SEMNELE TIMPULUI – Liviu ANTONESEI – Povestea lui Marco Polo

Mai întîi, a fost o notație relativ sumară în Jurnal din celulă și ogradă”, apoi a devenit o poveste pentru un volum colectiv și pandemic gîndit de Cristian Teodorescu și Florin Iaru – care deocamdată nu a apărut! -, acum cred că e versiunea definitivă…

E o poveste din două lumi, una care pare tot mai mult cotropită de distopie, alta, lumea lui Marco, lumea libertății și a voioșiei nepăsătoare la un rău pe care nu cred că-l percepe, iar dacă îl percepe, fără îndoială că nu poate să-l înțeleagă. Și, probabil, își spune în minte – știam că oamenii sînt proști, dar nici chiar așa! În lumea lui Marco, sînt și eu liber, nu mi-a introdus restricții, nu-mi cere detalii despre unde mă deplasez și în ce scop anume.

Coada de la market era mică, cîțiva oameni la distanță unul față de celălalt. Ușile automate ale magazinului sînt mereu în poziția deschis. Nu aveam nimic de cumpărat pentru mine, poate niște țigări, deși mai aveam, dar nu-mi place să rămîn în pană cu iarba dracului. În cîteva minute, pătrund în magazin. La intrare, mi se dă o mănușă largă de celofan, deși am mănușile mele mulate din latex. O trag peste cea de la mîna dreaptă și cînd termin, ridic ochii și văd că au adus ananas. Pun unul în coș, deși nu era în plan, și mă îndrept spre zona în care sînt produsele pentru animale de companie, cîini, pisici, iar de la o bucată de vreme și iepuri, se vede treaba că vor fi fost îndrăgiți și de români, acum vreo zece ani, cînd am adus-o pe Cziczi din Polonia, găseam destul de greu mîncarea adecvată, iar fîn și mai greu, trebuia să fac exlorări prin tot orașul. Acum, aș fi avut ce lua cu ușurință. Din păcate, produsele preferate de Marco Polo nu se văd. Caut prin rafturi, mă aplec, și deodată aud de undeva, de la cîțiva metri, pe cineva strănutînd, așa că mi se pare decent să tresar! Mi se pare pe naiba, am tresărit involuntar, toate poveștile cu virusul și-au făcut datoria față de subconștientul meu. Mă gîndesc că am mască, sînt înmănușat, am părul legat în coadă și adunat sub o șapcă destul de amplă, cu cozorocul ca o vizieră. Aproape instantaneu, apar doi bărbați în combinezoane de protecție, cu măști profesionale și încep să pulverizeze dezinfectant în zona presupus infectată din două recipiente de circa doi litri, transparente. Nu au etichete, e un lichid albastru, ca alcoolul medicinal, care emană aburi albicioși. Nu știu ce este, nu miroase nici a clor, nici a spirt medicinal. Omul cu strănutul era de altfel mascat, dar o precauție nu strică niciodată. Cum vor fi venit așa de repede? Din dependințele magazinului nu puteau auzi strănutul. Îmi dau seama că abia acum se dovedesc utile camerele de supraveghere puse, de fapt, pentru zădărnicirea furturilor. Cum pandemia se lungește, mă tem că le vor instala peste tot, cum vor monitoriza și telefoanele mobile. Big Brother își face intrarea în aplauzele noastre venite din frică, frica de virus, frica de contaminare, frica de libertate, frica de tot și se toate. Mă gîndesc iar la viteza de reacție a gardienilor și-mi amintesc pompierii lui Ray Bradbury și viteza lor de deplasare cînd auzeau că mai sînt cărți care circulă libere, de capul lor, prin fața ochilor oamenilor nelegiuiți…

