Gazeta Dambovitei | Cele mai noi știri din Targoviște și Dâmbovița

Ediția de marți, nr. 3705
18-1-2022

DUMINICA DE POEZIE – Un orologiu fără semne

 

S–a spus… Poetul e un donator de sânge la spitalul cuvintelor (Blaga), iar poeţii sunt inima umanităţii (Eugen Ionescu)… Poetul este un evocator, când îl înţelegem, suntem tot aşa poeţi ca el. Poeţii sunt doar interpreţi ai zeilor (Socrate)… Poezia? O filosofie caligrafică… Poetul este un domn în ţara visului (Heinrich Heine)… Așadar, poezia nu e o acumulare de emoţii, ci o evadare de emoţii. Ea este creaţia ritmică a frumuseţii în cuvinte. Poeţii sunt oameni care  şi-au păstrat ochii de copil. Poezia este arta de a face să intre marea într-un pahar.  Nichita Stănescu credea că trebuie să punem şapte coroane nu pe capul poetului, ci pe verbul versului, pentru că poezia este o stare de spirit, e o prietenie durabilă. Poezia este spunerea Fiinţei… este fondarea fiinţei prin cuvânt (Martin Heidegger)… Desenul din titlul rubricii noastre îi aparține domnișoarei Erica Oprea…

 

Puiu  JIPA  

Jipoeme

1.

 

o să murim iubito

și filmul mut

o să ne tacă

(fredastairșigingerrogers)

 

2.

 

o să fim

un singur

os

(cumințenia erorii haha)

 

3.

 

din cînd în cînd

dumnezeu tace

(și dumnezeu

din cînd în cînd tace)

 

4.

 

din cînd în cum

va fi un soi de iarnă

o apocaliptică uitare

și geamuri cît de cît murdare

se vor uita la tine

tot mai rare

(și ne uităm la cum uităm)

 

 

5.

 

am aer cît să te mai pot

răsufla

o dată

(miercurijoilunietc)

 

Mircea  DRĂGĂNESCU  

Eu cu pasul singuratic

 

1.

 

Tra la la la…

tra la la, tra la la

este frig în țeasta mea

și e bine-n racla mea…

oasele-mi dansează-ntruna

până când de pe cer luna

 

țăndări s-ar făcea

și-ar ploua

și-ar ploua

peste așezarea mea

tra la la…

zii mai tare lăutare..

tra la la la la la la

și sub ploaia de osândă

am să stau cu-n ochi la pândă

ca un far în întuneric

să văd ce se va-ntâmpla

tra la la la tra lala…

 

2.

 

Nu vreau să estompez trecutul

Și nici să-mi retușez

Pozele din liceu

Doresc ca totul să fie

Așa cum a fost

Cu umbre și lumini firești…

Viața este alb gri

Iar nu colorată

Ba uneori chiar neagră

Așa cum va fi

Ultima poză emailata

Prinsă-n ciment…!

 

3.

 

Îți aduci aminte dragă

De dialogul față în față

În care tu ai recitat o poezie de-a mea

Narcisa

Iar eu am cântat cam fals desigur

Iarba de acasă

Eram tineri și inconștienți

Dar eram paradoxal frumoși

Ca acum în această

Poezie târzie

Fără fardul patinei ce ne minte…

Am fost tineri și…

Fericiți….!

 

4.

 

M-am plictisit de stările altora…

Privirile tale mă circumscriu…

Îmi este teamă că ridicându-mi

privirea spre ele să nu

cad peste ghizdurile 

ochilor tăi

nu aș ști să înot

în apa prea tare

nu aș ști să plutesc

în aerul prea pur

ar trebui poate

să deprind

mersul pe valuri…

 

5.

 

Pe mine mie redă-mă 

 

Dimineața este atât de 

aproape încât de-aș 

întinde mâna

aș putea-o atinge

 

Amprenta privirilor tale

încă mă pătrunde

și abia de îndrăznesc

să mă mai privesc

în ochi

eu pe mine în ochii

albăstriți de tine

măriți din ce în ce mai mult

de prezența 

prea tare…

 

6.

 

Pisicile din ferentari

sunt toate multe şi tărcate

ba galben pai şi roşu viu

cu negru-gri discret pătate….

