ortooxacell kiss2022.gif Flax

DUMINICA DE POEZIE – Un orologiu fără semne

S-a spus… Poetul e un donator de sânge la spitalul cuvintelor (Blaga), iar poeţii sunt inima umanităţii (Eugen Ionescu)… Poetul este un evocator, când îl înţelegem, suntem tot aşa poeţi ca el. Poeţii sunt doar interpreţi ai zeilor (Socrate)… Poezia? O filosofie caligrafică… Poetul este un domn în ţara visului (Heinrich Heine)… Așadar, poezia nu e o acumulare de emoţii, ci o evadare de emoţii. Ea este creaţia ritmică a frumuseţii în cuvinte. Poeţii sunt oameni care  şi-au păstrat ochii de copil. Poezia este arta de a face să intre marea într-un pahar.  Nichita Stănescu credea că trebuie să punem şapte coroane nu pe capul poetului, ci pe verbul versului, pentru că poezia este o stare de spirit, e o prietenie durabilă. Poezia este spunerea Fiinţei… este fondarea fiinţei prin cuvânt (Martin Heidegger)… Desenul din titlul rubricii noastre îi aparține domnișoarei Erica Oprea…

 

Puiu  JIPA  –  Jipoeme

1.

 

plec tot timpul

tot timpul plec

nu știu de ce plec

dar plec

cu voluptatea rămasului

cu orice preț

(dusîntors)

 

2.

 

vorbesc cu tine

și vorbesc cu tine

și vorbesc cu tine

vorbesc cu tine

vorbesc

cu tine

vorbesc

(singu ………………….)

 

3.

 

cum trece trăsura mereu

noi ne-ncîlcim în povestea pătrată

cum trece trăsura eheu

noi o să știm niciodată

(copitele cailor dorm în galop)

 

Mircea DRĂGĂNESCU  – Poezii de când eram mai tânăr

1.

aceleaşi imagini

aceleaşi amurguri

aceleaşi speranţe

aceleaşi drumuri concentrice

metafora devenind inutilă

în timp ce noaptea ne-nvăluie

ca un pansament insalubru

zdrenţuit din loc în loc

de pete de sânge

visele noastre

incandescente

speranţe deşarte…

 

2.

 

Sorb cucuta
Fără regret
Ca Socrate
Cu seninătate…

 

3.

 

Titu

Insectarul în care

Este prinsă goanga

Drăgănescu

Precum gândacul lui Kafka

Uimit ca universul este cu

Josul (curul) în sus…

 

4.

 

Insomnie

 

totul este alb întrerupt de poeme

pete de sânge în care cu ac de lemn

scormonesc în căutarea trecerii line

a poeziei desigur

în scormonirea aceasta se naşte o pasăre

pasărea spin îi spun

ce pulsează din ce în ce mai acut

născând poemul acesta

respiră pasărea spin în inima mea

mă înalţă pînă la

inconştienţă

până la trecerea dincolo

simt zbaterea aripii în respiraţia mea

întretăiată la limita înăbuşirii

nu mai are reazăm aripa

pasărea spin nu mai poate să zboare

se naşte poemul din moartea aceasta

din moartea aceasta…

 

5.

 

Nu știu încotro s-o apuc

la dreapta

la stânga

în sus

în jos

eu cred că în jos… adică…

dar doar Dumnezeu știe…

știe pentru nedumeritul de mine

Doamne arată-mi calea Ta

Calea Ta…

 

 

Constantin CIUCĂ  –  Cele mai frumoase poezii

1.

Călătoria spre soare

Fiecare an îmi aduce

un soare mai mare

și mi-l pune pe cer la o depărare
mai mică.

De aceea mă arde un pic mai mult,
pentru că e mai aproape și e mai încins.

Pentru ultimul an,
am să mă îmbrac într-un sacou fierbinte
croit dintr-o flacără,
ca să fim la fel:
eu soare aprins, el soare,
rostogoliți împreună
pe cer
înainte.

2.

Ai grijă la vânt

Descalecă-ți piciorul
ca să pot respira
și du-te,
spunea ea
ridicând într-un colț norul cu care se învelea.

Și ai grijă la vânt, să nu cazi pe pământ.

 

 

Erica OPREA  – Lecția de zbor

1.

