S-a spus… Poetul e un donator de sânge la spitalul cuvintelor (Blaga), iar poeţii sunt inima umanităţii (Eugen Ionescu)… Poetul este un evocator, când îl înţelegem, suntem tot aşa poeţi ca el. Poeţii sunt doar interpreţi ai zeilor (Socrate)… Poezia? O filosofie caligrafică… Poetul este un domn în ţara visului (Heinrich Heine)… Așadar, poezia nu e o acumulare de emoţii, ci o evadare de emoţii. Ea este creaţia ritmică a frumuseţii în cuvinte. Poeţii sunt oameni care şi-au păstrat ochii de copil. Poezia este arta de a face să intre marea într-un pahar. Nichita Stănescu credea că trebuie să punem şapte coroane nu pe capul poetului, ci pe verbul versului, pentru că poezia este o stare de spirit, e o prietenie durabilă. Poezia este spunerea Fiinţei… este fondarea fiinţei prin cuvânt (Martin Heidegger)… Desenul din titlul rubricii noastre îi aparține domnișoarei Erica Oprea…
Puiu JIPA
Jipoeme
1.
în gîndul meu
planetele ești tu
(aliniere)
2.
te-aș mai iubi
cam cît uitarea
ți-aș mai muri
dar vine deșteptarea
(despre aproape nimenea)
3.
singurătatea ta
are aripi
și sînge
(eu nu-s)
4.
iubitele mele
au zaruri pe gene
picioarele lor
ale fluturilor
complicat indecent
pe alocuri absent
inventez colorez
printr-un pince-nez
iubiri colorate
de co lo ra te
iubiri resemnate
(neterminare)
5.
o să murim iubito
și filmul mut
o să ne tacă
(fredastairșigingerrogers)
Mircea DRĂGĂNESCU
Poezii de când eram mai tânăr
1.
Te privesc fără să simt vreo teamă
sau o dorință nebună de mărturisire
pur și simplu să te țin de mână
ca pe un copil
căruia să-i spun nimicuri
povestea simplă a unui gest naiv…
nu e decât o zi ca oricare alta
în care brusc dor mi se face
să iau un tren către
niciunde
pentru a-mi îmbrățișa copiii-mi revoltați…
nu e decât o zi în care iar cred
că Dumnezeu există…
2.
Psihoterapie
Primăvara asta a mea cu astenia ei
primăvara asta a ta cu astenia ei
seva proaspăt izbucneşte în muguri
oasele trosnesc ramuri uscate
în toamna asta neîmprimăvarate
în mine şi-n tine amestec ciudat
melancolico-depresiv de
primăvară toamnă târzie…
ne trebuie un psihoterapeut
eu psihoterapeutul tău
tu psihoterapeutul meu
eu liniştea ta tu neliniştea mea
alienare treptată
spre liniştea alăturată
de sălaşul de piatră ecou
Tu psihoterapeutul meu
Eu psihoterapeutul tău…
3.
Ține aproape
Țin aproape
un caiet ca o peliculă
fotografică (radiografie)
a unor analize a sufletului
unde se înregistrează
gândurile care încă există
și nu au fost
sufocate…
Constantin CIUCĂ
Cele mai frumoase poezii
1.
Când îți aduceam flori
rotundă ieşea de sub buzele tale
o vocală
aromitoare ca o portocală.
A!
ce surpriză
se ridica în ochii tăi în fiori
din cauza simplă a unei flori.
Portocale
cu miezul de A-uri
şi O-uri
îţi cădeau lin din mirare
pe haina mea în carouri.
2.
Dragostea
Şi apoi te îndrăgosteşti.
Uiţi totul despre tine şi despre ceilalţi.
Călătoreşti.
În fiecare din degete ascunzi colivii
în care canarii vin de la mari depărtări
să ţi le mişte în cântec.
O spirală de vânt eşti,
brăţară la aripa unei păsări.
Erica OPREA
Lecția de zbor
1.
Impresionism abstract
Un cuvânt
repetat de prea
multe ori ajunge
să se abstractizeze.
Devine un căuș gol,
liber pentru a fi
umplut de idei
publice, variate
de la suflare la suflare.
Nu mai știi ce
înseamnă, nici
nu mai știi dacă
mai are rost să-l
cauți, dacă mai e
așa cum îl credeai.
Firescul se transformă,
devine culoare a
unor subiectivități
întortocheate și
ți se îndepărtează
de năzuințele pe care
le-ai avut, de posibilitățile
pe care le-ai fi
putut avea. Uită
împletitura strânsă
de rigori și iluzii,
lasă curgerea de idei
și de nisip să-ți arate
calea.