 

pisicile din ferentari

sunt doar feline-aristocrate

ce pentru-a supravieţui

au convenit ca şobolani

 

să care-n spate…

 

Ecaterina PETRESCU  BOTONCEA

 

Nostalgii cu libelule

1.

Accidentul

 

Țin în mână un pieptene roșu

și o galbenă lună 

bătrână eternă hapsână

e mai, și plouă

despletesc

râuri domoale umezire sub pleoape

gânduri rostogolite spre vale

încălțate în ghete verzi

scufundate

nemaipomenite

înțepenite în răvășite bulboane

scrâșnet de roți

strigăt de perete nezugrăvit

sub tălpi

uimire, stele de cupru și’argint

pieptul îngălbenit ți-l cuprind

noapte

acoperiș cu tabla ruginită

peste fruntea mea 

coroane de flori

ofrande

păduri luxuriante

reci la picioare

tămăduitoare izvoare

și întunericul dintre ape

lăsați-mă să dorm

a intrat în mine atâta nevoie de somn

de altă lună

de alt mai

cu cireșe coapte…

 

2.

 

De ce m-aș teme pentru mine, 

fulg de nimic în care se reflectă luna 

să nu mi se rătăcească pașii 

atunci când alți fulgi, 

alți pași amestecă drumul și înglodesc cărarea, 

și de ce m-aș teme pentru pământul 

care nu este al meu, 

ci al Celui care a așezat munții și dealurile, 

apele și pădurile cu miresme îmbătătoare,

 ramuri de umbră, 

și de ce m-aș teme pentru cerul 

pe care noaptea șad stele șirag 

și din care se dezghioacă în zori 

răsăritul de soare, 

nu, dar mă tem de ceva mai de preț decât toate

 plus milioane de fulgi trecători, 

mă tem pentru 

Sufletul nostru…

 

3.

 

La ce mă gândesc? 

Ce greu te aperi de prostie! 

Deșteptăciunea e 

mult mai ușor de învins!

 

Ioan  VIȘTEA

 

Ultimele

 

1.

 

HAIDEȚI!

 

poetului și prietenului Paul Spirescu,

după ultima convorbire telefonică.

 

Haideți, în nebunia asta, să ne mai dăm o șansă.

Și-n naufragii, deseori, minunile se-arată.

Rămași fără busolă, să luăm pînza catargelor drept ansă;

cu vitregia sorții să încheiem o pace separată.

 

Haideți, în curtea casei, să creștem leuștean și busuioc, nepoți

ce-or să ne rîdă, la nevoie, știrbi în barbă;

să dăm în mintea lor cuplată la trei roți,

cu triciclete răsărite în straturi de legume și prin iarbă.

 

Haideți să fim ai liniștii neobosiți conchistadori,

de scribi în clasa-ntîi să ne lăsăm traduși,

în limba-n care e interzis să dezertezi, să mori,

altfel decît avar de aurul din creștete bălaie și seduși,

 

haideți cu-o inimă fără scăpare, de iubire cotropită,

rotația pămîntului să o legăm cu zmee…

Ce dacă veșnicia se-ascunde în clipită?

Ce dacă sfîrșitul pietrelor stelare în scînteie?

 

Erica  OPREA  

 

Lecția de zbor

 

1.

 

Alungire

Și știi? Mi-e dor de
zilele în care părea
că știu ce e lumea
și cu ce se mănâncă ea,

când oamenii erau
mărgele pe-un șirag
de calde întâmplări
sau poate doar eu,

cu neasemuită fascinație,
priveam cocorii
prin caleidoscop.
Priviri fixate cu orele
pe gâtul verde al unei
rațe, plutind încoace
și încolo pe luciul unei

oglinzi care arăta mereu
realitatea mai frumoasă.
Atunci când lumea
reflectă doar cerul,

fiecare pas înseamnă
doar speranță.

2.

Supraviețuire

Crepusculul înfrânt
se întinde de-a lungul
coastelor casante
de la atâtea respirații.

În ritmul ultimelor
supraviețuiri, când
lumea nu mai știe
să inspire sau să se


lase inspirată de

clipe nesfârșite,
o fragedă nădejde
se ridică
din deșert.
În fața golului─
omul, etern întrebător,
își trăiește murirea
temându-se să
facă gestul:

saltul l-ar costa
prea mult. O viață
sau sacrificiu
în numele libertății?

 

Costel  STANCU    

 

Ochiul din palmă

 

1.