In-certitudini

O credință pe sfârșite
îți dă târcoale,
părând că nu mai
are sorți de izbândă.
E un dans aproape
convingător în jurul
minții tale și dincolo
de ea și-ajungi să crezi
că această amețitoare
mișcare în cerc e
o convingere.

Tu știi, nu mai e
nevoie să-ți dovedească
nimeni nimic, nu mai ai
dorința să scormonești
printre absurde întrebări
sau îndoieli. Nu e nici cald,
nici rece aici. Doar este.

Îți îndrepți abisala
necunoaștere către
certitudini mai mari,
încercând ca, pe drum,
să nu-ți pierzi ceva din
fărâma de răspuns
pe care ai închegat-o
până acum.

2.

Între timpuri

Amurg abia
palpabil, stă
să plouă printre
crengile nesfârșite
și tu asculți
cu ochii închiși,
sperând să prinzi
vreo urmă
de neîmblânzire.

Albastrul gros
te îmbracă ceva
mai mult decât
ți-ai dori, străpuns
de o ultimă suflare
de iarnă, pășești
peste pământul ud.

Ai strânge în mână
sau la piept o
idee de vară−
pare departe.
Până atunci, o haină
de răbdare
te îmbracă ceva
mai mult decât
ți-ai dori.

 

 

 

Costel  STANCU    – Ochiul din palmă

 

1.

 

* * *

Stă pasărea în cuib, nici nu visează

că oul, eu, demult, i l-am băut,

pe-ascuns, dar nu din lăcomie

ori fiindcă sete mi s-ar fi făcut,

ci am crezut, zadarnic, că sămînţa-i

sfinţită-n zbor de o voi înghiţi,

la cer, în căutarea altei vieţi,

să mă înalţ mult mai uşor mi-ar fi.

Şi de atunci, în liniştea de moarte

care în golul sinelui se lasă,

nu ştiu ce-aud: un clopot sau un pui

bătînd cu ciocu-n mine ca să iasă?

 

2.

 

* * *

dimineață senină o pasăre cîntă cîntecul ei

îți vestește că a murit azi-noapte pe lună

plină înainte ca apa să se dezghețe un sacagiu

își mînă gloaba cu gîndul la seceta de mai

tîrziu o femeie își scutură pe fereastră așternutul

în care și-a zămislit păcatele să aibă loc

cînd i-o veni vremea să facă altele cu toții

suntem supuși greșelii spune capul bisericii

aleluia părinte îi răspund făcîndu-și cruci de la

cer pînă la pămînt clericii pe trăgaci degetul

vînătorului începe să tremure curajul

lui s-a făcut mic și s-a ascuns într-un

iepure ziua trece pe negîndite iat-o la

asfințit ți-e teamă nu știi unde-i nădejdea

la cel ce pleacă sau în cel ce abia a venit?

 

3.

 

* * *

Vreau să m-apropii azi de tine, Doamne,

fără ca-n fariseu să mă prefac –

asemeni păsărilor ciuguli-voi grîul

numai din palma-ntinsă de sărac.

Tu judecă-mă aspru, iar de-s bun

tălpile să-ţi sărut, aruncă-mi scara,

pentru ce am greşit fă-mă să plîng

cum viţele de vie primăvara.

 

4.

 

***

Oricît voi scutura

pomul din mijlocul grădinii,

tot va rămîne între crengile lui

un cuib neştiut de nimeni –

taina din inima mea.

Cum în fiecare casă părăsită susură un izvor

păzit de îngeri. Altfel cine ar şterge,

dimineaţa, cu aripile lor, fereastra,

pînă se zăreşte lumea de dincolo?

O să mă prefac mort,

să simt înlăuntru-mi vieţile voastre.

Ouă străine, de cuci.

 

 

Ioan VIȘTEA   –  Hamlet și gardianul

1.

Altădată

Ciuruiește ploaia copacii zgribuliți în pelerine.
Nu se mai poartă vară decoltată.
De pe firme, curge rimelul caracterelor latine.
O să se coacă grîul altădată.

Precis, nu știm ce așteptăm. Bula papală sau halva.
Plîng satele după brutarii trași pe roată.
Pînă mîine nu se știe dacă nu cumva,
dimineață se va face altădată.

