EDITORIALUL DE LUNI – Nicolae STAN – Formule românești (II)

Formele redescoperirii Celuilalt, după anul 1989, în spațiul public românesc, s-au configurat în următoarele ipostaze:

1. re-găsirea energiei cuvântului scris prin prezența presei scrise, receptată inițial ca infailibilă. Apar, în anii `90, atașamente totale față de investigațiile și demascările ziarelor „libere”. Cozile de la pâine și carne, comuniste, s-au metamorfozat în cozi la informația scrisă considerată apriori adevărată. Manipularea era fără fisură, pentru că credințele erau fără fisură. Se credea fără rest în ce se scria. Să ne amintim de „știrea” despre găina care naște pui vii.  
2. re-descoperirea perspectivelor, proces lent care începe să diferențieze unitatea de credințe inițială. Reorganizarea partidelor istorice, de pildă, PNL și PNȚ-CD, separă o minoritate din public de majoritatea ce susținea noua putere emanată. Perspectivismul se aprofundează la mijlocul anilor `90, odată ce opoziția democratică, CDR-ul, câștigă alegerile generale. Ziarele se împart în „de stânga”, multe, și „de dreapta”, foarte puține. Scânteia devine Adevărul, cum s-ar spune, singurul adevăr. 
3. re-descoperirea Occidentului, a istoriei europene, așa cum era ea, cu sentimentul că, odinioară, am făcut parte din setul ei de valori și instituții. Publicul se împarte, pentru multă vreme, în pro-occidentali și autohtoniști balcanici, între progresiști și restauratori.  Această divizare se întâmplă și în plan politic, dar și în planul societății. Aici, un rol pozitiv îl are militantismul „intelighenției” românești. Să amintim  rolul Alianței Civice.
4. infiltrarea imaginației în structuri ale demonstrației unde, odinioară, domina intelectul. Imaginația devine cu atât mai bogată cu cât adeziunea era mai mare. Faptele se dizolvă în interpretări (replică vestită, lansată pe la 1880 de Friedrich Nietzsche). Ca urmare, apar scenariile, urmarea unei boli naționale botezate de românul înțelept cu termenul „scenarită”,  un termen foarte nimerit. Logica se sfârșește în Politică.

Eu cred că etapa asta, a revelării chipurilor Celuilalt, durează din 1990 până în anul 2000. A fost, sunt convins, o etapă idealistă, bazată pe încrederea fără rezerve, a părții dinamice din sfera publică, în cultivarea valorilor democratice.  

După anul 2000, odată cu dispariția CDR-ului, politica românească a intrat într-o zodie așa-zis pragmatică. Interesele de grup au prevalat față de idealuri, iar oamenii politici și-au construit o condiție imbatabilă de posibilitate: banii. Dacă vrei să faci politică în folosul cetățeanului, nu e suficient să fii competent și onest, ci, în primul rând, trebuie să ai resurse financiare îndestulătoare. Locul din Parlament costă. Omul-cu-bani (tractorist, cârciumar, mecanic, oier, șomer) s-a instalat pentru mult timp pe scena politică din România, luând locul profesorului, medicului, civic idealiști. Noii îmbogățiți, alcătuind un adevărat cartel invizibil pentru cei mulți, vor domina nu numai zona politicului, dar și pe cea civic-media. Presa s-a re-politizat, dar nu pe criterii curat ideologice, ci pe unele financiar-utilitare, impuse de mogulii din media. Condiția de jurnalist a suferit o divizare internă: între adevăr și informație. Adevărul a fost anexat profitului, într-un acord mut, practic, cu J-F. Lyotard în a sa Condiție postmodernă.   

Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…