Am început povestirea într-un ritm vag de thriller numai pentru a cîștiga atenția, cei care așteaptă mai departe așa ceva vor fi dezamăgiți, dar din partea celor care vor merge mai departe, aștept un fel de bunăvoință. Ceea ce urmează este povestea lui Marco Polo. Nu a celebrului călător, despre acela s-a scris mult, s-au făcut filme, chiar și desene animate, ci a motanului meu Van, cu care împărtășesc prietenește arestul la domiciliu. Bun, el e mai obișnuit decît mine cu asta, n-a ieșit decît de cîteva ori din casă pentru vaccinări, dar și atunci într-o sacoșă roșie dintr-un fel de mușama. Nu, nu e prin urmare acel Marco Polo, dar își merită cu asupră de măsură numele. Acum aproape zece ani, cînd m-a agățat în ștrand, avea doar vreo două săptămîni, îl priveam cum bîntuie în toate direcțiile, nu foarte sigur pe picioare, dar hotărît, și i-am spus așa spontan. La un moment dat, s-a apropiat și s-a culcat lipit de piciorul meu încălzit de soare. Nu m-a privit cînd i-am spus pe nume, dar cred că și l-a asumat, mereu după aceea  a ciulit urechile la pronunțarea acestuia. Eu pierdusem al treilea caniș și nici gînd nu aveam să mai adopt un animal, oricum la un pisoi nu m-am gîndit niciodată, părerea mea ambiguă despre pisici, ca să spun proastă, a fost schimbată de el, cu afectivitatea sa atît de sofisticată față de cea a cîinilor. M-a cucerit din prima, l-am luat acasă și de mai mult de zece ani sîntem prieteni. Dacă nu mi-ar fi teamă că s-ar putea supăra vreun prieten umanoid, aș spune că e cel mai bun prieten al meu.

Nu e un Van pur de bună seamă, cum ai putea găsi unul comunitar, la sute de ani după ce turcii i-au adus cu ei, ca să păzească de rozătoare convoaiele alimentare care însoțeau armatele? Dacă e pur, poate fi unul din pisoii nedoriți născuți de pisica unuia din apropiere, care a dorit să-l înece în Bahluiul care trece la vreo douăzeci de metri de gardul ștrandului. Nu știa că Vanii, originari de pe malurile lacului care le-a dat numele din Kurdistanul turcesc, sînt excelenți înotători și că, în libertate, trăiesc din vînatul, parcă pescuitul nu se potrivește, peștelui. Că e pur sau impur nici nu contează, Marco respectă toate standardele de dimensiuni, colorit, înălțime și greutate, iar chipul îi este mai degrabă de tip antropoid decît felin. Iar cînd merge țanțoș, seamănă bine cu un pan polonez sau cu poetul Mihai Ursachi, el însuși cu o asemenea alură. Și la mai bine de  zece ani a rămas la fel de jucăuș ca la început, nu degeaba se spune despre Vani că sînt verișorii canișilor. Sau canișii pisicilor. Tot comportamentul său e de Van, posturile de pîndă, faptul că simte mirosul de pește din cutiile de conserve închise, dar și acela că e atent la orice zgomot de apă. Cînd deschid robinetul, se bagă atent sub chiuvetă, iar baie nu pot face decît cu ușa bine închisă că se aruncă în cadă. Nu că m-ar deranja, dar ar putea să-i facă rău gelurile de duș și șampoanele. Dar o dată la cîteva săptămîni, îi umplu cada pe jumătate cu apă caldă și să te ții înot și bucurie…

Înainte de a merge la casă, într-un colț ferit al magazinului, trag mult aer în piept și îmi țin respirația pînă ajung să plătesc, acolo expir cît de încet pot. Sigur, nu e coadă, casiera este blindată în spatele unui perete de plexiglas, doar cu fantă pentru luat marfa sau dat banii. E și mascată și înmănușată, are și vizieră. Plătesc cu cardul și aparatul este rotit spre mine, fac contactul și bat codul PIN pentru că am cumpărat de mai mult de o sută de lei. Mi-o amintesc pe casieră nemascată, e cu adevărat frumoasă, așa că pe lîngă mulțumiri adaug o entuziastă urare de sănătate. Ies repede că mi-am epuizat aerul, mă așez pe o bancă din parc, cea mai singuratecă, ridic masca sub nas și fumez un cigarillos. Cînd termin, mă dau puțin cu gel dezinfectant în jurul gurii și nărilor. Și asta am citit undeva! Pun masca la loc după ce am dat cu puțin gel și pe mănuși. Observ că în dreptul chioșcurilor de flori e oleacă de aglomerație, așa că trag puternic aer în piept și încep să expir cînd ajung în dreptul lor. Trec strada aproape pustie, fluierînd ușor pe sub mască…