 

***

după ce termini poemul îl citeşti

păpuşii tale întinsă pe spate

ea ridică frumos un picior

şi ţi-l dă să îl săruţi

mintea ta închipuie o vitrină în care

dansezi pînă dimineaţa

un ritual o magie sau arta

de a gîndi împotriva uzanţelor?

eşti bun eşti rău de cum intri în casă

obiectele se retrag într-un colţ

li se usucă limbile de frică

mai tîrziu poezia ta stîrneşte furnicile

şi le face să umble nebune prin colţul de pîine

a fugit copilul acela ce te pîndea cu evlavie

şi pe geamul de care stătuse lipit odinioară

a rămas desenată în abur o inimă

într-un tîrziu vine femeia

îşi înmoaie degetul în paharul cu apă şi pleacă

nici foşnet de rochie nici parfum

doar imaginea ei ieşind din spaţiu

pe o fereastră imaginară

e liniştită apa ca un somn cu faţa spre răsărit

scrii şi visezi visezi şi scrii

ce altceva mai neîndurător poţi face?

e noapte cocoşul calcă pe şipcile gardului

cu graţia unui orator beat

o indiferenţă nobilă

în ochii tăi tîrziu cînd termini poemul

şi toţi caută înnebuniţi

creionul cu care l-ai scris

 

2.

 

***

înţelegi tu deznădejdea

celui ce se are doar pe sine?

– o mînă cu un singur deget

încercînd să apuce sfera –

zadarnic vii femeie cu coapsa ca o vioară

pe care cînt cu părul meu despletit

eu nu te mai pot iubi deschide fereastra

trebuie să fie cineva şi pe celălalt mal

altfel cine ar mişca lumea cînd dorm?

 

3.

 

***

aşa cum stai aplecat peste pod

proprii-ți ochi te pîndesc lacomi din apă

ca pe o pradă abandonată cîndva în tinereţe

mici bule de aer se ridică la suprafaţă

– apa vorbeşte cu morţii

o auzi pescarule?

lîngă tine femeia înlăuntrul ei

copilul vostru bate cu picioarele în tobă

şi îl strigă pe dumnezeu

aştepţi să se nască hrăneşti peştii

e luni

ochiul din cer priveşte complice

la ochiul de sub pămînt

 

4.

 

***

tăcerea aşezase între noi un pahar gol

văzusem din toate cîte ceva

dar nu era de ajuns

atunci am adăugat cuvintelor goliciunea

ai plîns femeie şi te-a auzit luna

– urechea cu care asculţi

cum bate inima pămîntului noaptea

mi-ai spus

nu-ţi fie teamă tot ce e al tău

se va întoarce cîndva

apa nu păstrează pentru sine imaginea

ţi-o dă înapoi înzecită

priveam amîndoi un perete alb

ne înfometam imaginaţia

ne căutam printre cuvinte îţi aminteşti

fugea noaptea cu degetul tăiat

ne picurau stropi în gură

– e dulce întunericul ai spus tu

din cer cădeau alte imagini

peste goliciunea noastră

în spatele lunii

deodată sufletele ni s-au ridicat

deasupra celor o mie de lucruri

 

Ștefania  PAVEL

 

Poezia la 16 ani…

 

1.

 

Simplu

 

,,E atât de simplu!”,

Dar fiecare celulă a corpului meu

A fost omorâtă de veșnica încercare

Începută înaintea mea. 

,,E atât de simplu!”,

Dar parcă toată simplitatea asta

Se ascunde după o cortină de fier

Ce e menită a nu fi trasă niciodată spre a dezvălui scena

Pe care mor miracole,

Scena care ascunde, pe lângă simplitatea de toți căutată,

Răspunsuri în lașitate,

Viață în moarte și moarte în viață. 

,,E atât de simplu!”,

Dar nici frunze nu mai cad

Și nici priviri amurgite peste ele, 

Sunt ținute toate în locul și la timpul nepotrivit

De către greul care spui că e simplu.

,,E atât de simplu!”,

Dar mai ușor și-ar lua Soarele lumina de la Lună,

Mai ușor am fi noi fără să fie nevoie ca cineva să spună cum,

Mai ușor și-ar lua zâmbete care nu ne forțează

Lumina de la noi. 

