ortooxacell kiss2022.gif Flax

DUMINICA DE POEZIE – Un orologiu fără semne

S-a spus… Poetul e un donator de sânge la spitalul cuvintelor (Blaga), iar poeţii sunt inima umanităţii (Eugen Ionescu)… Poetul este un evocator, când îl înţelegem, suntem tot aşa poeţi ca el. Poeţii sunt doar interpreţi ai zeilor (Socrate)… Poezia? O filosofie caligrafică… Poetul este un domn în ţara visului (Heinrich Heine)… Așadar, poezia nu e o acumulare de emoţii, ci o evadare de emoţii. Ea este creaţia ritmică a frumuseţii în cuvinte. Poeţii sunt oameni care  şi-au păstrat ochii de copil. Poezia este arta de a face să intre marea într-un pahar.  Nichita Stănescu credea că trebuie să punem şapte coroane nu pe capul poetului, ci pe verbul versului, pentru că poezia este o stare de spirit, e o prietenie durabilă. Poezia este spunerea Fiinţei… este fondarea fiinţei prin cuvânt (Martin Heidegger)… Desenul din titlul rubricii noastre îi aparține domnișoarei Erica Oprea…

 

Puiu  JIPA  

Jipoeme

1.

 

în gîndul meu

planetele ești tu

(aliniere)

 

2.

 

te-aș mai iubi

cam cît uitarea

ți-aș mai muri

dar vine deșteptarea

(despre aproape nimenea)

 

3.

 

singurătatea ta

are aripi

și sînge

(eu nu-s)

 

4.

 

iubitele mele

au zaruri pe gene

picioarele lor

ale fluturilor

complicat indecent

pe alocuri absent

inventez colorez

printr-un pince-nez

iubiri colorate

de co lo ra te

iubiri resemnate

(neterminare)

 

5.

 

o să murim iubito

și filmul mut

o să ne tacă

(fredastairșigingerrogers)

 

Mircea DRĂGĂNESCU  

Poezii de când eram mai tânăr

1.

Te privesc fără să simt vreo teamă

sau o dorință nebună de mărturisire

pur și simplu să te țin de mână

ca pe un copil

căruia să-i spun nimicuri

povestea simplă a unui gest naiv…

 

nu e decât o zi ca oricare alta

în care brusc dor mi se face

să iau un tren către

niciunde

pentru a-mi îmbrățișa copiii-mi revoltați…

 

nu e decât o zi în care iar cred

că Dumnezeu există…

 

2.

Psihoterapie

 

Primăvara asta a mea cu astenia ei

primăvara asta a ta cu astenia ei

seva proaspăt izbucneşte în muguri

oasele trosnesc ramuri uscate

în toamna asta neîmprimăvarate

în mine şi-n tine amestec ciudat

melancolico-depresiv de

primăvară toamnă târzie…

 

ne trebuie un psihoterapeut

eu psihoterapeutul tău

tu psihoterapeutul meu

eu liniştea ta tu neliniştea mea

alienare treptată

spre liniştea alăturată

de sălaşul de piatră ecou

Tu psihoterapeutul meu

Eu psihoterapeutul tău…

 

3.

Ține aproape

Țin aproape

un caiet ca o peliculă

fotografică (radiografie)

a unor analize a sufletului

unde se înregistrează

gândurile care încă există

și nu au fost

sufocate…

 

Constantin CIUCĂ 

Cele mai frumoase poezii

1.

Când îți aduceam flori

rotundă ieşea de sub buzele tale
o vocală
aromitoare ca o portocală.

A!

ce surpriză
se ridica în ochii tăi în fiori
din cauza simplă a unei flori.

Portocale
cu miezul de A-uri
şi O-uri
îţi cădeau lin din mirare
pe haina mea în carouri.

2.

Dragostea

Şi apoi te îndrăgosteşti.
Uiţi totul despre tine şi despre ceilalţi.

Călătoreşti.

În fiecare din degete ascunzi colivii
în care canarii vin de la mari depărtări
să ţi le mişte în cântec.

O spirală de vânt eşti,
brăţară la aripa unei păsări.

 

Erica OPREA  

Lecția de zbor

1.

Impresionism abstract

Un cuvânt
repetat de prea
multe ori ajunge
să se abstractizeze.
Devine un căuș gol,
liber pentru a fi
umplut de idei
publice, variate
de la suflare la suflare.

Nu mai știi ce
înseamnă, nici
nu mai știi dacă
mai are rost să-l
cauți, dacă mai e
așa cum îl credeai.

Firescul se transformă,
devine culoare a
unor subiectivități
întortocheate și
ți se îndepărtează
de năzuințele pe care
le-ai avut, de posibilitățile
pe care le-ai fi
putut avea. Uită

împletitura strânsă
de rigori și iluzii,
lasă curgerea de idei
și de nisip să-ți arate
calea.

