S-a spus… Poetul e un donator de sânge la spitalul cuvintelor (Blaga), iar poeţii sunt inima umanităţii (Eugen Ionescu)… Poetul este un evocator, când îl înţelegem, suntem tot aşa poeţi ca el. Poeţii sunt doar interpreţi ai zeilor (Socrate)… Poezia? O filosofie caligrafică… Poetul este un domn în ţara visului (Heinrich Heine)… Așadar, poezia nu e o acumulare de emoţii, ci o evadare de emoţii. Ea este creaţia ritmică a frumuseţii în cuvinte. Poeţii sunt oameni care şi-au păstrat ochii de copil. Poezia este arta de a face să intre marea într-un pahar. Nichita Stănescu credea că trebuie să punem şapte coroane nu pe capul poetului, ci pe verbul versului, pentru că poezia este o stare de spirit, e o prietenie durabilă. Poezia este spunerea Fiinţei… este fondarea fiinţei prin cuvânt (Martin Heidegger)… Desenul din titlul rubricii noastre îi aparține domnișoarei Erica Oprea…
Puiu JIPA – Jipoeme
1.
plec tot timpul
tot timpul plec
nu știu de ce plec
dar plec
cu voluptatea rămasului
cu orice preț
(dusîntors)
2.
vorbesc cu tine
și vorbesc cu tine
și vorbesc cu tine
vorbesc cu tine
vorbesc
cu tine
vorbesc
(singu ………………….)
3.
cum trece trăsura mereu
noi ne-ncîlcim în povestea pătrată
cum trece trăsura eheu
noi o să știm niciodată
(copitele cailor dorm în galop)
Mircea DRĂGĂNESCU – Poezii de când eram mai tânăr
1.
aceleaşi imagini
aceleaşi amurguri
aceleaşi speranţe
aceleaşi drumuri concentrice
metafora devenind inutilă
în timp ce noaptea ne-nvăluie
ca un pansament insalubru
zdrenţuit din loc în loc
de pete de sânge
visele noastre
incandescente
speranţe deşarte…
2.
Sorb cucuta
Fără regret
Ca Socrate
Cu seninătate…
3.
Titu
Insectarul în care
Este prinsă goanga
Drăgănescu
Precum gândacul lui Kafka
Uimit ca universul este cu
Josul (curul) în sus…
4.
Insomnie
totul este alb întrerupt de poeme
pete de sânge în care cu ac de lemn
scormonesc în căutarea trecerii line
a poeziei desigur
în scormonirea aceasta se naşte o pasăre
pasărea spin îi spun
ce pulsează din ce în ce mai acut
născând poemul acesta
respiră pasărea spin în inima mea
mă înalţă pînă la
inconştienţă
până la trecerea dincolo
simt zbaterea aripii în respiraţia mea
întretăiată la limita înăbuşirii
nu mai are reazăm aripa
pasărea spin nu mai poate să zboare
se naşte poemul din moartea aceasta
din moartea aceasta…
5.
Nu știu încotro s-o apuc
la dreapta
la stânga
în sus
în jos
eu cred că în jos… adică…
dar doar Dumnezeu știe…
știe pentru nedumeritul de mine
Doamne arată-mi calea Ta
Calea Ta…
Constantin CIUCĂ – Cele mai frumoase poezii
1.
Călătoria spre soare
Fiecare an îmi aduce
un soare mai mare
și mi-l pune pe cer la o depărare
mai mică.
De aceea mă arde un pic mai mult,
pentru că e mai aproape și e mai încins.
Pentru ultimul an,
am să mă îmbrac într-un sacou fierbinte
croit dintr-o flacără,
ca să fim la fel:
eu soare aprins, el soare,
rostogoliți împreună
pe cer
înainte.
2.
Ai grijă la vânt
Descalecă-ți piciorul
ca să pot respira
și du-te,
spunea ea
ridicând într-un colț norul cu care se învelea.
Și ai grijă la vânt, să nu cazi pe pământ.
Erica OPREA – Lecția de zbor
1.