,,E atât de simplu!”,

Dar a fost de atâtea ori

Atât de simplu doar să eșuez, 

Încât să îmbrățișez pământul ca și el să o poată face la rându-i

Nu a fost niciodată atât de tentant

Și cu adevărat simplu.

,,E atât de simplu!”,

Dar poate nu vreau să fie simplu,

Căci simplitatea e cea mai complicată.

 

2.

 

Dezbinare

 

Mă dezbină a ta privire sumbră,

Care nu mă lași să aflu de unde vine,

Și mă dezvăluie. 

Mă scoți din mine și mă pui în tine, 

Apoi îți pare rău că nu ai așteptat să vezi

Cum acolo erai mai mult tu,

Alături de lumea cu mult prea pregnantă,

Iar eu doar în cantitatea cea mai mică, aproape inexistentă,

Învârtindu-mă în cerc fiindcă altceva nu mi-a fost dat să cunosc. 

Nu ai habar cum să mă reconstruiești,

Cum să îmbini dezbinarea ca să reiasă un întreg,

Și ca pe o figurină de sticlă mă ține umbra ta comodă și insuportabilă,

Cu grijă și cu teamă, 

Ca să nu o apuce fiecare bucată din mine, 

Pe propriul drum fără destinație

Ce stă scris în gena fiecăreia.

Cazi din mine tu când mă dezbini, 

Cade din mine lumea,

Cad din mine eu,

Dar doar puțin, cât apucasem să exist,

Cad din mine păreri de rău

Că nu ai așteptat să-ți vezi dezastrul din care eu devin eu,

Cad din mine dezbinări ale aceluiași nimic

Și niciodată nu m-am simțit mai bine

Decât acum, 

Când nu mai am decât dezbinări. 

 

Constanța  POPESCU

Mirări condensate

 

1.

 

Adevăr probabil

 

Cuvinte în gânduri rotunde,

bat timid la poarta frunţii,

având ceva de spus.

Cândva minciuni

în poziţii indecente,

au devenit adevăruri

ca să ne salveze soarta.

Şi de atunci pendulăm între ele

cu teama greşelilor spovedite,

exersând cărările rostului.

Niciodată negrul nu este destul de negru

când se aprind stelele

şi speranţa se îmbracă

în fiecare dimineaţă

ca pe o rochiţă de plajă,

chiar dacă-i furtună,

va fi un far, într-un ocean

de neputinţe…

 

2.

 

Perdeaua cu flori

 

Mâine încep să fac ordine

prin debara, prin sertarele inimii,

e o harababură peste tot,

deşi fiecare pe locul predestinat.

Trebuie să eliberez nişte amintiri,

care mă înţeapă de multă vreme,

să şterg un dor care se vede la uşă,

să mătur gândurile vechi, decolorate

şi să deschid sinapsele

ca să se facă ceva curent între

capitolele sorţii,

să zboare nopţile cu insomnii,

durerile de genunchi,

să dispară zilele cu ochii în tavan.

Să pun nişte metafore proaspete în apă,

să parfumeze cu nişte cuvinte înţelepţite

de amăgiri…

poate funcţionează

şi o să mă încape zâmbetul,

neîmbrăcat demult.

Să dau foaia şi pe curat să trec

rugăciunile toate…

de mâine, o să pun perdeaua cu fericire

şi ochelarii cu încredere,

până când îmi mai înmuguresc zilele…

 

3.

 

Șotron cu îngerul

 

Am avut și zile mai bune,

când jucam șotron cu îngerul,

cel mai bun prieten al meu,

nu știa cât îl iubeam

și am rămas așa,

vinovată că nu-i eram perfectă.

De la Adam încoace,

toate am avut nesăbuirea să încercăm

și era așa de simplu să primim

iubire.

Acum între rugăciuni și penitențe

deschidem zile albe, zile negre,

alergăm și ne întrecem cu furtuna,

ne desenăm bucurie în privire,

amăgind toamnele care

curăță locul

spre o albă poveste nescrisă.

Piramida răsturnată a dorințelor

îmi mai lasă timp,

exercițiul răbdării călește oțelul

din care arcul mirărilor

te aduce mai aproape

și-ți pot citi viitorul în ochi.

Eram din altă viață,

când ne cunoșteam…

 

4.

