EDITORIAL BILUNAR – De ce defulăm sâmbăta?

 

 

Răspunsul ar fi simplu la această întrebare: pentru că în restul timpului refulăm enorm. La Sighișoara, în vara aceasta, aflat la Festivalul de Artă Medievală, am văzut pe o străduță lăturalnică, departe de orice manifestare medievală care defula în lovituri de spade, un colț în care era scris cu litere de o șchioapă: Eliberați-vă stresul spărgând o farfurie! Și plăteai pentru a primi o farfurie nou-nouță pe care apoi o trânteai puternic de asfalt. Aaaah, toată tensiunea zbura! Ce frumos este să eliberezi o tensiune acumulată peste an! Acasă nu ne permitem să defulăm în felul acesta. Doar femeile, cu sensibilitatea lor și simțul ceva mai dezvoltat pentru a găsi pretexte de a reînnoi vesela au astfel de apucături. Oamenii raționali, de factură masculină, trebuie să fie mai cumpătați. Mai calculați. Victorieni, ce să mai vorbim…

 

Ei bine, sâmbăta a devenit, chiar o dată la două săptămâni, o metodă terapeutică de a ne menține echilibrul psihic în limitele sănătosului. Eu asta văd în primul rând în zilele de sâmbătă, sub rubrica culturală. Cultura de sâmbătă, ca și cea de toate zilele de peste țară, nu o văd decât ca pe un tratament – farfurii pe care le spargem cu ștaif. Construim castele de nisip, facem artă din aceste castele, așa cum vedem pe plajele din străinătate, iar apoi, precum copiii de odinioară, avem plăcerea deosebită de a le bombarda sau a ne înfunda distrugător piciorul în vreun turn. Este un gest pur imitativ demiurgic. După orice construcție, vine și deconstrucția. Acum, nu îmi dau seama dacă noi construim sau deconstruim sâmbetele acestea. Uneori am impresia că ceea ce am clădit săptămâna trecută, distrug săptămâna aceasta. Am accese de lectură și îi iau pe toți la mână. Uit repede ce citesc, alteori îmi rămâne în minte textul câte unui coleg mult timp. Uneori nu citesc nimic. Refuz categoric să citesc. Nici măcar să mă recitesc, narcisic. Nu din lipsă de narcisism, ci din frică de masochism. Accese sadice, am observat că nu am față de ceilalți, uuuf!

 

Îmi place Daniel Tache…. uneori mă tachinează cu ceva, nu știu cu ce… rămâne să psiho-investighez acest lucru; în orice caz, simt că am un dialog cu el, din nevăzut. Îmi place să aflu ce se mai petrece peste continente, ce spun profesorii mai experimentați decât mine, ce adieri ale istoriei ale zonei au existat, ce versuri care mă bagă în exerciții de admirație mai scornesc Ioan Viștea sau Puiu Jipa. Nu fac un elogiu al colegilor. Încerc să spicuiesc ce îmi vine prima oară în minte când mă gândesc la de ce-ul acestor sâmbete care se poartă și durează de ceva vreme. Ne purtăm sâmbetele, da. Îmi place acest tip de dialog. Mut și surd pe de o parte, iar pe de alta, extrem de optimist și personal. Vrem să facem parte din altceva, altă societate, păstrându-ne totuși tabieturile.

 

Grecii antici spuneau că există o nevoie mai mult decât fiziologică a dialogului. Asta ne face oameni. Și nu este vorba despre dialogul banal, cotidian. Acesta îndobitocește chiar, dacă ne rezumăm doar la acest contact social. Trebuie să intrăm în nuanțe, în subtilul existenței. Iar acest lucru se face prin dialog cultural. Iată deci ce reprezintă Cultura de sâmbătă. Un dialog cultural. Nu vorbim despre elitism, nu vorbim despre artificii pe cer, nu despre spectacol și dialog al vip-urilor. Vorbim despre un dialog provincial, poate chiar pastișând anumite epoci, dar este autentic și există cu adevărat. Și este suficient. Exact ca într-un land german care reduce universul la două creste, cele pe care locuitorii le pot vedea. Machu Picchu pentru noi este Târgoviște. Și asta oricât de amuzant sună.