2.

Atonal

Ai putea crede
că am răspunsul
la vreo cugetare
mai răsărită, la vreun
cuvânt ceva mai adânc.
Nimic nu poate fi
mai înșelător decât
această nemișcare
aparentă, impresie
derutantă de stăpânire.

E prea sălbăticit
tumultul de idei,
nespusul înfierat
pe suprafețe ca să
mai poți crede
că n-ai nevoie
de mânuși, că

e de-ajuns o vorbă
sau vreo două
întru îmblânzire. 

Nu vezi că-i
liniște deplină?
Acordul nu-i
făcut pentru urechi.

 

Costel  STANCU    

 

Ochiul din palmă

 

1.

 

Cinez nimicul ca pe un berbec

pe care altădată-l călăream.

Poate-s nebun, dar ochi de fiară,

prin întuneric, mă pîndesc la geam.

În aşternuturi proaspete de piatră,

adorm apoi visînd întruna

că sîngele femeii, noaptea,

se întîlneşte pe furiş cu luna.

Îşi varsă-n mine lapţii îndoiala,

şi-s singur, fără glas şi trecător,

cum trecătoare-i apa peste pietre

şi firul ierbii prin picior.

Atunci tresar, gîndesc şi caut

comori în focul ce s-a stins

– pescar al sinelui e omul,

nemulţumit mereu de ce a prins.

 

2.

 

Stăm faţă-n faţă, între noi un cuib

cu copac cu tot se roteşte.

Puii din el ne ciugulesc marginile,

fiecare, în sine, descreşte.

Şi cade pradă propriului său ochi,

prea lacom să mai fie săturat.

Mărul din rai rămîne gol chiar dacă

numai în gînd l-am scuturat.

Şi-n veci lipiţi de poartă aştepta-vom

– zălog păcatelor demult făcute –

ca două lacăte visînd 

la răsucirea cheilor pierdute.

 

3.

 

tu m-ai părăsit acum nouă vieți

dar pisica ta vine în fiecare zi

și mi se așază pe mormînt

ea știe

că locul acela

e încă nevindecat

 

4.

 

Unde e susul? Josul unde este?

Dezleagă-mi, Doamne, tu, acest mister.

Iar, dacă poţi, spune-mi cum de azi-noapte

caii-au pierdut potcoavele în cer?

Am obosit, ce-i drept, păzindu-i

şi n-aş fi vrut s-adorm, însă nimic

nu-i mai odihnitor decît să simţi

cum trece axa lumii prin buric.

Urc şi cobor întruna pînă cînd

cel ce-a plecat e-acelaşi cu întorsul.

Şi ca o spiţă-n roata fără margini

nu ştiu unde e susul, unde-i josul.

 

Ioan VIȘTEA   

Hamlet și gardianul

1.

Basta!

Din una în alta, ce vroiam să spun

O scurtă, o fugară privire, ca pe gaura cheii,
să fi aruncat și tu în istorie, mai devreme ca pielea
să îmbătrînească pe tine de tînăr
și pe urmele dîrei de fum, ochii oftalmici, postbelici,
un secol de aur să fi văzut, nu unul de sînge,
o țară cu hiacinți în ferestre, nu cu îngeri de cocs.

N-a fost să fie și basta! Basta
– Basta, zici?
– Nu, nu generalul! încît
se deslușește mai bine de ce,
pe radiografii, tinerețea se vede mereu
ca un tufiș desfrunzit, cu toate că
respirația ei încolțea firul ierbii,
înflorea păpădii, căra apă la moară
și-n fiece noapte îi zîmbea în secret,
fața nevăzută a Lunii.

Ah, Luna! Luna, am spus? Numai acolo
puteai face un pas mare pentru omenire
pe cînd pe pămînt pașii sînt mici, mici, șovăitori și în gol;
gravitația se ține scai de tine – surpă nisipul
în urma pașilor pe țărmul iluziei unde
palide faruri de coastă naufragiază corăbii la mal,
zgîlțăie viața din balamale; uite, trece pe lîngă tine înhămată
la cîrdul de lebede-al iernii,
ca și cum ai trăit doar în închipuirea, în delirul cuiva.

Da, gravitația nu-ți dă pace și basta! Atmosfera terestră
nu te scapă din ochi; orașul fuge de sub picioare
cu senzația de cutremur într-un zgomot de fiare,
ei, tocmai asta vroiam să spun: pe bulevard,
două automobile s-au ciocnit violent
și un reporter ia interviu unei pete de sînge.

2.