 

Zăpada

 

Voi picta

les neiges d,antant,

pe cerul tău abstract,

la mijloc de cale ne contopim

depărtările și cuvintele se topesc

și ne curg pe obraji,

semn că ne suntem…

fără fular și mănuși,

fără cizme și căciulă,

alergăm prin soartă,

păstrând insomniile intacte,

doar să obosim, căutând popasul

când visul ne ținea de mână.

De la fereastra mea,

cerul tău are urme de lună,

câțiva pumni de stele,

ce nevoie ai mai avea,

să adaug eu zăpada?

 

5.

 

Ninge fără perspectivă

 

În dimineața asta traficanții de povești,

scurtează preludiul, dincolo de atingere,

cafeaua mea amară mă privește

rece și părăsită,

pentru timida ninsoare,

care face curat printre tristeți

și ne întoarce din drum.

Cuvintele ni se izbesc de fulgii

uimiți, că le perturbă gingășia,

aceste sunete cu cheia la gâtul celuilalt,

un legământ rostit în taină…

Încă o zi cu iluzii obosite,

visează mâna ta întinsă,

să-mi cuprindă dorința,

o zăpadă castă, fără perspectivă,

ca o noapte din care mă trezesc

și trag perdelele, peste vise.

Dincolo rămân mirările înghețate…

eu, spectator cu pâinea pe masă,

pot doar să mă rog…

 

Mariana  OPREA STATE

 

Vânt de toamnă

 

1.

 

Fără răspuns…

 

Suflet pustiu,

De ce adormi?

De  ce alegi însingurarea?

Când Neiubirea a rodit

Furia, frigul, depărtarea?

Ce demon te-a-nrobit, încât

să vrei s-alegi de tot, uitarea?

De…Viu, de zori de zi, de rouă,

de nori şi roze cu parfum.

O cale devenit-a două…

Speranţa-o mână  de scrum…

 

2.

 

Dor de verde

 

Când mi-e dor de verde, zbor

Spre câmpii ca din povești

Unde nu-i urmă de nor,

Ca-n senin să te-oglindești.

 

Și de-atâta grea lumină

Mândra lume de smarald

Astrului măreț închină

Ode lungi, spre ceru-nalt…

 

Susur dulce iarba-i cântă:

„Nu speram să ne mai bucuri!

A ta ocrotire sfântă

O credeam pierdută-n ghețuri.

 

Și cum viforul năprasnic

Îngheța de zor pământul,

Să mai sper părea zadarnic.

Vieții îi trecuse rândul…

 

Doar când o urmă firavă

De suavă mângâiere

Încălzi plăpânda sevă

Și-mi dădu din nou putere

 

Am știut că de viu-verde

Mă voi îmbăta curând

Și că Primăvara este

Mai aproape ca oricând.

 

3.

 

Înainte de furtună

 

Presară-mi nori pe pleoape.

Să nu vadă furtuna

Care loveşte cerul.

Şi risipeşte-i

După-nfricoşătorul fulger,

A cărui strălucire

Albastrul să nu-mi ardă.

Meşteşugitul sipet păstrează ferecat,

Crâmpei senin de suflet

Prea lesne-atins de ploi…

 

4.

 

Zbor… (pe dos!)

 

Pretind, stând într-un colţ de întuneric,

că în lumini strălucitoare, nepreţuit sclipesc….

Şi tot la fel, în clipa cea mai crudă,

că sufletul mi-e fulg în zbor, pretind…

Şi-un gând, după tipar croiesc…

 

Pretind ades că lacrima mi-e zâmbet…

Că noaptea, zi senină-mi e, i ar liniştea, cuvânt…

Pretind că golul e-o fiinţă vie

E umărul pe care capul pot să-mi pun…

Pentru-a trăi pe dos, cu zborul frânt.

 

Andrei Mihail RADU 

 

Poeme altfel

 

1.

 

ne autodistrugem toți șerpii ăștia metalici cară într-una povești oameni aparatură mai puțin

suflet și minte gândesc din postura de suflet sunt imaterial aș zice ei nu înțeleg fenomenul

totul e în contre-emploi față de motivul suprem pentru care trăim tot ce văd sunt suflete

cablate la autodistrugerea propriului suflet poleiala asta ieftină și totuși scumpă atrage

sufletele precum pânza de păianjen musculițele pași mulți și repezi spre ce și pentru ce îmi

trec prin fața retinei stau jos și îmi place să cred că le ține de urât prezența mea celor care se

așază lângă mine afară până și vremea complotează împotriva anormalității

(gândurile mele nu au punct)

 

2.

