DUMINICA DE POEZIE – Un orologiu fără semne

S-a spus… Poetul e un donator de sânge la spitalul cuvintelor (Blaga), iar poeţii sunt inima umanităţii (Eugen Ionescu)… Poetul este un evocator, când îl înţelegem, suntem tot aşa poeţi ca el. Poeţii sunt doar interpreţi ai zeilor (Socrate)… Poezia? O filosofie caligrafică… Poetul este un domn în ţara visului (Heinrich Heine)… Așadar, poezia nu e o acumulare de emoţii, ci o evadare de emoţii. Ea este creaţia ritmică a frumuseţii în cuvinte. Poeţii sunt oameni care  şi-au păstrat ochii de copil. Poezia este arta de a face să intre marea într-un pahar.  Nichita Stănescu credea că trebuie să punem şapte coroane nu pe capul poetului, ci pe verbul versului, pentru că poezia este o stare de spirit, e o prietenie durabilă. Poezia este spunerea Fiinţei… este fondarea fiinţei prin cuvânt (Martin Heidegger)… Desenul din titlul rubricii noastre îi aparține domnișoarei Erica Oprea…

 

Puiu  JIPA 

Jipoeme

1.

 

tot pierdem cîte ceva

chei

amintiri

căruțe de bani

prieteni

părinți

apusuri

nopți

poate și pentru că întunericul e

cum să zic

fecund

și vine o zi

care de fapt e noapte

o singură zi în an

cînd se face

lumină

o clipă

dintr-o singură zi

care de fapt e noapte

o clipă

mai lungă decît nemurirea

încît găsești tot ce ai pierdut

și

încă

ceva

pe

deasupra

mult pe deasupra

(raza)

 

2.

am să te întreb de șapte ori

dacă exiști

ai să-mi răspunzi de șapte ori

că mai e timp

de șapte ori vom respira adînc

înainte să ne mințim

(evident)

 

3.

tu ai să mă iubești
doar în neștire
(nimic)

4.

pe trecerea

de pietoni

petrecerea

se termina

iar ea

petrece rea

rea cea mai rea

tîrziu dintr-un

pet rece (rea

cum este ea )

a născocit un

gest divin

cînd sfîntul

petre cerea

doar un pahar cu vin

și ne spunea

petrec e rea

petrecerea fără de vin

(petre ce rea e petrecerea)

 

 

 

 

Mircea  DRĂGĂNESCU  

Oglinzi de nisip

1.

Mai hai mai hai

hai hui mai hai

spre rai mai hai

nu doar spre răi

mai hai şi bucurii

să ai

mai hai, mai hai

să ne mai şi jucăm în rai

mai hai, mai hai

fără de griji

mai hai

pe un tăpşan

hai hui

spre rai…

 

2.

 

Amorf

 

Totul este la fel

băieții și fetele la fel

iubirea nu mai există la fel

totul este la fel

îmi este frig

îmi este frică

de ce poate să însemne la fel

diferența nu mai există

totul este la fel

gerul acesta care îngheață privirea

indiferența care naște monștri

la fel iubire neiubire

și sex și viața împreună

un cer amorf fără de nouri

și fără de iubiri

furtuna

la fel e moartea

Doamne

amorf și neiubiri la fel…

 

3.

 

Ştevie…

 

E un pogon de ştevie

în curtea copilăriei mele

gătită-n amintire de Buna-n

felurite feluri

cu multă zeamă de lămâie

ca sănătatea minţii să se spele

şi verde veşnic să

rămâie…

 

4.

 

Este marți seara

Și eu sunt pensionar

Ce pot face decât să trec în revistă postările pe fb

și să văd un meci la tv

Este marți seara și picătură cu picătură

viața se scurge neîncetat către mare

Și Pulici înscrie fără probleme

Este o seară anosta

și eu urmăresc un meci la TV…

 

 

 

Constantin  CIUCĂ

 

Cele mai frumoase poezii

 

1.

 

IISUS

 

Tu mergi

cu iubirea fluturându-ti pe umeri ca o mantie,

mergi înainte

și te destrami încet peste oameni.

În urmă, oamenii te adună din aer,

și te respiră

și te fac la loc,

din cuvinte.

 

2.

 

Primăvară – vis în amiază

 

Au înflorit în mine pomii

și mi-e trupul tot

o livadă

căreia tu îi polenizezi

ochii.

