Formula vrăjită, pentru cei mai mulţi români, este: „Nu sunt bani!” Când le-o spui prima oară, ca preşedinte sau prim-ministru, românii stau câteva secunde surprinşi: nu s-au gândit la asta, li s-a părut necredibil, până acum, ca un stat mare, cum e România lor – că doar n-o fi un butic la colţ de stradă -, să n-aibă bani pentru ei, pentru nevoile lor de sănătate şi educaţie, de pildă, ci doar pentru autostrăzi închipuite, pentru servicii secrete, poliţie, armată. Însă, după secundele care i-au înmărmurit, ceva din adâncul lor istoric, un adânc al supuşeniei milenare, al închinării la Cezar, se urneşte să erupă din ei şi să-i copleşească, mai cu seamă că preşedintele sau prim-ministrul repetă tot mai convingător, tot mai sec şi hotărât, acum deja acompaniaţi de o mulţime de experţi bine plătiţi: „Nu sunt bani!” De fapt, hotărârile reprezentanţilor Puterii sunt receptate de românii sensibili şi înţelegători precum strigătul revoluţionar din Revoluţia Franceză, „Patria este în pericol!” Deci trebuie să cadă capete, să luăm măsuri extreme, să facem revoluţie, ce mai.
Brusc, sensibiloşii noştri cad pe gânduri, cad pe imboldul lor ancestral de a se supune, de a asculta fără crâcnire orice spune şi face Autoritatea. Ba chiar ei trec la nivelul următor, aruncând revoluţionarismul robespierrist în actualitate: „Să n-ajungem ca Grecia!”, atenţionează ei mai întâi din vârful buzelor, apoi încolonându-se ca veritabili soldaţi credincioşi şi strigând un alt cuvânt mirific: „reformă”. Ne este sete de reforme, transmit ei, pe diverse canale, tot mai mulţi, iubind alegoria mitului Meşterului Manole, mit înrădăcinat în lumea românească: să înălţăm, dar nu prea mult, pentru că de fapt trebuie să demolăm ce-am ridicat, acţiuni care se succed ani şi ani, zeci şi sute de ani, mereu, de-a pururi.
Impresionaţi de drama naţională care li se prezintă cu patos de oameni atât de deştepţi, fără îndoială, care ne şi conduc, încep să murmure şi românaşii oropsiţi, călcaţi în picioare de nenumărate ori de şenilele Puterii: „Nu sunt bani!” Mai mult, ei găsesc un temei al supunerii : e meritată, gândesc ei, e dreptul lor, al stăpânilor, să ne marginalizeze şi să ne batjocorească. „Nu sunt bani!”, urlă ei de-a binelea peste toate vocile experţilor bine plătiţi şi atât de inteligenţi. „Trebuie să strângem cureaua!”, mai apucă să strige ei, fericiţi, sfârşiţi în extazul general.
Uneori însă se mai aud şi voci indisciplinate, retrograde, care amintesc de promisiunile conducătorilor făcute-n campania electorală, despre cât de bine şi de frumos va fi, dacă, bun-înţeles, vor fi votaţi. Dar prim-ministrul se ridică deasupra tuturor, cu o voce măreaţă, cu o explicaţie inatacabilă: „Erau doar mesaje de campanie electorală, ele nu fac parte din programul de guvernare.”
„Nimic pentru noi, totul pentru patrie!” răcnesc alegătorii, recunoscători pentru aceste vorbe minunate, dar atât de radioşi, bucuroşi că-şi salvează ţărişoara, începând cu ridicarea pe soclu, cum se cuvine conform obiceiului românesc, a membrilor guvernului, normal, ca să nu mai vorbim de vârful vârfurilor, de omul cel mai, cel mai.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