 

stătea un gând de-al meu la plajă,

neprotejat,

și până să-l spun cu voce tare,

s-a dizolvat în nisipul de aur al

sinapselor mele.

(mare căldură mare)

 

3.

 

de obicei, muzica urcă și coboară,

asemeni bunicului care duce și aduce sticle de

vin din beci, și le măsoară în doi timpi și

trei mișcări.

are o idilă, cu o iubită, dar nu a lui,

care îi zice: „Îmi plac vișinele!” și-i veselă,

dar veselia îi e dată de portrete din Cișmigiu

ale unor oameni fără sonor și timbru, doar

calitativ,

au structură acrișoară și ochi sincopați de dor

nimeni nu a înțeles idila dintre o

vișină ușor parfumată și o muzică deshidratată

de sunete.

 

doar bunicul înțelege, în dutevino-ul său

continuu…

bunicul sunt eu.

(rememorare)

 

Alexandru  SANDU

 

Alte taine

 

1.

A fi sau a nu fi…

cine sunt sau de ce sau de unde,
poate tu ai putea într-o zi
să-mi dezvălui ce se ascunde
în miracolul de a trăi…

știi ce desparte pământul de cer?
– eu nici n-am căutat răspuns –
prea e frumos acest mister
și ce adânc este ascuns…

dar ce frumoasă amăgire
de om atotcunoscător
aduce vinul în simțire…
tot ce e greu, pare ușor

curând, presimt, se va-ntâmpla
de tine să mă-ndrăgostesc
uimită mă vei asculta
în ochii tăi, câte citesc…

2.

da, e o mare dezamăgire
că sunt aceiași pereți
de jur-împrejur
când deschizi ochii.

aceeași lumină năvălește-n piept
ca și când
ar fi adevărat
că nimic nu vrea sa fie altfel decât este.

numai sângele meu…

3.

nu sunt fiu al faptei,

dar o aripă colorată de fluture

în magica lume a vorbei,
mult a știut să mă bucure…

4.

am să-ți aduc cândva aminte
de-această vară
cu inflație
de lubenițe
și dulce porumb,
cu vest-ite excursii…

„vei plânge mult atunci, ori vei zâmbi?!”

 

Constantin  CIUCĂ

Cele mai frumoase poezii

1.

Cer și pământ 

 

Când sunt singur sunt cult.

Mă duc la Louvre, Metropolitan, Prado sau Brukenthal;

 

dar vii tu, iederă tânără 

să mi te cațeri pe trup,

şi dintr-o dată 

mă fac om de Neanderthal

şi tumult.

 

2.

 

Combustie  

 

Îmi e frică să întorc capul

pentru că s-ar putea sa te văd.

 

Sau, să nu te văd.

 

Și de trotuare mi-e frică

pentru că ele se termină toate în ochii mei

și de aceea ar putea să te aducă

in unul din ei

stâng, sau drept.

 

Sau, să nu te aducă.

 

Și de oraș

pentru că străzile lui se aprind,

și ard de jur împrejur.

 

Și de palmele mele mi-e frică

pentru că fumegă

și pârâie și se crapă până la oase.

 

Și de pașii

cu care calc pe drum

lăsând în urmă din mine

doar grămăjoare de scrum

albicioase.

 

Andreea  GHICA

 

Băi…

 

1.

 

îmi place să privesc cerul

și să mă leg la șireturi

tata m-a învățat să fac fundițe.

îmi place să-mi las capul într-o parte

când vorbesc cu oamenii

și-mi mai place să-mi simt inima ușoară.

îmi place să cânt sub duș

și la fel de mult îmi place să-mi imaginez că 

joc într-un film pentru oameni mari și triști/eu

îi salvez pe toți.

îmi place să mănânc ciocolată

și să ofer ciocolată

la fel de mult cum îmi place să îmi plimb

degetele pe spatele unei pisici adormite.

îmi place să merg încet

să privesc

să ascult

să tac

să înțeleg.

îmi plac oamenii care sunt un soare

dar îmi plac și oamenii din care plouă uneori

de la toți ai ce învăța.

îmi place să cred că viața e mai mult decât

un birou între patru pereți 

și o listă de task-uri

care te împart între

bun și mai puțin bun

așa cum îmi place să cred că 

în fiecare dintre noi există un pitic

cu suflet de copil care are nevoie

din când în când să fie luat în brațe.

