De la o vreme, încurcat în gânduri și în priviri, am asociat istoria care s-a prăvălit peste noi cu o imagine veche, dintr-un muzeu pe care nu știu acum să-l mai numesc. Îmi amintesc doar tabloul acela îngust, atârnat în marginea încăperii întunecate, cu o canapea mică așezată sub el. Și, da, țin minte numai că se numea Plecarea. Poate că se întorc toate către plecarea din noi, din acest prezent virusat, ascunsă de măștile colorate, de însingurarea tăcută a străzilor, de chipurile anonime ale celor care se strecoară prin ploaia măruntă de octombrie…
În tabloul acela era o coloana de soldați pictați din spate, mergeau într-o noapte anonimă, era puțină culoare, era un drum către asfințit, o simplitate apăsătoare și, poate că înțelegeți de ce l-am lipit cumva de vremurile pe care le trăim.
Dar să vedeți cum e cu viața, care se scurge, iată, acum, de la mansarda mea ieșită și ea la pensie, ca și mine… Am primit o carte, Patria locotenentului Schreiber, de Andrei Makine. Autorul e născut în Siberia, dar este stabilit la Paris și se numără printre cei mai buni prozatori francezi contemporani, iar cartea pe care tocmai o citesc este chiar așa, un amestec de ficțiune și de memorii, povestind despre prietenia dintre un tânăr scriitor plin de succes și un bătrân luptător din Rezistența franceză, evreu la origine, dar erou al țării lui, greu încercată de istoria celui de-al doilea război mondial.
Și, iată, ce găsesc la pagina 26… „Reînvierea trecutului, zice autorul cărții, mi-a evocat o amintire din copilărie – sau, mai curând, imaginea unui vechi tablou, intitulat Plecarea, ce reprezenta o coloană de soldați văzuți din spate, mărșăluind în noapte”… Cum amintirile tinereții lui sovietice nu s-au șters, Andrei Makine povestește despre războiul care „era adesea pictat cu o exuberanță teatrală și agitată, ca și cum artiștii ar fi vrut să redea oroarea milioanelor de morți și amploarea distrugerilor acumulând culori păstoase, compoziții monumentale, panorame ale bătăliilor, realismul însângerat al rănilor și patosul atitudinilor eroice”. El ne reamintește cum era pictat Stalin, biruitor pe câmpul de luptă, așezat deasupra soldaților, deși nu făcuse nicio zi de armată, în realitate.
Am, de mai mult timp, în minte tabloul celălalt, adevărat, sunt foarte sigur că e precum imaginea pandemicei istorii în care ne strecurăm printre picăturile de ploaie, Soldaților nu li se văd decât spinările și stofa groasă a mantalelor, iar căștile ascund în întregime fețele. Autorul cărții despre care v-am povestit câte ceva, scrie și despre un soldat, pierdut în masa de siluete impersonale, care întorcea puțin capul, lăsând să se vadă linia profilului, ochii lui căutând privirea celor care se opreau în fața tabloului.
Recunosc că ultima imagine nu mi-o mai aminteam, dar este această toamnă, coborâtă dintre ramele Privirii, mult mai colorată decât ficțiunea…
Facebook
WhatsApp
TikTok