In-certitudini
O credință pe sfârșite
îți dă târcoale,
părând că nu mai
are sorți de izbândă.
E un dans aproape
convingător în jurul
minții tale și dincolo
de ea și-ajungi să crezi
că această amețitoare
mișcare în cerc e
o convingere.
Tu știi, nu mai e
nevoie să-ți dovedească
nimeni nimic, nu mai ai
dorința să scormonești
printre absurde întrebări
sau îndoieli. Nu e nici cald,
nici rece aici. Doar este.
Îți îndrepți abisala
necunoaștere către
certitudini mai mari,
încercând ca, pe drum,
să nu-ți pierzi ceva din
fărâma de răspuns
pe care ai închegat-o
până acum.
2.
Între timpuri
Amurg abia
palpabil, stă
să plouă printre
crengile nesfârșite
și tu asculți
cu ochii închiși,
sperând să prinzi
vreo urmă
de neîmblânzire.
Albastrul gros
te îmbracă ceva
mai mult decât
ți-ai dori, străpuns
de o ultimă suflare
de iarnă, pășești
peste pământul ud.
Ai strânge în mână
sau la piept o
idee de vară−
pare departe.
Până atunci, o haină
de răbdare
te îmbracă ceva
mai mult decât
ți-ai dori.
Costel STANCU – Ochiul din palmă
1.
* * *
Stă pasărea în cuib, nici nu visează
că oul, eu, demult, i l-am băut,
pe-ascuns, dar nu din lăcomie
ori fiindcă sete mi s-ar fi făcut,
ci am crezut, zadarnic, că sămînţa-i
sfinţită-n zbor de o voi înghiţi,
la cer, în căutarea altei vieţi,
să mă înalţ mult mai uşor mi-ar fi.
Şi de atunci, în liniştea de moarte
care în golul sinelui se lasă,
nu ştiu ce-aud: un clopot sau un pui
bătînd cu ciocu-n mine ca să iasă?
2.
* * *
dimineață senină o pasăre cîntă cîntecul ei
îți vestește că a murit azi-noapte pe lună
plină înainte ca apa să se dezghețe un sacagiu
își mînă gloaba cu gîndul la seceta de mai
tîrziu o femeie își scutură pe fereastră așternutul
în care și-a zămislit păcatele să aibă loc
cînd i-o veni vremea să facă altele cu toții
suntem supuși greșelii spune capul bisericii
aleluia părinte îi răspund făcîndu-și cruci de la
cer pînă la pămînt clericii pe trăgaci degetul
vînătorului începe să tremure curajul
lui s-a făcut mic și s-a ascuns într-un
iepure ziua trece pe negîndite iat-o la
asfințit ți-e teamă nu știi unde-i nădejdea
la cel ce pleacă sau în cel ce abia a venit?
3.
* * *
Vreau să m-apropii azi de tine, Doamne,
fără ca-n fariseu să mă prefac –
asemeni păsărilor ciuguli-voi grîul
numai din palma-ntinsă de sărac.
Tu judecă-mă aspru, iar de-s bun
tălpile să-ţi sărut, aruncă-mi scara,
pentru ce am greşit fă-mă să plîng
cum viţele de vie primăvara.
4.
***
Oricît voi scutura
pomul din mijlocul grădinii,
tot va rămîne între crengile lui
un cuib neştiut de nimeni –
taina din inima mea.
Cum în fiecare casă părăsită susură un izvor
păzit de îngeri. Altfel cine ar şterge,
dimineaţa, cu aripile lor, fereastra,
pînă se zăreşte lumea de dincolo?
O să mă prefac mort,
să simt înlăuntru-mi vieţile voastre.
Ouă străine, de cuci.
Ioan VIȘTEA – Hamlet și gardianul
1.
Altădată
Ciuruiește ploaia copacii zgribuliți în pelerine.
Nu se mai poartă vară decoltată.
De pe firme, curge rimelul caracterelor latine.
O să se coacă grîul altădată.
Precis, nu știm ce așteptăm. Bula papală sau halva.
Plîng satele după brutarii trași pe roată.
Pînă mîine nu se știe dacă nu cumva,
dimineață se va face altădată.