 

2.

 

așa a început totul

ne-am pus converșii

repede repede repede

am aruncat un pulover pe mine

te-am luat de mână

am zis

hai să-ți arăt lumea cum ar trebui

ea să fie

am alergat ca descreierații

prin pasajul ăla nesuferit de la Unirii

ne-am sărutat fix în mijlocul lui

numai așa ca să-i enervăm pe morocănoși

am primit înjurături

am râs

ți-am zis că oamenii ăștia habar n-au să iubească

la unii te-ai strâmbat

alții s-au strâmbat la tine

le-ai zis

make love not war

eram ca hippioții ăia

și asta îmi plăcea al naibii de tare

apoi am ajuns pe Victoriei

ne-am holbat în toate vitrinele cu haine scumpe

scumpe băi scumpe

mi-ai promis că la primul salariu

mă duci să-mi aleg ceva mișto

ți-am zis că nu-i nevoie

nu ma impresionează hainele fancy

și nici oamenii cu nasul pe sus

apoi a început să plouă

mi-ai dat geaca ta de piele

intram de trei ori în ea

dar era o senzație a naibii de mișto

mirosea tare frumos

și ploaia ne făcuse ciuciulete

și ne intrase apa în converși

și alergam așa

fără țintă

și parcă viața părea mai suportabila

m-am gândit o clipă

dar numai o clipă

pe cuvânt

cât de nașpa ar putea să fie

fără geaca aia de piele

care stă toată ziua în cuier

și fără micile ploi care ne prind pe stradă

și fără muzica de la 12 noaptea

și fără magazinele cu haine scumpe

și fără oamenii morocănoși

asta-i viața băi/asta-i viața.

un lung șir de momente care ți se derulează în fața ochilor cu viteza unei comete.

hai, pune-ți o dorință.

 

3.

 

Acest băiat pe nume Gică 

e un sensibil desăvârșit. 

Și de 12 ani 

mă tot învață că 

uneori e bine să mă mai și opresc. 

Doar așa, ca să-l privesc.

 

Teodor Constantin  BÂRSAN

 

Poetry

 

1.

 

Somehow, somewhere we failed you

 

Miserably, horribly

This is a lengthy letter

I know

And so is your suffering

By the time you read this letter 

if somehow you have unearthed it

It will be alas too late

Somewhere we failed. We failed miserably and terribly. We don’t even know how it happened. It happened fast, yet they took their time. 

I guess

We just closed our eyes

Kept on dreaming

None of us know it happened. It was..expected in the same way you expect hardships to come, a bad day and even the death of a loved one. You know however, this too shall pass. No matter the storm, this too shall pass, and you ll smile again. 

The thing is , you see, when it will pass, our joys, our dreams, whatever made us human and beautiful in that way has also passed. And we wont smile, because smiling is forbidden. Dreaming is forbidden, laughing, swearing, loving, praying. 

How did it happen?

You ask in silence

With timid tears

I could tell you it wasn’t

Us. It was them. It was all them.

But I would be lying. We set

The stage. We weaved the ropes and sharpened the blades. We put the scaffolds all together. 

Some of us wanted, craved for blood and death and suffering and pain and punishment. 

The Accuser has demons and devils and accolytes

Ignorance is not an excuse. They cheered and applauded

When they brought in the executioners

Like the old lady 

Sancta simplicitas

None are less evil 

Those who cheered and jeered

Worthy

Of contempt

Those sitting on the fence

Those that thought they cant make the difference

Didnt even try

Evil or likewarm, does

It even matter now?

Betrayal by betrayal

We lost our souls

Wolf for man

Flesh man eating

With table manners

They took our souls

And gave us the latest software version

We started to trade gold

For

Trinkets

And

Diamonds for pebbles

The beasts of earth

And sky and sea

Their contempt we earned as well

And theres no living being

Whose hate we haven’t yet rightfully earned

You could say

They stole your future

It was bound to come

But we were to fall like brethren

And rise like brethren

Yet we crawled like worms

Hissed like vipers

Ran like rabbits

Hunted each other like wolves

Devoured each other like rats

Fear, cowardice, greed, 

Our rotten fallen nature

Aided by our feeble perverted minds

Got the best of us

They wanted to prolong

Their lives

Their comfort

Their luxury

Desperate desperate desperate

They consented to every rape

They washed their hands in blood

After every murder

They were already dead

It is just that their corpses kept on living

By the time

You will read this

Somehow unearthed

There

Is no brother, no friend, no foe

Just master and slave

And even if its just you against the world

You ll surely lose your life but gain His kingdom, your brethren and your soul

 

2.