Privirea mea te urmează

supusă

prin amiază

ca o pradă

pe care o meriți

pe bluze și pe rochii.

 

3.

 

Primăvară – vis în amiază

 

(altă variantă)

 

Am în mine atâția pomi înfloriți

încât trupul îmi e tot

o livadă

căreia tu îi polenizezi

ochii.

Privirea mea te urmează

supusă

prin amiază

ca o pradă

pe care o meriți

pe bluze și pe rochii.

 

 

 

 

Erica  OPREA  

Lecția de zbor

1.

Descoperă

 

Descoperă parfumul
unei noi uitări,
de-a lungul firului
ce ne unește și
desparte. Necunoscutul
se așterne dinainte
și forma unei proaspete
curiozități se
lasă-ntrezărită printre
gene. Ce-i de făcut

când drumul nu-ți
permite o busolă,
când orizontul se
întinde șerpuit,
prin cețuri de mătase?

Ascute-ți ochii
și-mblânzește pielea
de pe ale tale degete,
transformă-ți vorbele
în fulg și lasă-ți
mintea limpede
printre simțiri,

abia atunci îți vei zări
cărarea, țesută la urma
unui nesomn prelung.

 

2.

 

Drumeț

 

Adună-ți înălțimile
în vârf străin de munte,
la întretăiere de aspre
izbăviri, alungă-ți
vechile cutume fără
sens și lasă vântul
să îți fie sânge.

Prin vene și printre
pulsații să-ți pătrundă
neînceputul tău avânt,
cotropitor să-ți umble
prin sertare de unde cheia
nicicând nu se va mai
întoarce. Aici

e tot ce-ți trebuie
ca să știi să fii,
la umbra unui brad
făr’de-ndoială,
coloană nesfârșită
sculptată-n os de om.

Prezent, atâta trebuie
să fii. În orice clipă tu
să fii cu totu-n tine,
neînfrânat în ale tale
căutări, tăcut prin
zgomot și suspine,
e tot ce îți poți oferi.

 

Costel  STANCU  

 

Ochiul din palmă

 

1.

 

* * *

ce poate fi mai josnic decît să așezi un trandafir

roșu între coapsele femeii adormite

așteptînd să se trezească înspăimîntată că

ai posedat-o fără voia ei să te simți dintr-odată

bărbat știind că își va trăi restul vieții cu această

falsă vinovăție ea care se păstra pentru noaptea nunții

voastre atît de aprig că nici în vis nu te lăsa să îi intri

de unde teama de puritate ești cumva robul extazului ieftin

nu ai înțeles pînă azi că dacă dorință nu e nimic nu e

nimeni nu i-a poruncit trandafirului să înflorească

doar i-au șoptit numele și au așteptat

 

2.

 

***

Sfielnic ceasul. Parc-al lui schelet

cu sînge de fecioară a fost uns,

mă pierd în mine precum roua

în uscăciunea ierbii s-a ascuns.

Piatră de moară, timpu-ncet mă roade,

în măcinarea lui sunt doar un bob –

uiumul dat păsărilor în ceruri,

unde la împărat se-nchină rob.

Inima-mi grea, vîrtej ascuns în carne,

s-a risipit asemeni unui nor,

ceasul a stat, în locul lui se-aude

al sufletului ticăit uşor.

Secunda morţii-i fără conţinut

– şarpe stors aprig de venin –

totuşi la ea ne repezim cu toţii

ca băutorii la un vas cu vin.

 

3.

 

* * *

porți înlăuntru-ți o firidă în care te ascunzi uneori ca

în copilărie cînd te striga mama să îți dea o doctorie

amară cu timpul ți se face frică de întuneric și singurătate

ieși afară mirat că acum nu te caută nimeni mama e

dusă departe doctoriile au căpătat dulceața amăgitoare

a vieții toate se retrag în ele însele pentru o clipă crezînd

că vor reveni la realitate întărite puternice dar nu e așa

doar firul de iarbă se îndreaptă după ce l-a călcat uriașul

oasele tale nu ele rămîn fărîmițate acolo jos nimic nu

mai e ca în copilărie cînd pentru a-ți da curaj mama

se prefăcea o vreme că nu știe unde te-ai pitit atunci

tu săreai brusc din ascunzătoare să o sperii

luai din linguriță înghițitura amară știai că urmează

o bucățică de zahăr ei bine astăzi o aștepți degeaba

 

4.