Plouă întruna peste noi și peste,
vioara în gunoiul public aruncată.
Tremură copiilor bărbia: lapte nu mai este!…
Au ei timp să crească altădată.

Strîns apăsate, albesc ca varul palmele pe tîmple.
Canarul, de tristețe, sparge cristaluri în vecini.
Altădată, crezi, o să se-ntîmple,
tot așteptînd din clipă-n clipă să leșini.

2.

Bunea

La 90 de ani împliniţi, ce ştiţi voi?,
orizontul e tocmai la gardul împletit din nuiele,
unde sfârşesc brazdele cu usturoi şi cu ceapă.
Nu pomeniţi nimic de soldatul scăpat
de la Cotul Donului într-o burtă caldă de cal.
Nu-i daţi omului cât poate să ducă.
O să-şi amintească cum zece ani mai târziu,
i-au mânat caii pe drumul abatorului.
O să înceapă să tremure, să-i scârţâie piciorul de lemn.
Lăsaţi-l! Lăsaţi-l să tacă despre americanii
picaţi din cer printre fluturi.
Destul că o să vă arate cămăşi de noapte, perdele
croite din paraşutele lor mătăsoase,
o tabacheră, o busolă cu cadranul albastru,
un fuselaj îngropat sub şopron.
Chiar dacă marea stabilizare l-a lăsat lipit pământului într-o zi
lăsaţi-l să tacă.
Mai mult decât că pâinea era puţină dar era pâine,
că toate lucrurile, dar absolut toate, aveau alt gust şi culoare,
tot n-o să scoateţi în veci de la el.
Lăsaţi-l! Lăsaţi-l să tacă, să aştepte
ca stră strănepoţii să-i aducă o cană cu apă prin fax,
lăsaţi-l să privească o partidă de sex
cu maimuţe pe Discovery Channel,
să scuipe în sân, să-şi facă cruce mare cât casa, lăsaţi-l.

3.

În urmă cu 100 de ani

La Mahala, trenul opreşte cinci minute pe zi.
Cât să-ţi legi şireturile pe scara vagonului,
să schimbi sacoşe din mers,
priviri cu textilista roşcată, uneori viaţa.
Ziarele vin cu precizie în ediţii de dimineaţă şi seară.
Câteodată, poşta mai rătăceşte scrisori din alt veac
timbrate cu capete de bour,
însă tinerii îşi fac online declaraţii de dragoste.
Nu se ştie de ce lumea spune
că suntem în urmă cu o sută de ani.
Poate pentru că unora le mai sună în urechi mobilizarea din ’16?
Pentru că altora le bate în poartă, aşa, din senin, furgonul, holera?
Pentru că cineva se uită în lungul drumului
după epigramistul căzut prizonier la Turtucaia,
în vreme ce pe altul îl mănâncă talpa piciorului lipsă
şi ar vrea să se scarpine?
În plus, ca acum o sută de ani,
capra Tereza defrişează pădurea,
trece razant cu salcâmii un nor greu de libelule albastre

 

Iuliana  CAZAN  –  Întrebări din nopțile târzii

1.

 

Încredințări

 

Pot scrie, dar nu pot minți.

Pot iubi cu totul, dar nu mă pot dezîndrăgosti.

Pot spune rugăciuni, dar niciodată crede fără a cerceta (oare?)

Pot netezi frunți de bărbați, dar nu pot uita ochii tăi.

Pot crede că nu mă iubești, dar nu pot crede că nu te gândești la mine.

Pot spăla așternuturile de dragoste de pe

pat, dar niciodată pe cele din suflet.

Pot purta pe buze cuvinte nedemne, dar în minte doar numele tău.

Pot purta în mine femei cu dorințe febrile, bărbați cu doruri, dar nu pot purta dezmăț

(îmi) Pot fuma gânduri(le), dar nu pot stinge țigara din piept.

Pot păcătui în fiecare duminică, dar nu-mi pot părăsi conștiința.

(îmi) Pot ascunde privirea, dar nu(-mi) pot ascunde sufletul.

Vreau să uit, dar nu Pot.

 

2.

 

Pe gene îmi scriu zorii regretele zilei de ieri.

