensiune singulară a acestei deficiențe. Un vicepreședinte de consiliu județean ne-a explicat că se confruntă cu o situație similară la nivelul spitalelor municipale: acestea internează pacienți din întreg județul, dar sunt finanțate exclusiv din bugetul local al municipiilor unde se află. Nu vorbim de decontarea serviciilor medicale, ci de realizarea investițiilor atât de necesare în sistemul medical românesc –  aceeași lege nu permite asocierea de UAT-uri pentru realizarea de investiții.

Exemplele la care am apelat sunt reale și recente. Ele reflectă un mod anacronic de repartizare și utilizare a resurselor, aflat la mare distanță de dezideratul unei economii circulare. Ori, îndeplinirea acestuia nu ține doar de mediul privat. Este perfect îndreptățit rolul statului de reglementare a economiei și a societății, dar să-și exercite acest rol și în raport cu sine. Administrația publică locală e o parte a economiei, prin urmare circularitatea la care se presupune că aspirăm trebuie imprimată, poate în primul rând, în funcționarea instituțiilor ce reprezintă, la nivel de oraș și comună, statul român. Nu am apelat întâmplător în titlu la metafora Luceafărului. Raportarea pe care autoritățile române o au cu privire la economia circulară este din registrul “azi o vedem și mâine nu e”, în sensul că străduința lor vizează cum anume să aplice și România provocările luate în considerare de statele membre din partea vestică a Uniunii. Dar este o premisă falsă: nu doar că există un decalaj de dezvoltare între „Vechea Europă” și „Noua Europă”, ci însăși arhitectura statală de suport a economiilor diferă enorm. Infrastructura publică, a lor și a noastră, consemnează diferențe fundamentale ce țin atât de volumul de beton turnat în fiecare țară, cât mai ales de modul în care sunt folosite resursele pe care le are la dispoziție fiecare. Nu gândim la fel și nu simțim la fel. Dacă ne-am uita cu atenție, „la noi” am vedea o dezarticulare cvasi-generalizată, în timp ce „la ei” funcționează deja integrat sectoarele economice, iar aparatul de stat servește mult mai eficient societatea și mediul de afaceri.