 

***

Se băteau oameni şi păsări

să împartă puţinul rămas

după datul uiumului. Morăreasă tînără,

moartea sta pe o piatră

în mijlocul drumului.

„N-ai să treci, striga,

vreau tot să-mi rămîie!

Steaua ce cade se agaţă

de cea care suie”.

Aveam pe atunci cai năzdrăvani

ca norii de ploaie.

Totuşi, sub cerul liber am înnoptat.

Doamne, mi-eşti martor:

cu sacii plini am venit,

cu palmele goale-am plecat!

 

 

 

Ioan  VIȘTEA   

Hamlet și gardianul

1.

MAȘINA TIMPULUI
(Larisei, la aniversară, cu nesfîrșită iubire)

Ghemotocul de carne ce-ți dădea cînd și cînd
șuturi zdravene-n burtă, spre a ne reaminti
că există, că-i merge bine
în apa aceea întunecat-călăuzitoare,
s-a ridicat într-o zi în două picioare.
Îți amintești? Goală, prin sticla acvariului
din Constanța, stătea de vorbă cu peștii
într-o limbă comună.
În altă zi a recompus cuneiformele
și Piatra de la Rosetta pe toți pereții casei,
iar într-o toamnă ce făcea melcișori sidefii
din frunzele sălciilor tinere,
ne-am trezit cu ea licențiată în Drept.
Dacă tot nu-i mai poți număra la culcare
alunițele zeci răsărite și-n cele mai intime locuri,
bucură-te totuși: tocmai a aterizat de la Cambridge,
cu o sacoșă pe umăr, părul strîns coamă,
nu-i așa? – o, leit, Emily Dickinson în blue jeans.
Curînd, o să întindă la soare
lucruri viu colorate, scutece, căciulițe cît pumnul
ce se vor alungi pe sîrmă
de la o săptămînă la alta…

O, Maratonistule ce presimți sfîrșitul războiului,
înainte de căderea în țărîna supremă,
mai ai puterea, răgazul,
să celebrezi ultima victorie a stirpei!

2.

SPRE CENTRUL UNIVERSULUI, ADICĂ SPRE MAGAZINUL SĂTESC

toate drumurile
duceau către
centrul universului –
magazinul sătesc,
coop. „6 martie”.

o sticlă de lampă;
un crîmpei de fitil;
două pungi,
una cu sare, cealaltă
cu zahăr candel; ceva scorţişoară
şi scrobeală de rufe,
cînd le găseai.

un baton cu năut;
o juma de mezel;
pîinea de toate zilele,
neagră, la liber o vreme;
un cornet cu praline…

asta însemna
să faci şoping
prin anii 50.

pe caietul dictando,
cu semnătură citeaţă.

la ieşire,
oricît ai fi vrut,
nu scăpai de zeflemeaua nebunului :
(scormonea cu un băţ
în praful de-o palmă
îmbibat cu ţiţei)

ce, bă,
iar v-aţi făcut
de băcănie?!

3.

NORUL ÎN CÎRJE

Gura nu se lasă de nimic astupată.
Nici de pumnu-ncleștat, nici de straturi cu flori.
Mai umblă prin sîngele meu o mașină blindată,
și pe șira spinării, cîteodată, fiori.

Mă mai joacă la cărți și la zaruri farsorii,
ca pe vremea lui Vodă Șeptică;
Cineva îmi strecoară în aerul clar crematorii,
ori să știe ar vrea că mai tremur de frică,

însă gura de nimic nu se lasă închisă.
Nici de gratii de fum, nici de greieri de rouă.
Eu sînt norul în cîrje! Peste Țara Promisă,
într-o zi, cu-ndoielile mele, să știți, o să plouă.

 

Teodor  Constantin  BÂRSAN

 

Poetry

 

1.

 

Come rain

 

Come big drops of

rain upon the grass

Upon the roofs and dusty ground

My eyes and heart delight

Im a

Big whiskers feline gentleman

Cat

Sitting on the nook near

The window

Delighting in the rain that might or might not stop

My countenance is pensive and profound

I meow from time to time

With the passage of a supple feline

I came back to human form lazily laying in my chair

Looking at the big drops of rain

And I never quite know

When Im a man

When Im a cat

By my desk

Or by window

And whose to say

That Erwin was not a fluffy tomcat himself?

Locked in his box,

Half human, half kitten

Watching magic potion bubble up or boil

Or just watching the rain falling on the roofs and parks and streets and people

And on the backs of lovely cats and kittens

 

2.

