Gazeta Dambovitei | Cele mai noi știri din Targoviște și Dâmbovița

Ediția de marți, nr. 3663
7-12-2021

DUMINICA DE POEZIE – Un orologiu fără semne

S–a spus… Poetul e un donator de sânge la spitalul cuvintelor (Blaga), iar poeţii sunt inima umanităţii (Eugen Ionescu)… Poetul este un evocator, când îl înţelegem, suntem tot aşa poeţi ca el. Poeţii sunt doar interpreţi ai zeilor (Socrate)… Poezia? O filosofie caligrafică… Poetul este un domn în ţara visului (Heinrich Heine)… Așadar, poezia nu e o acumulare de emoţii, ci o evadare de emoţii. Ea este creaţia ritmică a frumuseţii în cuvinte. Poeţii sunt oameni care  şi-au păstrat ochii de copil. Poezia este arta de a face să intre marea într-un pahar.  Nichita Stănescu credea că trebuie să punem şapte coroane nu pe capul poetului, ci pe verbul versului, pentru că poezia este o stare de spirit, e o prietenie durabilă. Poezia este spunerea Fiinţei… este fondarea fiinţei prin cuvânt (Martin Heidegger)… Desenul din titlul rubricii noastre îi aparține domnișoarei Erica Oprea…

 

Puiu  JIPA  

Jipoeme

1.

 

o să-nțelegi acum
că sîntem un mușuroi
de mici vendette
ne spunem unul către altul
iete
a mai murit un drac din noi
tu știi că despre mine
știi doar trei pagini disparate
eu știu că nu știu despre tine
decît trei nopți nemîngîiate
o să-nțelegi că ceasul bate
doar de-i tîrziu
ori doar de nu se poate
(poveste)

 

2.

 

am să te iubesc duminica

și-n sărbătorile legale

fără motiv

cu doar de-a dinadinsul

să fii tu mai cu moț

mai alandală

(de-a joaca)

 

3.

 

uite

azi sînt străinul

din visurile tale

ușor decomandate

(ratarea principală)

 

4.

 

vă e frică

mirosul

de neasconcs

vă place tăcerea

evenimentul decăderea

și aripa fluturelui

și nicăerea

și eu

mă-ngrop într-un fel de cuvinte

care nu se vor întîmpla

(cuvîntul aprfoximativ al tăcerii)

 

Mircea  DRĂGĂNESCU  

Eu cu pasul singuratic

 

1.

 

Am început să scriu

Scrisori doar gândurilor mele

Amintirilor mele

Căci mulți prieteni au murit

Chiar și profesorii mei de frumos

Manu Ștefan de exemplu

Și idolii mei în poezie

Care s-au mutat în sferele cerești

De unde ne privesc înțelegători

Am început să scriu doar gândurilor mele

Pentru că sunt singur

Din ce în ce mai singur

Printre poeți și printre oameni….

Deși mai exista prieteni 

Care îmi oblojesc singurătatea 

Cu dragoste lor și a lui Dumnezeu…

 

2.

 

Invazia

 

Larvele visează

vezi lentoarea omidei

în devorarea frunzelor proaspete

transformarea în crisalida

crisalida ce cuvânt frumos

anunțând zborul diafan

al delicatului flutur…

 

În ziua de astăzi este

invazie de fluturi negri

la porți la uși de apartamente

la răspântii de drumuri…

un roi de fluturi negri

întunecă cerul

lumina…

Doamne fa din crisalida un înger

nu un fluture negru

un fulg negru de scrum…

 

3.

 

Să te scriu pe suport de hârtie

gând hoinar în orașul pustiu

plin de pustiul din noi

în care, năluci, mameluci

nu găsim nici o oază

nici un susur de apa,

nici o fata morgana

ce din miriade de fire de nisip

e clădită și care în bătaia somnului

ne umple ochii, nările, plămânii,

sufletul mai ales, 

sufletul sufocat,

nedumerit de pustiul acesta,

pustiul din noi care ne

mumifică, ne dezumanizează

făcându-ne false imagini a ceea ce

ar trebui să fim

pentru a germina

pustiul acesta

pustiul acesta…

 

Ecaterina PETRESCU  BOTONCEA

 

Nostalgii cu libelule

1.

Neatentă

odată

am călcat pe călcâiul dimineții

un melc

și m-au durut cornițele lui strivite

o sută de primăveri

altădată am mușcat un câine

da

pentru că am lăsat liber Lupul

din cartea mea

iar el s-a repezit la un maidanez

pe care l-a acoperit cu sânge de amiază

astăzi ard în soarele de pe cer

ultima libelulă

din balta în care odată au fost nuferi

frunzele mă cad

iar eu caut în amurg răcoarea pământului

să-mi neprihănească

sufletul de toamnă…

 

2.

 

Zmeul zănatec

La ceas de seară, între frunze uscate,
când vântul răsuflă pe cărări neumblate,
mă trage spre sine apusul de soare,
eternitate învinsă, rotundă, rostogolită la vale,
de lacrimi mă umple privirea-n oglindă,
sunt toamnă, sunt seară,
sunt mireasma busuiocului prins în grindă…
să nu mă întrebi de ce am venit,
să nu mă întrebi de ce plec,
despletite mesteacăn,
de când cutreier lumea, am obosit,
o umbră-noptată pe-un pământ singuratec…
departe de mine, contopită în noapte,
nu sunt decât suflet suflat în jăratec,
pleoapă legănată în cearcăn,
fărâmă de clipă,
raza din urmă ce, în stingerea ei,
la cer se ridică…
nu crede ce vezi, nu crede ce-auzi,
copac vorbitor, plin de șoapte,
nu voi zbura prea departe de Tine,
foșnet de crengi, foșnet de voci,
foșnet de moarte,
eu sunt inima ta, zmeul zănatec…

 

Ioan  VIȘTEA

 

Ultimele

 

1.

