Mă gândesc la Michel Houellebecq, romancier francez contemporan. Dintre cărțile lui, mi-au plăcut Particule elementare și Supunere. Însă tonalitatea romanelor lui este una directă, „brută”, lipsită de tradiția franceză a subtilității și frumuseții stilistice ale unor Rabelais, amuzant și profund, marele Flaubert, labirinticul Proust, Gide, neobositul Sartre, surprinzătorul Butor sau rafinatul Tournier. Pe lângă ei, Houellebecq pare că nu este francez. Și totuși, directețea lui atrage cititorul către o lume haotică, ieșită din țâțâni și copleșită de singurătate.
Într-o noapte, ca de multe ori, am urmărit La Grande Librairie, de pe TV5 Monde. Invitați au fost scriitori a căror temă favorită este călătoria. Spre surprinderea mea, era vorba de călătorie la propriu, de plecarea de acasă în alte spații, inclusiv în România. Dar asta a fost o surpriză mică, pe lângă o alta: cărțile lor sunt despre ce au trăit ei, despre întâmplările prin care au trecut. Frânturi de autobiografie, Nu știu cum au ajuns francezii la un asemenea nivel. Pentru că literatura este fundamental ficțiune, cu toate că înghite și pasaje „trăite” de autor. Pentru mine, este inconfortabil să citesc așa ceva. E ca și cu filmele care, unele, la început, afișează anunțul: „filmul respectă fapte reale petrecute în…” – destul să nu le mai vizionez. Pura biografie este închidere într-un ego care nu-mi este destinat.
Preaînvățatul Jorge Luis Borges, într-o conferință închinată Cărții, din 1978, se oprește și asupra semnificației/sensurilor dictonului: Scripta manent, verba volant. Sunt, aici, două sensuri, unul specific Antichităţii, iar celălalt propriu modernităţii. Sensul vechi al expresiei se înscrie în ideea generală a anticilor care acordă primat cuvântului rostit, în faţa celui scris (vezi Pitagora, Socrate-Platon, Hristos, Buddha): faptul că e mort cuvântul scris, el rămâne acolo, pe foaie, dar e necreativ şi dogmatic, îngropat; în vreme ce cuvântul rostit zboară, este uşor, viu, înaripat, mobilizator. Dar epoca modernă schimbă lucrurile: cartea – cuvântul scris – deschide mintea cititorilor, fiind „operă deschisă”, supusă interpretărilor şi stimulării gândirii. De aici, cultul actual al cărţii. Magister dixit: JLB.
Am citit Pe țărm, de Gurnah, într-o zi jumate. E mult sub Paradis și Abandon. Folosește aceeași tehnică a disecării destinului unei familii africane, dar, aici, nu mai e loc de altceva, de o sugestie, de o deschidere către o viziune, către o idee mai cuprinzătoare. Nu. O familie în disoluție și-atât. În plus, dezvăluirile povestite – nu lipsește știința povestirii, a detaliilor – iau forma unor mărturisiri lungi, a unor adevărate depoziții expuse în fața unui imaginar tribunal moral. Mult formalism, din păcate. Nu e un roman ratat, însă nu e un roman important. Pentru mine.
În fine, l-am cumpărat, l-am luat. Dar n-am tragere de inimă să-l încep cu adevărat. Am răsfoit, ceva cu roluri sociale înalte, miniștri, servicii de informații, diverse alte organizații și ele înalte ierarhic. Mă obosește. Prea multă administrație, prospecte, proceduri – cu documentația aferentă, normal -, oameni importanți, ce mai. Ceva nu-mi sună bine. Ceva îmi sună ca un Puterea și Adevărul francez. Romanele sunt despre oameni obișnuiți. Restul sunt biografii. Fără supărare, e doar o opinie. Dar o să-l citesc, fără doar și poate, așa cum i-am citit aproape toate romanele, traduse, și toate au fost traduse, știu. Anihilare, de Michel Houellebecq.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