 

Vino ploaie

 

Vin picături mari de

ploaie peste iarbă

Pe acoperișuri și pământ prăfuit

Ochii și inima mea încântă

Sunt un om bun

Mustăți mari, domn felin

Cat

Stau pe colțul de lângă

Fereastra

Încântare în ploaie care s-ar putea sau nu să se oprească

Înfățișarea mea este crescută și profundă

Mai miaun din când în când

Cu trecerea unei feline suple

M-am întors la forma umană întinsă leneș pe scaunul meu

Mă uit la stropii mari de ploaie

Și nu știu niciodată destul de bine

Când sunt bărbat

Când sunt pisică

La biroul meu

Sau la fereastră

Și cine să spună

Că Erwin nu a fost el însuși un motan pufos?

Închis în cutia lui,

Jumătate om, jumătate pisoi

Mă uit la licoarea magică cum bolborosește sau fierbe

Sau doar uitându-mă cum ploaia cade pe acoperișuri și parcuri și străzi și oameni

Și pe spatele pisicilor și pisicilor drăguțe și pisicuțelor

 

 

Ștefania  PAVEL

Poezia la 16 ani…

 

1.

Prieteni imaginari

Nu am avut niciodată prieteni imaginari

Care să stea de-a dreapta mea

Și din empatie să se închine agnostic

Deodată cu mâna-mi obligată să execute mișcările

Aruncate pe umerii slăbiți

Pentru a scăpa de sub greutatea lor apăsătoare,

Închinare cu închinare;

Care să mă cuprindă-n invizibil

Și să mă țină acolo atât cât am nevoie

Pentru a-mi înnoi culoarea

Ai cărei pigmenți au fost distruși

De prea mult timp petrecut sub soare

Și undeva deasupra sa.

 

Nu am avut niciodată prieteni imaginari

Care să-mi răspundă la întrebări

Prin divagație

Și care să-mi asculte somnul

Pentru a putea să audă visele

Și să-și dea seama dacă sunt cu adevărat ale mele

Ori dacă un gând venit dintr-o altă viață

Mi-a pătruns din nou prin sinapse

Punând la cale un spectacol care să mă convingă

Să-mi dau zilele și respirațiile altcuiva.

 

Nu am avut niciodată prieteni imaginari,

Reflexia mi-a fost mereu,

Și-mi va mai fi timp de câteva vieți,

Unica plăsmuire

Probabil tot a imaginației,

Dar care îmi e mai mult dușman

Decât prieten,

Care-mi spune să nu mă mai închin agnostic

Și țipă la mine să mă grăbesc,

Căci nu am timp de întrebări,

De somn sau măcar de a-nnoi

Culoarea estompată.

Îmi spune că nu mi-a mai rămas

Decât numărul potrivit de secunde

Pentru a asculta atrocea-mi descriere.

 

Nu am avut niciodată prieteni imaginari

Care să mă învețe cum să fiu,

Uneori,

Invizibilă.

Am avut numai propria-mi reflexie.

Poate de aia privitul la mine

Și trăitul

Par un act sinucigaș.

 

 

2.

 

O ultimă scrisoare

 

Când alegerea va fi făcută

Și numai cerul gri

Îți va mai permite să mă vezi

Iar din el vor cădea picături de mine,

Să știi că eu sunt acolo

Și îți spăl din entitate imaginea mea,

De fiecare dată puțin câte puțin,

Atât cât simt că ai nevoie,

Atât cât simt că mă simți înainte să adormi.

Așa că ieși afară,

Pe suportul cald al pământului rece,

Și nu te mai ascunde sub o umbrelă,

Sub straturi de gânduri acumulate peste tine fiindcă,

Lipsit de putere și de pregătire,

Nu te-ai putut scutura de ele;

Lasă-mă să te curăț de mine

Până nu voi mai putea fi găsită

În nicio pată de cafea

Vărsată pe a ta cămașă albă,

Până nu voi mai putea fi găsită

În nicio silabă a niciunui cuvânt

Vărsat în mintea ta proaspăt spălată.

 

Când nu mă vei mai putea vedea

Nici măcar în dezordinea ta,

Nici în cerul gri

Și când din el

Nu va mai ploua,

Atunci va deveni invizibilă

Și această ultimă pată de mine,

Această ultimă scrisoare

Compusă pentru a aminti

Că se poate uita.