2.
Atonal
Ai putea crede
că am răspunsul
la vreo cugetare
mai răsărită, la vreun
cuvânt ceva mai adânc.
Nimic nu poate fi
mai înșelător decât
această nemișcare
aparentă, impresie
derutantă de stăpânire.
E prea sălbăticit
tumultul de idei,
nespusul înfierat
pe suprafețe ca să
mai poți crede
că n-ai nevoie
de mânuși, că
e de-ajuns o vorbă
sau vreo două
întru îmblânzire.
Nu vezi că-i
liniște deplină?
Acordul nu-i
făcut pentru urechi.
Costel STANCU
Ochiul din palmă
1.
Cinez nimicul ca pe un berbec
pe care altădată-l călăream.
Poate-s nebun, dar ochi de fiară,
prin întuneric, mă pîndesc la geam.
În aşternuturi proaspete de piatră,
adorm apoi visînd întruna
că sîngele femeii, noaptea,
se întîlneşte pe furiş cu luna.
Îşi varsă-n mine lapţii îndoiala,
şi-s singur, fără glas şi trecător,
cum trecătoare-i apa peste pietre
şi firul ierbii prin picior.
Atunci tresar, gîndesc şi caut
comori în focul ce s-a stins
– pescar al sinelui e omul,
nemulţumit mereu de ce a prins.
2.
Stăm faţă-n faţă, între noi un cuib
cu copac cu tot se roteşte.
Puii din el ne ciugulesc marginile,
fiecare, în sine, descreşte.
Şi cade pradă propriului său ochi,
prea lacom să mai fie săturat.
Mărul din rai rămîne gol chiar dacă
numai în gînd l-am scuturat.
Şi-n veci lipiţi de poartă aştepta-vom
– zălog păcatelor demult făcute –
ca două lacăte visînd
la răsucirea cheilor pierdute.
3.
tu m-ai părăsit acum nouă vieți
dar pisica ta vine în fiecare zi
și mi se așază pe mormînt
ea știe
că locul acela
e încă nevindecat
4.
Unde e susul? Josul unde este?
Dezleagă-mi, Doamne, tu, acest mister.
Iar, dacă poţi, spune-mi cum de azi-noapte
caii-au pierdut potcoavele în cer?
Am obosit, ce-i drept, păzindu-i
şi n-aş fi vrut s-adorm, însă nimic
nu-i mai odihnitor decît să simţi
cum trece axa lumii prin buric.
Urc şi cobor întruna pînă cînd
cel ce-a plecat e-acelaşi cu întorsul.
Şi ca o spiţă-n roata fără margini
nu ştiu unde e susul, unde-i josul.
Ioan VIȘTEA
Hamlet și gardianul
1.
Basta!
Din una în alta, ce vroiam să spun
O scurtă, o fugară privire, ca pe gaura cheii,
să fi aruncat și tu în istorie, mai devreme ca pielea
să îmbătrînească pe tine de tînăr
și pe urmele dîrei de fum, ochii oftalmici, postbelici,
un secol de aur să fi văzut, nu unul de sînge,
o țară cu hiacinți în ferestre, nu cu îngeri de cocs.
N-a fost să fie și basta! Basta
– Basta, zici?
– Nu, nu generalul! încît
se deslușește mai bine de ce,
pe radiografii, tinerețea se vede mereu
ca un tufiș desfrunzit, cu toate că
respirația ei încolțea firul ierbii,
înflorea păpădii, căra apă la moară
și-n fiece noapte îi zîmbea în secret,
fața nevăzută a Lunii.
Ah, Luna! Luna, am spus? Numai acolo
puteai face un pas mare pentru omenire
pe cînd pe pămînt pașii sînt mici, mici, șovăitori și în gol;
gravitația se ține scai de tine – surpă nisipul
în urma pașilor pe țărmul iluziei unde
palide faruri de coastă naufragiază corăbii la mal,
zgîlțăie viața din balamale; uite, trece pe lîngă tine înhămată
la cîrdul de lebede-al iernii,
ca și cum ai trăit doar în închipuirea, în delirul cuiva.
Da, gravitația nu-ți dă pace și basta! Atmosfera terestră
nu te scapă din ochi; orașul fuge de sub picioare
cu senzația de cutremur într-un zgomot de fiare,
ei, tocmai asta vroiam să spun: pe bulevard,
două automobile s-au ciocnit violent
și un reporter ia interviu unei pete de sînge.
2.