Trenul fantomă

Călătoresc la clasa doua printre fantasmele căzute din albume
şi garnitura, culmea, nu opreşte-n staţii,
dar şi aşa, în goana trenului, din ceaţa zărilor postume,
primesc chemări la judecată şi somaţii.

Se-aude în compartiment concert din muzică de Bach;
lumina gazului aruncă umbra călătorilor de-a lungul şi de-a latul
şi vine vorba de falimentele din vechiul crah –
în ochii lor citesc că eu sînt vinovatul.

La curbe, pămîntul într-o rînă mi se lasă..
Privesc la pozele cu-n felinar şi-un car cu boi.
Din lîncedă, se face atmosfera grea şi nămoloasă –
simt c-am pierdut în ochii lor şi ultimul război.

Pămîntului, în mine, tot i se-nclină axa.
Îmi stă pe umeri haina agăţată-n oase.
Cu voce gravă mă bănuieşte vecina mea, Sintaxa,
de legături cu fraza, zice ea, periculoase.

Eu tac. Din clipă-n clipă mă aştept
la o pedeapsă poate capitală.
Îmi ciocăne cu degete-ngheţate tovarăşii de drum în piept,
dar nimeresc peste o încăpere evacuată, goală.

Sînt cam de-un secol şi ceva pe drum.
N-are orar, nici staţii, trenul meu fantomă.
Să sar din el mi-e teamă, să mă ridic n-am cum.
Privesc şi-atît. Afară e un timp intrat în comă.

3.

Rondul de noapte cu Penelopa

Oraşul clocea ouă în cuiburi de nori. Lovit de insolaţie,
măcelarul exotic vindea carne de papagal.
Musca-n lapte făcea zicalei ventilaţie.
Zîmbeau complice iubirile-nşelate-n mod egal.

Şi eu mă rătăcisem printre toţi,
strigat de precupeaţa care dădea cu cărţile de drept civil pasenţe.
Mă suspecta de gîlci, de vise şi-ndoială ca pe hoţi,
zicînd că-mi curg în vene munţi de delincvenţe.

Dar cum aş fi putut să recunosc,
c-am biciuit cu flori secretele intrări ale cetăţii,
că-n tomberoane, pe cadavre, am aruncat grenadele cu mosc
şi-am tras cu praştii în strabismul somităţii?

Tîrziu, tiveam cu monograme cămăşile de noapte.
În sacii de dormit strîngeam beţivi şi fluturi.
Creşteau pe turnul primăriei dinţi de lapte
şi-n mine nerăbdarea lungilor săruturi,

căci aşteptam narcotizat, ca pe-un blestem,
să mă-ntîlnesc pe-ascuns cu Penelopa.
Printre patrule, mergeam pe întuneric, la gară, să vedem,
cum flutură pe şine, cu degete de aer şi lumină, Europa!

 

Ștefania  PAVEL 

Poezia la 16 ani…

1.

Și dacă…

 

Și dacă vreodată o să fiu

Mai mult decât eu însămi,

Născută din cutremure 

Sau din perseide,

Mi-aș da voie să cad

Și să zgudui Pământul

Fără să știu dacă are sau nu

Cine să mă privească,

Cine să îmi simtă venirea?

 

Și dacă atâtea respirații 

Au rămas nefolosite,

Unele furate de bătaia vântului

Îmbrăcat în vânătăi lejere,

Altele puse la păstrare,

Apoi uitate acolo până ce au expirat

Și nu au mai fost bune de nimic,

Atunci eu de ce să nu împrumut 

Măcar una?

Pe cea mai slabă,

Dar pe care să o pot prelungi

Atât cât mă simt în stare

Să o suport de dragul altora

Și pe care să o pot abandona cu ușurință

Atunci când începe să îmi facă rau.

 

Și dacă atâtea lumini și lumi s-au stins,

Cedându-și locul omniscienței

Pe care altfel ar fi ucis-o

Fără a avea măcar demnitatea de a-i pregăti

Un sicriu rece, neacoperit,

Atunci eu, atotștiutoare,

De ce să rămân în așa-zisa siguranță

Pe care mi-o oferă bezna

Când aș putea,

Pur și simplu,

Să aprind din nou

Lumina și lumea,

Doar pentru mine? 

 

Și dacă bătăile inimii

Accelerează mereu,

Concurând cu sine

Și obligându-mi pieptul să le arate tuturor

Că încă trăiesc,

Atunci de ce să nu concurez și eu cu ele,

Să stabilim o data pentru totdeauna

Cine obosește mai repede,

Obligând adversarul să se căznească

Să continue alergătura

Și făcând totul o cursă fără sens

Nepărăsită din orgoliu?