Ajung acasă, pe casa scărilor miroase a clor, ceea ce e un semn bun, îmi șterg picioarele de cîrpa îmbibată periodic tot cu clor, duc sacoșa în balcon. Scot cumpărăturile și le pun pe un raft special, scot hainele de stradă și le pun la aerisit, apoi scot și masca și mănușile și le arunc la coș. Dezinfectez, cu un tampon de spirt sau cu lămpița de UV cumpărăturile și le pun la locurile potrivite. Mă spăl un minut pe mîini și față cu apă caldă și săpun. Douăzeci de secunde mi se pare puțin. Pun hainele de casă și mă așez în fotoliul din bucătărie, cu o cafea și o pipă. Stau așa vreo jumătate de oră, timp în care Marco Polo mi-a dat tîrcoale, dar n-a sărit în brațe, deși nu-mi respectă mereu tabieturile! Mă ridic și plec în camera de lucru, mă așez la computer, văd pe un site că un jurnalist cam trăsnit și-a trimis motanul cu care conviețuiește în exil, la țară, ca să nu-l contamineze. El pe motan. Nu era oare mai simplu să se autoprotejeze din răsputeri și să țină motanul pe lîngă el în aceste vremi de strașnică izolare, de cumplită sărăcie  a contactelor cu viața reală, nu cu cea oferită de computere? Închid site-urile și deschid un mix cu blues pe Youtube, pare o muzică potrivită pentru ceea ce vreau să scriu. Deschid un fișier word și pun titlul povestirii. Marco se ridică din pat, vine, se urcă pe speteaza fotoliului în care stau la computer și pare să privească atent ecranul în vreme ce ascultă blues. Uneori, adesea de fapt, am senzația că-mi șoptește ce să scriu, parcă ar fi daimonul acela al lui Socrate…

De vreo șase săptămîni, Marco pare în al nouălea cer, își închipuie că s-a instalat raiul pe pămînt. Nu mai lipsesc de acasă decît cel mult o oră la cîteva zile, nu ore în șir și chiar zile în șir ca înainte. Pe deasupra, și-a recîștigat toate drepturile și libertățile de care a fost privat aproape un an și jumătate, nu pentru că ar fi fost pedepsit, ci pentru că mă autoprotejam eu, blestemat cuvînt!, după o operație la ochi și complicațiile apărute din pura mea prostie, una așa de mare că vreau s-o uit. Cînd a apărut autoizolarea, încă din faza celei voluntare, i-am ridicat toate restricțiile, are acces în toate camerele, ușa bucătăriei nu mai stă închisă cînd sînt eu acolo, se poate urca pe pat și pe fotoliul meu preferat, nu acesta pe care stau cînd scriu, care a devenit acum în exclusivitate al său, mă bătucește în picioare cînd adorm pînă își găsește poziția dorită, face absolut tot ce vrea și are acces peste tot. Și fără să aibă  nevoie de pașaport sau de test negativ! De bună seamă că pentru el a venit deja raiul! Cum am mai scris, în lumea aceasta, și eu sînt liber, mă deplasez fără pașaport și fără declarație pe propria răspundere. Mă și întreb dacă mai are rost să ies din casă. Dacă n-ar fi cumpărăturile de care avem nevoie, nu cred că aș mai ieși. Termin povestea și mă ridic din fotoliu, întinzîndu-mă și simulînd cîteva mișcări de gimnastică, se ridică și el de pe pat – nici nu știu cînd și-a schimbat poziția – și se întinde și el. O luăm amândoi spre bucătărie. Altă cafea, altă cigarillos, de data aceasta mi se așază în brațe, încurcîndu-mă puțin la dusul ceștii spre gură și apoi spre măsuță. Nu-i pasă, e unul din jocurile noastre de cafenea. Îl suspectez că se roagă zeilor săi, poate lui Allah, că e urmaș de otomani, să lungească la infinit pandemia asta!

Bineînțeles că ultimul paragraf l-am scris după cafea, cînd corectam textul. Iar fraza aceasta, după ce am închis fișierul! Ca un mare maestru al prestidigitației….

24 Aprilie 2020 – 2 Februarie 2021, în Iași

LIVIU ANTONESEI este un foarte cunoscut scriitor, cercetător, publicist și profesor universitar din Iași…

 

Distribuie:

Turbnobio

Valeriana Gurmand + Raiman

Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

#Citeste si:



Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public
Flax Gopo
Webhosting Armand Media Star Sistems Security - Paza si protectie

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Cititorii Gazetei - Google.com
Cititorii Gazetei - Trafic.ro