Trenul fantomă
Călătoresc la clasa doua printre fantasmele căzute din albume
şi garnitura, culmea, nu opreşte-n staţii,
dar şi aşa, în goana trenului, din ceaţa zărilor postume,
primesc chemări la judecată şi somaţii.
Se-aude în compartiment concert din muzică de Bach;
lumina gazului aruncă umbra călătorilor de-a lungul şi de-a latul
şi vine vorba de falimentele din vechiul crah –
în ochii lor citesc că eu sînt vinovatul.
La curbe, pămîntul într-o rînă mi se lasă..
Privesc la pozele cu-n felinar şi-un car cu boi.
Din lîncedă, se face atmosfera grea şi nămoloasă –
simt c-am pierdut în ochii lor şi ultimul război.
Pămîntului, în mine, tot i se-nclină axa.
Îmi stă pe umeri haina agăţată-n oase.
Cu voce gravă mă bănuieşte vecina mea, Sintaxa,
de legături cu fraza, zice ea, periculoase.
Eu tac. Din clipă-n clipă mă aştept
la o pedeapsă poate capitală.
Îmi ciocăne cu degete-ngheţate tovarăşii de drum în piept,
dar nimeresc peste o încăpere evacuată, goală.
Sînt cam de-un secol şi ceva pe drum.
N-are orar, nici staţii, trenul meu fantomă.
Să sar din el mi-e teamă, să mă ridic n-am cum.
Privesc şi-atît. Afară e un timp intrat în comă.
3.
Rondul de noapte cu Penelopa
Oraşul clocea ouă în cuiburi de nori. Lovit de insolaţie,
măcelarul exotic vindea carne de papagal.
Musca-n lapte făcea zicalei ventilaţie.
Zîmbeau complice iubirile-nşelate-n mod egal.
Şi eu mă rătăcisem printre toţi,
strigat de precupeaţa care dădea cu cărţile de drept civil pasenţe.
Mă suspecta de gîlci, de vise şi-ndoială ca pe hoţi,
zicînd că-mi curg în vene munţi de delincvenţe.
Dar cum aş fi putut să recunosc,
c-am biciuit cu flori secretele intrări ale cetăţii,
că-n tomberoane, pe cadavre, am aruncat grenadele cu mosc
şi-am tras cu praştii în strabismul somităţii?
Tîrziu, tiveam cu monograme cămăşile de noapte.
În sacii de dormit strîngeam beţivi şi fluturi.
Creşteau pe turnul primăriei dinţi de lapte
şi-n mine nerăbdarea lungilor săruturi,
căci aşteptam narcotizat, ca pe-un blestem,
să mă-ntîlnesc pe-ascuns cu Penelopa.
Printre patrule, mergeam pe întuneric, la gară, să vedem,
cum flutură pe şine, cu degete de aer şi lumină, Europa!
Ștefania PAVEL
Poezia la 16 ani…
1.
Și dacă…
Și dacă vreodată o să fiu
Mai mult decât eu însămi,
Născută din cutremure
Sau din perseide,
Mi-aș da voie să cad
Și să zgudui Pământul
Fără să știu dacă are sau nu
Cine să mă privească,
Cine să îmi simtă venirea?
Și dacă atâtea respirații
Au rămas nefolosite,
Unele furate de bătaia vântului
Îmbrăcat în vânătăi lejere,
Altele puse la păstrare,
Apoi uitate acolo până ce au expirat
Și nu au mai fost bune de nimic,
Atunci eu de ce să nu împrumut
Măcar una?
Pe cea mai slabă,
Dar pe care să o pot prelungi
Atât cât mă simt în stare
Să o suport de dragul altora
Și pe care să o pot abandona cu ușurință
Atunci când începe să îmi facă rau.
Și dacă atâtea lumini și lumi s-au stins,
Cedându-și locul omniscienței
Pe care altfel ar fi ucis-o
Fără a avea măcar demnitatea de a-i pregăti
Un sicriu rece, neacoperit,
Atunci eu, atotștiutoare,
De ce să rămân în așa-zisa siguranță
Pe care mi-o oferă bezna
Când aș putea,
Pur și simplu,
Să aprind din nou
Lumina și lumea,
Doar pentru mine?
Și dacă bătăile inimii
Accelerează mereu,
Concurând cu sine
Și obligându-mi pieptul să le arate tuturor
Că încă trăiesc,
Atunci de ce să nu concurez și eu cu ele,
Să stabilim o data pentru totdeauna
Cine obosește mai repede,
Obligând adversarul să se căznească
Să continue alergătura
Și făcând totul o cursă fără sens
Nepărăsită din orgoliu?