Plouă întruna peste noi și peste,
vioara în gunoiul public aruncată.
Tremură copiilor bărbia: lapte nu mai este!…
Au ei timp să crească altădată.
Strîns apăsate, albesc ca varul palmele pe tîmple.
Canarul, de tristețe, sparge cristaluri în vecini.
Altădată, crezi, o să se-ntîmple,
tot așteptînd din clipă-n clipă să leșini.
2.
Bunea
La 90 de ani împliniţi, ce ştiţi voi?,
orizontul e tocmai la gardul împletit din nuiele,
unde sfârşesc brazdele cu usturoi şi cu ceapă.
Nu pomeniţi nimic de soldatul scăpat
de la Cotul Donului într-o burtă caldă de cal.
Nu-i daţi omului cât poate să ducă.
O să-şi amintească cum zece ani mai târziu,
i-au mânat caii pe drumul abatorului.
O să înceapă să tremure, să-i scârţâie piciorul de lemn.
Lăsaţi-l! Lăsaţi-l să tacă despre americanii
picaţi din cer printre fluturi.
Destul că o să vă arate cămăşi de noapte, perdele
croite din paraşutele lor mătăsoase,
o tabacheră, o busolă cu cadranul albastru,
un fuselaj îngropat sub şopron.
Chiar dacă marea stabilizare l-a lăsat lipit pământului într-o zi
lăsaţi-l să tacă.
Mai mult decât că pâinea era puţină dar era pâine,
că toate lucrurile, dar absolut toate, aveau alt gust şi culoare,
tot n-o să scoateţi în veci de la el.
Lăsaţi-l! Lăsaţi-l să tacă, să aştepte
ca stră strănepoţii să-i aducă o cană cu apă prin fax,
lăsaţi-l să privească o partidă de sex
cu maimuţe pe Discovery Channel,
să scuipe în sân, să-şi facă cruce mare cât casa, lăsaţi-l.
3.
În urmă cu 100 de ani
La Mahala, trenul opreşte cinci minute pe zi.
Cât să-ţi legi şireturile pe scara vagonului,
să schimbi sacoşe din mers,
priviri cu textilista roşcată, uneori viaţa.
Ziarele vin cu precizie în ediţii de dimineaţă şi seară.
Câteodată, poşta mai rătăceşte scrisori din alt veac
timbrate cu capete de bour,
însă tinerii îşi fac online declaraţii de dragoste.
Nu se ştie de ce lumea spune
că suntem în urmă cu o sută de ani.
Poate pentru că unora le mai sună în urechi mobilizarea din ’16?
Pentru că altora le bate în poartă, aşa, din senin, furgonul, holera?
Pentru că cineva se uită în lungul drumului
după epigramistul căzut prizonier la Turtucaia,
în vreme ce pe altul îl mănâncă talpa piciorului lipsă
şi ar vrea să se scarpine?
În plus, ca acum o sută de ani,
capra Tereza defrişează pădurea,
trece razant cu salcâmii un nor greu de libelule albastre
Iuliana CAZAN – Întrebări din nopțile târzii
1.
Încredințări
Pot scrie, dar nu pot minți.
Pot iubi cu totul, dar nu mă pot dezîndrăgosti.
Pot spune rugăciuni, dar niciodată crede fără a cerceta (oare?)
Pot netezi frunți de bărbați, dar nu pot uita ochii tăi.
Pot crede că nu mă iubești, dar nu pot crede că nu te gândești la mine.
Pot spăla așternuturile de dragoste de pe
pat, dar niciodată pe cele din suflet.
Pot purta pe buze cuvinte nedemne, dar în minte doar numele tău.
Pot purta în mine femei cu dorințe febrile, bărbați cu doruri, dar nu pot purta dezmăț
(îmi) Pot fuma gânduri(le), dar nu pot stinge țigara din piept.
Pot păcătui în fiecare duminică, dar nu-mi pot părăsi conștiința.
(îmi) Pot ascunde privirea, dar nu(-mi) pot ascunde sufletul.