Pe încheieturi am prezența zilei de azi.

În inimă, dorul constant de tine care mă face să trăiesc.

Pe limbă, poftă de dulce, chiar în zi de post.

În minte, păcatele unei femei îndrăgostite.

Pe buze am numele tău (tot un fel de păcat).

În piept, pofta renăscută de viață.

Pe tălpi am neliniște.

Pe degete, dichis.

Pe unghii, roșu carmin.

Pe coapse, dresuri.

În palme, sufletul pe care ți-l dau la developat în fiecare zi cu soț.

În zilele fără soț, facem dragoste.

 

3.

 

Fac lumânări care rămân veșnic aprinse din bătăi de inimă.

Fac din amintiri, pale de vânt.

Din săruturi fac raze de soare.

Transform buzele tale în valuri, iar pe mine mă fac țărm îmbrăcat în nisip fierbinte.

Din mâinile tale am făcut univers de plăceri, cameră obscură de developat cadre de/din suflet și curs facultativ despre dragoste.

Din inimile noastre care bat la unison am făcut paradis.

Din iubirea ta am făcut descântece pentru suflet.

Din toate cuvintele nerostite am făcut vise și-am scris pe ele adresa ta.

Din nopțile nedormite am făcut poeme

Iar din noi doi am făcut iubire, dor și poezie.

 

Ștefania  PAVEL –  Poezia la 16 ani…

1.

Imobilizat

 

Imobilizat în opera tragică

A unui anonim

Poți doar să privești tavanul paginii

Pe care se usucă cerneala

Cu care a fost scrisă existența ta.

Îl privești în timp ce se deformează

Prezentându-ți-se, pe rând,

Drept cele mai mari frici ale tale

Și drept cele mai atrăgătoare soluții

De a te combate,

Dar pe care, însă,

Nu le poți încerca

Până nu te usuci pe hârtia ironic de albă

Pentru a lăsa măcar o copie

Care să ateste

Că ai încercat să duci povara unei vieți

Al cărei sens

Nu l-ai găsit în dicționar,

Așa cum ți s-a spus că se va întâmpla.

Simți umezeala cernelii

În timp ce privești tavanul

Fără să clipești,

Pentru a nu cumva pierde

Ritmul alert în care lumina

Părăsește lucrul ce înfățișează,

Într-un fel straniu,

Singurul paragraf al vieții tale

Pe care ți-l amintești

Și pe care ești în stare

Să îl înțelegi.

 

Imobilizat în propria existență

Te oprești din a te proteja ea

Și îi permiți să îți scrie în minte

Întrebările care să te mai țină,

Încă puțin,

Captiv în viață

Și a căror taină,

Odată deslușită,

Îți va dezvălui instrucțiunile eliberării.

Așa că zaci în cerneală,

Gândind, pe rând,

Toate întrebările existenței

Scrise în mintea ta,

Iar când și ultima a fost,

De asemenea,

Gândită,

Ești surprins să aflii

Că nu trebuie să le găsești răspuns,

Ci doar să ți le adresezi.

 

În locul fricilor

Și soluțiilor provizorii,

Acum tavanul paginii s-a înfățișat

Drept soluția pe care ai căutat-o

Încă de când te-ai înecat,

Pentru prima dată,

Cu tăria vieții.

Îi respecți noile instrucțiuni,

Ești conștient,

Ultima oară,

De umezeala cernelii,

Apoi îți forțezi următoarea respirație

Să fie cea finală

Și să usuce scrisul pe pagină

Pentru a te putea elibera din el

Și din toate înțelesurile lui

De dicționar sau de viață.

 

2.

 

Îmbrăcăminte

 

Mă îmbrac în strigările de satin

Despre care auzi vorbindu-se

La fiecare colț de stradă

Și în fiecare scară de bloc,

Toate marcate

Cu risc ridicat de prejudecăți

Și prăbușire.

În strigările care au amuțit pe buzele noastre

Uscate de vânt și de timp

Petrecut îmbrățișate în singurătatea celeilalte,

Încercând să înțelegem

Ce e greșit în a-nțelege

Și a te lăsa purtat

De fiecare colțișor

Al fiecărui nou univers

Încă gol de gânduri.