 

Cumva, undeva te-am dezamăgit

 

Mizerabil, oribil

Aceasta este o scrisoare lungă

Ştiu.

La fel ca și suferința ta.

Când citești această scrisoare

dacă cumva ai dezgropat-o

Va fi, vai, prea târziu.

Undeva unde am eșuat. Am eșuat lamentabil și teribil. Nici măcar nu știm cum s-a întâmplat. S-a întâmplat repede, dar nu tocmai  grăbit.

Cred că…

Tocmai am închis ochii.

Am continuat să visez.

Niciunul dintre noi nu știe că s-a întâmplat. A fost… așteptat în același mod în care te aștepți să vină greutățile, o zi proastă și chiar moartea unei persoane dragi. Știi totuși că și asta va trece. Indiferent de furtună și asta va trece, iar tu vei zâmbi din nou.

Chestia e, vezi tu, când va trece, bucuriile, visele noastre, orice ne-a făcut umani și frumoși în acel fel au trecut și ele. Și nu vom zâmbi, pentru că zâmbetul este interzis. Este interzis să visezi, să râzi, să înjuri, să iubești, să te rogi.

Cum s-a întâmplat?

Întrebi în tăcere.

Cu lacrimi timide

Aș putea să-ți spun că nu am fost

Noi. Ei au fost. Ei au fost toți.

Dar aș minți. Am stabilit

Scena. Am țesut frânghiile și am ascuțit lamele. Am pus schelele la un loc.

Unii dintre noi au vrut, au tânjit după sânge și moarte și suferință și durere și pedeapsă.

Acuzatorul are demoni și diavoli și acoliți

Ignoranța nu este o scuză. Au aplaudat și au aplaudat.

Când au adus călăii

Bătrâna doamnă

Sancta simplicitas

Niciunul nu este mai puțin rău.

Cei care au aclamat și au batjocorit

Sunt vrednici

De dispreț

Și cei care stau pe gard

Cei care au crezut că nu pot face diferența.

Nici măcar nu am încercat

Rău sau cald să facem

Mai contează acum?

Trădare prin trădare

Ne-am pierdut sufletele

Lup pentru om

Mâncând om din carne

Cu maniere la masă

Ne-au luat sufletele

Și ne-a dat ultima versiune software

Am început să facem schimb de aur

Pentru

Mărțișoare

Și

Diamante pentru pietricele

Bestiile pământului

Și cer și mare.

Disprețul lor l-am câștigat și noi

Și nu există nicio ființă vie

A cărei ură nu am câștigat-o încă pe drept

Ai putea spune

V-au furat viitorul

Trebuia să vină

Dar ar fi trebuit să cădem ca frații

Și ridicați-vă ca frații.

Și totuși ne târâm ca viermii.

Șuierăm ca niște vipere.

Am fugit ca iepurii.

Ne-am vânat unii pe alții ca lupii.

Ne-am devorat unii pe alții ca șobolanii.

Frica, lașitatea, lăcomia,

Natura noastră putredă decăzută

Ajutată de mințile noastre perverse slabe…

I-au prins pe cei mai buni dintre noi.

Au vrut să prelungească

Viața lor

Confortul lor

Luxul lor

Disperat disperat disperat

Au consimțit la fiecare viol

S-au spălat pe mâini cu sânge

După fiecare crimă

Erau deja morți.

Doar că și cadavrele lor continuă să trăiască

Până când

Vei citi asta

Cumva dezgropat

Acolo…

Nu este frate, nu este prieten, nu este dușman

Doar stăpân și sclav.

Și chiar dacă ești doar tu împotriva lumii

Cu siguranță îți vei pierde viața, dar vei câștiga împărăția Lui, frații tăi și sufletul tău






Distribuie:

Leave a reply


hymarco
novarealex1.jpg Valeriana

Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]
getsbet Gopo

CITEȘTE ȘI

kiss2022-01.jpg
romserv.jpg
Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public
Webhosting Armand Media