Vreau să uit, dar nu Pot.
2.
Pe gene îmi scriu zorii regretele zilei de ieri.
Pe încheieturi am prezența zilei de azi.
În inimă, dorul constant de tine care mă face să trăiesc.
Pe limbă, poftă de dulce, chiar în zi de post.
În minte, păcatele unei femei îndrăgostite.
Pe buze am numele tău (tot un fel de păcat).
În piept, pofta renăscută de viață.
Pe tălpi am neliniște.
Pe degete, dichis.
Pe unghii, roșu carmin.
Pe coapse, dresuri.
În palme, sufletul pe care ți-l dau la developat în fiecare zi cu soț.
În zilele fără soț, facem dragoste.
3.
Fac lumânări care rămân veșnic aprinse din bătăi de inimă.
Fac din amintiri, pale de vânt.
Din săruturi fac raze de soare.
Transform buzele tale în valuri, iar pe mine mă fac țărm îmbrăcat în nisip fierbinte.
Din mâinile tale am făcut univers de plăceri, cameră obscură de developat cadre de/din suflet și curs facultativ despre dragoste.
Din inimile noastre care bat la unison am făcut paradis.
Din iubirea ta am făcut descântece pentru suflet.
Din toate cuvintele nerostite am făcut vise și-am scris pe ele adresa ta.
Din nopțile nedormite am făcut poeme
Iar din noi doi am făcut iubire, dor și poezie.
Ștefania PAVEL – Poezia la 16 ani…
1.
Imobilizat
Imobilizat în opera tragică
A unui anonim
Poți doar să privești tavanul paginii
Pe care se usucă cerneala
Cu care a fost scrisă existența ta.
Îl privești în timp ce se deformează
Prezentându-ți-se, pe rând,
Drept cele mai mari frici ale tale
Și drept cele mai atrăgătoare soluții
De a te combate,
Dar pe care, însă,
Nu le poți încerca
Până nu te usuci pe hârtia ironic de albă
Pentru a lăsa măcar o copie
Care să ateste
Că ai încercat să duci povara unei vieți
Al cărei sens
Nu l-ai găsit în dicționar,
Așa cum ți s-a spus că se va întâmpla.
Simți umezeala cernelii
În timp ce privești tavanul
Fără să clipești,
Pentru a nu cumva pierde
Ritmul alert în care lumina
Părăsește lucrul ce înfățișează,
Într-un fel straniu,
Singurul paragraf al vieții tale
Pe care ți-l amintești
Și pe care ești în stare
Să îl înțelegi.
Imobilizat în propria existență
Te oprești din a te proteja ea
Și îi permiți să îți scrie în minte
Întrebările care să te mai țină,
Încă puțin,
Captiv în viață
Și a căror taină,
Odată deslușită,
Îți va dezvălui instrucțiunile eliberării.
Așa că zaci în cerneală,
Gândind, pe rând,
Toate întrebările existenței
Scrise în mintea ta,
Iar când și ultima a fost,
De asemenea,
Gândită,
Ești surprins să aflii
Că nu trebuie să le găsești răspuns,
Ci doar să ți le adresezi.
În locul fricilor
Și soluțiilor provizorii,
Acum tavanul paginii s-a înfățișat
Drept soluția pe care ai căutat-o
Încă de când te-ai înecat,
Pentru prima dată,
Cu tăria vieții.
Îi respecți noile instrucțiuni,
Ești conștient,
Ultima oară,
De umezeala cernelii,
Apoi îți forțezi următoarea respirație
Să fie cea finală
Și să usuce scrisul pe pagină
Pentru a te putea elibera din el
Și din toate înțelesurile lui
De dicționar sau de viață.
2.
Îmbrăcăminte
Mă îmbrac în strigările de satin
Despre care auzi vorbindu-se
La fiecare colț de stradă
Și în fiecare scară de bloc,
Toate marcate
Cu risc ridicat de prejudecăți
Și prăbușire.