 

Și dacă atâtea respirații,

Unele furate de bătaia vântului

Îmbrăcat în vânătăi lejere,

Altele puse la păstrare,

Apoi uitate acolo până ce au expirat

Și nu au mai fost bune de nimic,

Au rămas nefolosite de omnisciența

Deocamdată cât se poate de vie,

Fără vreun rezultat nemaiîntâlnit,

Atunci eu de ce să le folosesc pe ale mele

Fără a aprinde, mai apoi,

Lumina și lumea?

 

Și dacă vreodată nu o să mai fiu

Mai mult decât eu însămi,

Născută din cutremure 

Sau din perseide,

Aș avea în inima cui

Să incetez să cad?

 

2.

 

Respirația

 

Încetinește-mi respirația.

Îmi amintește prea mult de mine,

Cea care a știut cum să creeze râuri

De rânduri

Și păduri de priviri emulative

Pe care le aruncam cu dezgust doar către mine

Înainte să mă pierd în adâncimea liniilor din palmă.

Îmi amintește prea mult 

De cum am putut să creez lumea

Și soarele și luna 

Și întreg spațiul 

În care nu mai am loc,

Nici eu și nici bagajul plin de particule de vorbe,

Spațiul în care nu aș mai avea cum să mă rătăcesc

Nici dac-aș vrea,

Fiindc-am rămas in afara lui

Pe veci.

Încetinește-o, căci nu sunt așa de rapidă ca ea

Și îmi e teamă să nu mă piardă pe drum.

Atunci aș rămâne doar eu, fără respirație,

Față-n față cu viața care, râzându-mi în nas

În timp ce mă părăsește,

M-ar face să mă-ndoiesc de veridicitatea

Și de necesitatea

A ceea ce am fost…

Atunci aș rămâne doar eu, fără respirație, 

Spate-n spate cu moartea

Care mă cheamă,

Dar mă alungă atunci când ma apropii de ea

Suficient de mult

Încât să îi pot simți râsul perfid.

Încetinește-mi respirația,

Face prea mult zgomot de trecut

Și îmi amintește insuportabil de mult

Că poate am trăit

Și poate am creat 

Și poate m-am transformat 

Într-un fel de Dumnezeu inexistent

În care nici măcar eu

Nu am crezut.

 

Teodor  Constantin  BÂRSAN 

 

Poetry

 

1.

 

You won’t believe this 

it took me hours to 

put poem to paper

you were there

in the subway

your eyes were

lovely

in the morning sun

you lifted your eyes

from the book

and I could not help notice

how lovely you were

and you know

they say I fall in love, too fast, too easily

too much

I crush on everyone who is a little bit

just out of this world

but how can you be a simple crush

if words are pouring now

it seems they’ll never stop

I never mustered the courage to follow you

around

that little Babylon

you call home

If I could only muster the slightest courage

I can get

to talk to you every now and then

But dear

I’d rather have you elude me

each time we meet

so sleepless, hungry, famished and thirsty

I’d search for you with bloodshot eyes

until I lose myself

and find your own

soul

I can imagine them saying

“Aren’t they the most beautiful couple

you’ve ever seen?”

Now honestly, my dear

aren’t we the most beautiful strangers you’ve ever seen?

 

2.

 

N-o să-ți vină să crezi asta 

Mi-a luat ore întregi să pot

Pune poezia pe hârtie

Ai fost acolo

în metrou

ochii tăi erau

Drăguți,

în soarele de dimineață

ți-ai ridicat ochii

din carte

și nu m-am putut abține să observ

Cât de minunată ai fost

și tu știi,

se spune că mă îndrăgostesc, prea repede, prea ușor

prea mult…

Mă îndrăgostesc de toți cei care sunt puțini

tocmai am ieșit din această lume

dar cum poți fi o simplă pasiune

dacă și cuvintele se revarsă acum…

Se pare că nu se vor opri niciodată

Nu mi-am făcut niciodată curaj să te urmez…

În jur,

acel mic Babilon…

Tu numești asta acasă…

Dacă aș putea avea cel mai mic curaj

Aș știi

să vorbesc cu tine din când în când…

Dar, dragă.

aș prefera să mă eviți

de fiecare dată când ne întâlnim

atât de nedormit, flămând, înfometat și însetat…

Te-aș căuta cu ochii împuținători

până mă voi pierde pe mine…

Și găsește-ți propriul tău

Suflet…

Îmi imaginez cum spun ei

„Nu sunt ei cel mai frumos cuplu

Ai văzut vreodată?”

Acum sincer, draga mea,

nu suntem noi cei mai frumoși străini

pe care i-ai văzut vreodată?

 

Distribuie:

Lasă un comentariu

Agenda Politică Locală

psd pnl usr aur
MedcareTomescu romserv.jpg novarealex1.jpg hymarco fierforjat.gif
Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

CITEȘTE ȘI

Gopo
Foah ConsultOptic
Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public

Parteneri media