EDITORIALUL DE MARȚI – Gheorghe SCORȚAN – Demisia – doar un gest onorant întru normalitatea mult dorită?

Unul dintre poncifele postdecembriste, și la a cărui definiție au subscris mai toți demnitarii, a fost termenul de demisie. Potrivit definiției – Doamne ce le mai place tuturor s-o pomenească – aceasta ar fi doar un act unilateral de voință. Adică, dacă ne putem exprima așa: demisia este ceva aflat la voința mușchilor oricărui împricinat aflat la înghesuială. Și asta nu se petrece în curtea privată a acestuia, ci pe maidanul societății, adică acolo unde se află și funcționează bunurile publice. Ca să fie fără dubiu: este vorba de acel spațiu unde bunurile nu aparțin pomenitului împricinat ori organizației din care face parte, ci sunt în slujba și folosul semenilor acestora. Pe undeva, simțindu-se enormitatea pe care o propune definiția în cauză, se simte nevoia unei adăugiri: cică este totodată, din perspectiva amintitului împricinat, și un act de onoare. D-aia avem struțo-cămila demisiei de onoare! Adică, dacă respectivul consimte să-și dea demisia avem de-a face cu un individ care are onoare. Ceea ce n-ar fi cazul în situația în care acesta, îngroșând obrazul, refuză să intre în posesia onoarei. Adică, rămâne la post și cu onoarea nereperată. De parcă, acesta, așa din eter, a aterizat într-un post, fără nicio legătură cu vreo organizație politică care, în fapt, și cât se poate de real, l-a încoțopenit acolo… Și atunci, împricinatul fiind singur pe lume, se joacă cu nervii noștri, dar și cu onoarea, cică aflată doar la dispoziția acestuia…

Haida, de!… Așa gugumănie nici că se poate mai rotofeie și rostogolită drept principiu care ar reglementa, vezi Doamne, cultura și funcționarea unor instituții și organizații! Ca să vezi,   într-un sistem de putere bazat pe alegeri libere, un număr oarecare de indivizi ajunge, așa din întâmplare, pe o listă din pricina organizației politice care-i pune acolo. Și aceștia, odată aleși, cică nu mai depind de respectiva organizație, ci pur și simplu de ceea ce vor mușchiuleții lor. Hai să fim serioși! Chestiunea ar trebui să fie clară atât pentru demnitari, cât și pentru comentatorii de pe margine care continuă să-și imagineze demisia drept un gest de voință unilaterală: demisia este un gest care are o semnificație cât se poate de funcțională din perspectiva unei organizații. Și anume: credibilitatea organizației despre care facem vorbire! Altminteri, respectiva organizație are în mod evident de pierdut la acest capitol. Așa că, înainte de toate, demisia, la un asemenea nivel, este o chestiune care nu implică în mod unilateral doar moralitatea unui individ, ci credibilitatea și, cum se spune mai nou, reziliența unei organizații, deci capacitatea acesteia de adaptare la somațiile realității. Altminteri, organizația noastră, dacă este populată de specimene care nu vor să-și repereze onoarea, ajunge în cele din urmă să dispară, iar împricinații care îi colcăiau prin măruntaie să redevină ceea ce au fost: niște nimeni! Adică, ceea ce suntem și noi, ceilalți! Inclusiv, subsemnatul! Dar care, împreună, mergând ori ba la vot, cauționăm și legitimăm respectivele organizații… Așa că, recunoscându-mi prostia, nu pricep de ce o asemenea chestiune, cum este aceea a demisiei, continuă să rămână doar un fapt aflat la dispoziția unui oarecare, care, în funcție de ceea ce-i umblă prin tărtăcuță, își pune la mezat onoarea. Din punctul meu de vedere, poate să și-o bage unde crede de cuviință, căci, dintr-o atare perspectivă, esențial rămâne doar faptul că organizația care l-a cocoțat undeva prin spațiul public, unde în mod evident nu sunt bunuri private, nu pare să fie în stare să-l convingă pe respectivul tembel că nu este pe pajiștea personală. Greu de crezut!

Și atunci, este vorba despre altceva! În mod evident, când ni se creează impresia că, vezi Doamne, suntem la dispoziția și umorile unui individ, atunci trebuie neapărat să ne gândim că organizația care l-a propulsat în spațiul public nu consideră că se poate dispensa încă de acesta. Pur și simplu, are deja făcut un calcul de costuri – beneficii și nu consideră că are ceva de pierdut dacă respectivul nu-și dă, așa de-al naibii, demisia. În momentul în care însă consideră că are ceva de pierdut, fiți convinși că pomenita organizație, oricât de slabă ar părea, se va descotorosi rapid de împricinatul nostru care nu vrea să-și repereze onoarea. Pentru cei care cred încă în demisii de onoare, un exemplu de manual, pentru vindecarea de iluzia că gestul demisiei ar fi cumva unul de voință unilaterală, îl va găsi în practica PSD care și-a executat un șir întreg de premieri. Așa că, aviz încă amatorilor de unde or fi fiind ei, deocamdată ieșirea în stradă pentru cules demisii, altminteri necesare, a fost doar un exercițiu în spațiul public. Unul fără cine știe ce beneficii, însă. Nu știm dacă va folosi cândva la ceva!

Oricum, Johannis, sigur pe el, nu s-a sinchisit câtuși de puțin de tragedia de la Balș și dus a fost la schi… Caravana prezidentului nostru, s-ar putea spune, încă trece falnică printre zgomotele spațiului public…

Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…