În strigările care au amuțit pe buzele noastre
Uscate de vânt și de timp
Petrecut îmbrățișate în singurătatea celeilalte,
Încercând să înțelegem
Ce e greșit în a-nțelege
Și a te lăsa purtat
De fiecare colțișor
Al fiecărui nou univers
Încă gol de gânduri.
Mă îmbrac în strigările de satin,
Numai că nu sunt suficient de călduroase
Pentru a mă proteja de acest anotimp
Din care nimeni nu știe când o să ieșim,
Despre existența căruia unii
Nici măcar nu au auzit.
Totuși, nu pot renunța la ele,
Așa că ai tu grijă de mine
Și îmbracă-mă în șoaptele țesute
Cu model de idei puse în antiteză
Care mă vor acoperi
Indiferent de vreme,
Până voi găsi curaj
Pe măsura mea,
Care să nu-mi fie nici prea mare
Nici prea mic,
Nici prea provocator,
Nici țesut dintr-un material inconfortabil
Care să-mi facă pielea
Să își dorească să nu mai fie îmbrăcată,
În fiecare zi,
De entitatea mea
Pentru a-i ascunde dezordinea
Și tăieturile apărute
Din încercarea de a rândui totul.
Eu mă îmbrac în strigările de satin,
Așa că tu îmbracă-mă în șoaptele țesute
Cu model de idei puse în antiteză.
Poate, după ce găsesc acel curaj
Pe mărimea mea,
Îl voi purta
Și cu unul dintre vechile straturi voi îmbrăca
Un nou univers în gânduri
Iar cu celălalt voi învălui în ordine
Entitatea mea.
Teodor Constantin BÂRSAN – Poetry
1.
Your mental sanity.
Or lack thereof
Is written on ancient parchments
On recipes and receipts
Invoices, fines and citations
And all documents who call you to duty, death, doom, disorder and destruction
Your madness
Is inscribed on tombstones of wise men long departed
On the wall of your own besieged citadels
Your madness shine like diamonds on their teeth, the mouth
That spews hatred, envy and deceit
You are mad, insane, not adjusted, mentally unstable, weak, misfit, bizzare, strange, freak,
Psycho, fraud, insane, insane, insane
Your madness, your insanity reigns supreme high on their peaks of envy and fear
You are a but a shadow
Flickering candle
A cloud obscuring the sun
A speck of dust in their eyes
Your insanity is recited with passion
Like romantic lieds, like ancient tragedy
Like an old lighthouse keep rambling his days to insanity
But who’s mad enough to tell
Who’s the buffon, the schemer or the madman
Nor am I mad enough, nor am I the warden or mere walls of the asylum
But Abba, all thoughts slayed and laid down on paper
I search and write and pray and hope
For an escape
Ill find my holy mountain…
2.
Sănătatea ta mentală
Sau lipsa ei…
Este scrisă pe pergamentele antice
Pe rețete și chitanțe
Facturi, amenzi și citări
Și toate actele care te cheamă la datorie, moarte, osândă, tulburare și distrugere
Nebunia ta.
Este înscris pe pietre funerare ale înțelepților plecați de mult timp
Pe peretele propriilor tale citadele asediate
Nebunia ta strălucește ca diamantele pe dinții lor, gura
Care scuipă ură, invidie și înșelăciune
Ești nebun, nebun, nu ajustat, instabil mintal, slab, inadaptat, bizzare, ciudat, ciudat,
Psihopat, fraudă, nebun, nebun, nebun
Nebunia ta, nebunia ta domnește suprem pe vârfurile lor de invidie și frică
Ești o umbră
Lumânare care pâlpâie
Un nor care ascunde soarele
Un fir de praf în ochii lor
Nebunia ta este recitată cu pasiune
Ca niște minciuni romantice, ca o tragedie antică
Ca un far bătrân care își tot bate joc de zilele lui de nebunie
Dar cine e destul de nebun să spună
Cine-i bufonul, uneltitorul sau nebunul
Nici nu sunt destul de nebun, nici nu sunt directorul sau simplul zid al azilului
Dar Abba, toate gândurile ucise și așternute pe hârtie
Caut și scriu și mă rog și sper
Pentru o evadare
Voi găsi muntele meu sfânt…