Și dacă atâtea respirații,
Unele furate de bătaia vântului
Îmbrăcat în vânătăi lejere,
Altele puse la păstrare,
Apoi uitate acolo până ce au expirat
Și nu au mai fost bune de nimic,
Au rămas nefolosite de omnisciența
Deocamdată cât se poate de vie,
Fără vreun rezultat nemaiîntâlnit,
Atunci eu de ce să le folosesc pe ale mele
Fără a aprinde, mai apoi,
Lumina și lumea?
Și dacă vreodată nu o să mai fiu
Mai mult decât eu însămi,
Născută din cutremure
Sau din perseide,
Aș avea în inima cui
Să incetez să cad?
2.
Respirația
Încetinește-mi respirația.
Îmi amintește prea mult de mine,
Cea care a știut cum să creeze râuri
De rânduri
Și păduri de priviri emulative
Pe care le aruncam cu dezgust doar către mine
Înainte să mă pierd în adâncimea liniilor din palmă.
Îmi amintește prea mult
De cum am putut să creez lumea
Și soarele și luna
Și întreg spațiul
În care nu mai am loc,
Nici eu și nici bagajul plin de particule de vorbe,
Spațiul în care nu aș mai avea cum să mă rătăcesc
Nici dac-aș vrea,
Fiindc-am rămas in afara lui
Pe veci.
Încetinește-o, căci nu sunt așa de rapidă ca ea
Și îmi e teamă să nu mă piardă pe drum.
Atunci aș rămâne doar eu, fără respirație,
Față-n față cu viața care, râzându-mi în nas
În timp ce mă părăsește,
M-ar face să mă-ndoiesc de veridicitatea
Și de necesitatea
A ceea ce am fost…
Atunci aș rămâne doar eu, fără respirație,
Spate-n spate cu moartea
Care mă cheamă,
Dar mă alungă atunci când ma apropii de ea
Suficient de mult
Încât să îi pot simți râsul perfid.
Încetinește-mi respirația,
Face prea mult zgomot de trecut
Și îmi amintește insuportabil de mult
Că poate am trăit
Și poate am creat
Și poate m-am transformat
Într-un fel de Dumnezeu inexistent
În care nici măcar eu
Nu am crezut.
Teodor Constantin BÂRSAN
Poetry
1.
You won’t believe this
it took me hours to
put poem to paper
you were there
in the subway
your eyes were
lovely
in the morning sun
you lifted your eyes
from the book
and I could not help notice
how lovely you were
and you know
they say I fall in love, too fast, too easily
too much
I crush on everyone who is a little bit
just out of this world
but how can you be a simple crush
if words are pouring now
it seems they’ll never stop
I never mustered the courage to follow you
around
that little Babylon
you call home
If I could only muster the slightest courage
I can get
to talk to you every now and then
But dear
I’d rather have you elude me
each time we meet
so sleepless, hungry, famished and thirsty
I’d search for you with bloodshot eyes
until I lose myself
and find your own
soul
I can imagine them saying
“Aren’t they the most beautiful couple
you’ve ever seen?”
Now honestly, my dear
aren’t we the most beautiful strangers you’ve ever seen?
2.
N-o să-ți vină să crezi asta
Mi-a luat ore întregi să pot
Pune poezia pe hârtie
Ai fost acolo
în metrou
ochii tăi erau
Drăguți,
în soarele de dimineață
ți-ai ridicat ochii
din carte
și nu m-am putut abține să observ
Cât de minunată ai fost
și tu știi,
se spune că mă îndrăgostesc, prea repede, prea ușor
prea mult…
Mă îndrăgostesc de toți cei care sunt puțini
tocmai am ieșit din această lume
dar cum poți fi o simplă pasiune
dacă și cuvintele se revarsă acum…
Se pare că nu se vor opri niciodată
Nu mi-am făcut niciodată curaj să te urmez…
În jur,
acel mic Babilon…
Tu numești asta acasă…
Dacă aș putea avea cel mai mic curaj
Aș știi
să vorbesc cu tine din când în când…
Dar, dragă.
aș prefera să mă eviți
de fiecare dată când ne întâlnim
atât de nedormit, flămând, înfometat și însetat…
Te-aș căuta cu ochii împuținători
până mă voi pierde pe mine…
Și găsește-ți propriul tău
Suflet…
Îmi imaginez cum spun ei
„Nu sunt ei cel mai frumos cuplu
Ai văzut vreodată?”
Acum sincer, draga mea,
nu suntem noi cei mai frumoși străini
pe care i-ai văzut vreodată?