Inițial, Moromete era un om liber. Muncea pe pământul lui, n-avea carte de muncă, avea stoluri de griji însă. Jupuitu, cel de la începuturi, era un biet perceptor mereu blocat de strategia mintosului Moromete, care se învârtea în jurul unei formule scurte, simple, de mare impact, aruncate în fața trimisului statului: „N-am.” E adevărat, până la urmă omul liber își plătea dările, cu țârâita, tot mai greu, dar și le plătea. Putem să ne imaginăm cum cei doi, după micul război al taxelor anuale, se întâlneau cu plăcere, ca doi indivizi ce-și fac treaba omenește, fiecare în felul lui. Iar Moromete cel isteț mai era strigat și „nea Ilie”, cu admirație.
Timpul, însă, a schimbat de la rădăcină relația dintre cei doi, precum și statutul lor social. Moromete a devenit un contribuabil, un ins ce trebuia să-și achite taxele către stat la ANAF, o instituție mai dură decât vechiul Jupuitu, condusă de însuși ministrul finanțelor. Omul liber, în timpurile fericite ale contemplării, s-a procopsit cu carte de muncă, unde se înscriu toate mutațiile de statut social, toate angajările – după perioade de șomaj -, toate amărâtele lui câștiguri salariale. În fața lui, a celui ce se ostenește cu munca, o viață, peste 40 de ani, se înalță fața fără chip limpede a beneficiarului: un stat puternic, ce te impozitează după orice activitate depusă, un chip impersonal cu mii de brațe ce se îndreaptă către tine, omul-cu-cartea-de-muncă. În plus, noul Moromete plătește lunar statului sume de bani importante, vestitul CAS, o grămadă de bani, în vederea drepturilor la o pensie viitoare decentă, speră el.
Acum, intră-n scenă noul Jupuitu, incomparabil mai organizat și mai apărat de legi decât vechiul perceptor. Jupuitu de astăzi e cel puțin ministru al finanțelor. E școlit, se spune, și e-n slujba cetățenilor, se spune. El manevrează cum vrea sacul cu bani al națiunii, bugetul de stat și bugetul asigurărilor sociale, în limbajul specialității ministrului. Când îi vine vremea pensionării, Moromete-cel-cu-carte-de-muncă merge la Jupuitu modern, omul-instituție, birocratul virtuos, cel „conectat” la cerințele economiei macro, la echilibrele ei.
Și contribuabilul îi cere acestui alt Jupuitu o pensie decentă, cum i s-a promis, că doar a dat statului atâția bani! Iar birocratul Jupuitu împrumută cu știință vicleană strategia fostului om liber. „N-am”, îi spune el acestuia, ferm, fără urmă de înțelegere. „S-ar strica echilibrele macro, du-te acasă, nu ne permitem să dăm peste cap ditai economia pentru a-ți mări ție pensia. Stai cuminte, suntem cu ochii pe tine.” Iar Moromete-cel-cu-carte-de-muncă se duce chiar acasă, atât i-a mai rămas. Și ce-l supără nu este atât ofensa adusă de un Jupuitu ajuns, înstărit, parvenit și inatacabil, cât aplauzele concetățenilor lui pentru deciziile birocratului perfect.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…