 

Mă îmbrac în strigările de satin,

Numai că nu sunt suficient de călduroase

Pentru a mă proteja de acest anotimp

Din care nimeni nu știe când o să ieșim,

Despre existența căruia unii

Nici măcar nu au auzit.

Totuși, nu pot renunța la ele,

Așa că ai tu grijă de mine

Și îmbracă-mă în șoaptele țesute

Cu model de idei puse în antiteză

Care mă vor acoperi

Indiferent de vreme,

Până voi găsi curaj

Pe măsura mea,

Care să nu-mi fie nici prea mare

Nici prea mic,

Nici prea provocator,

Nici țesut dintr-un material inconfortabil

Care să-mi facă pielea

Să își dorească să nu mai fie îmbrăcată,

În fiecare zi,

De entitatea mea

Pentru a-i ascunde dezordinea

Și tăieturile apărute

Din încercarea de a rândui totul.

 

Eu mă îmbrac în strigările de satin,

Așa că tu îmbracă-mă în șoaptele țesute

Cu model de idei puse în antiteză.

Poate, după ce găsesc acel curaj

Pe mărimea mea,

Îl voi purta

Și cu unul dintre vechile straturi voi îmbrăca

Un nou univers în gânduri

Iar cu celălalt voi învălui în ordine

Entitatea mea.

 

 

Teodor  Constantin  BÂRSAN –  Poetry

1.

 

Your mental sanity.

Or lack thereof

Is written on ancient parchments

On recipes and receipts

Invoices, fines and citations

And all documents who call you to duty, death, doom, disorder and destruction

Your madness

 

Is inscribed on tombstones of wise men long departed

On the wall of your own besieged citadels

Your madness shine like diamonds on their teeth, the mouth

That spews hatred, envy and deceit

You are mad, insane, not adjusted, mentally unstable, weak, misfit, bizzare, strange, freak,

Psycho, fraud, insane, insane, insane

Your madness, your insanity reigns supreme high on their peaks of envy and fear

You are a but a shadow

Flickering candle

A cloud obscuring the sun

A speck of dust in their eyes

Your insanity is recited with passion

Like romantic lieds, like ancient tragedy

Like an old lighthouse keep rambling his days to insanity

But who’s mad enough to tell

Who’s the buffon, the schemer or the madman

Nor am I mad enough, nor am I the warden or mere walls of the asylum

But Abba, all thoughts slayed and laid down on paper

 

I search and write and pray and hope

For an escape

Ill find my holy mountain…

 

2.

 

Sănătatea ta mentală

Sau lipsa ei…

Este scrisă pe pergamentele antice

Pe rețete și chitanțe

Facturi, amenzi și citări

Și toate actele care te cheamă la datorie, moarte, osândă, tulburare și distrugere

Nebunia ta.

 

Este înscris pe pietre funerare ale înțelepților plecați de mult timp

Pe peretele propriilor tale citadele asediate

Nebunia ta strălucește ca diamantele pe dinții lor, gura

Care scuipă ură, invidie și înșelăciune

Ești nebun, nebun, nu ajustat, instabil mintal, slab, inadaptat, bizzare, ciudat, ciudat,

Psihopat, fraudă, nebun, nebun, nebun

Nebunia ta, nebunia ta domnește suprem pe vârfurile lor de invidie și frică

Ești o umbră

Lumânare care pâlpâie

Un nor care ascunde soarele

Un fir de praf în ochii lor

Nebunia ta este recitată cu pasiune

Ca niște minciuni romantice, ca o tragedie antică

Ca un far bătrân care își tot bate joc de zilele lui de nebunie

Dar cine e destul de nebun să spună

Cine-i bufonul, uneltitorul sau nebunul

Nici nu sunt destul de nebun, nici nu sunt directorul sau simplul zid al azilului

Dar Abba, toate gândurile ucise și așternute pe hârtie

 

Caut și scriu și mă rog și sper

Pentru o evadare

Voi găsi muntele meu sfânt…

 

 

 

 

Distribuie:

Lasă un comentariu

Agenda Politică Locală

psd pnl usr aur
MedcareTomescu romserv.jpg novarealex1.jpg hymarco fierforjat.gif
Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

CITEȘTE ȘI

Gopo
Foah ConsultOptic
Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public

Parteneri media