 

Despre rezistenţa mecanică a lucrurilor

 

Se lăsase o linişte grea în muzeu.

Puteai să o pipăi, să o tai cu cuţitul,

să o iei la pachet în bagajul de mînă.

Şi curatorul cu privirile Sfinxului rezemat de vitrină:

„În sala asta, despre piele e vorba.

Despre piele şi nemuritoarele ei calităţi.

La prima vedere ai zice că e un pergament

preţios şi fragil, o filă de incunabulă veche.

E drept, se pliază în evantaie la încheieturi şi-n obraji;

se toceşte în coate, foşneşte, sfîrîie, cîteodată erupe;

pete maronii, cicatrici, scot la iveală cu vremea

continente noi în derivă, arhipelaguri ale serenităţii,

dar, în principiu, se tăbăceşte uşor, ţine la tăvăleală,

e maleabilă şi ductilă… 

 

Priviţi! Priviţi aceste abajoare filigranate din piele de 

om,

fineţea acestor coperti de albume,

aceste splendide geamantane din piele de om

cu încuietori delicate din acelaşi material!

 

Apropiaţi-vă! Apropiaţi-vă!

Sub ţesutul rigid, mai susură, se mai aud capilarele!”

 

Constantin  CIUCĂ

 

Cele mai frumoase poezii

 

1.

 

Combustie 

 

Îmi e frică să întorc capul

pentru că s-ar putea sa te văd.

Sau, să nu te văd.

Și de trotuare mi-e frică

pentru că ele se termină toate în ochii mei

și de aceea ar putea să te aducă

in unul din ei

stâng, sau drept.

 

Sau, să nu te aducă.

 

Și de oraș

pentru că străzile lui se aprind,

și ard de jur împrejur.

 

Și de palmele mele mi-e frică

pentru că fumegă

și pârâie și se crapă până la oase.

 

Și de pașii

cu care calc pe drum

lăsând în urmă din mine

doar grămăjoare de scrum

albicioase.

 



Erica  OPREA  

 

Lecția de zbor

 

1.

Alternativ

Lipește-ți
palmele de cer
hoinar, mereu
avid de viață și
de un pas în plus,
nestingherit de
gândul altcuiva,

acolo unde munții
nu mai au contururi
și ascuțimi. Ce dacă
ei te-ncercuiesc
cu spini, ce dacă
nu mai știu cum
să te coboare?

Te ai pe tine
dincolo de minte,
pășind cu ochii închiși
pe o coardă vibrândă
de chitară alternativă.

2.

Mai suntem

Nu mai suntem
noi, suntem ei,
eu și câțiva
alți eu.
Ne-am pierdut
atât de
departe unul
de celălalt, încât nici
nu mai știm
în ce să măsurăm
distanțele. Să fie

cuvinte sau aspre
contradicții, ochi
închiși sau buze
care nu se vor
amuțite?

−Nu te apropia,
îmi faci rău, cum
îndrăznești
să pășești prea
aproape, pielea
să ți-o lipești
de a mea?

Mai știm oare
să rostim și
alte vorbe? Să fim
cu toții noi
în fragilitatea,
în neștiința
noastră, în umana
limitare care
ne e religie?

−Apropie-te, pășește
către mine,
chiar dacă e,
poate, ultimul
lucru pe care
îl vom ține minte.

 

Costel  STANCU    

 

Ochiul din palmă

 

1.

 

***

există întotdeauna un întreg mai mare pe care îl părăseşti 

şi cauţi alinare stingher ca vinul în casele vechi

capul cocoşului ieşind de sub zid încă un triumf

al durerii pe care nu o înţelegi dar o laşi să te mistuie

glasul acela şoptind moale: nu-ţi fie teamă,

te vor păzi cîinii apelor

în mijlocul încăperii păianjenul şi 

roza ce nu o poţi ascunde vederii sale

lumînarea abia strînge în jurul ei cîteva făpturi speriate

adormi lîngă tine bărbatul

aproape ţeapăn căci sîngele lui a rămas în cămaşa furată

e seară în aer pluteşte neliniştea lucrurilor fără început

copilul cu faţa arsă de fosforul lunii îşi cere

iertare de la un iluzoriu zeu al căinţei tîrziu te întorci

o tristeţe amară apasă locul 

oameni şi animale fug spre ieşire

cînd toate-s otrăvite şi rele cum să nu-l ierţi

pe cel ce-ţi bea vinul ori îţi iubeşte femeia?

 

2.

 

***

moartea un dans cerebral un greier

în osuarul liniştit al memoriei

presimt

ne-sfîr-şi-rea 

acest ochi mărindu-se pe măsură ce mă îndepărtez de el

mă simt o piatră legată de gîtul foetusului

şi tot mai lung e timpul 

măsurat

în sens invers 

curgerii sale

îţi aminteşti cum cele două feţe ale măştii

una celeilalte au încercat să te vîndă?

(întreabă dominic fericit că s-a arătat luna)

arta? o floare în fereastra sinucigaşului

 

3.

 

* * *

Voiam să intru înapoi în cîrciumă și să beau pînă 

cînd soarele ar fi avut iar cap de animal preistoric.

Atunci te-am văzut. Așa, sfioasă, în rochia-ți albă,

sub care sînii erau două veverițe pregătite să intre

în iarnă, strîngînd la piept, fiecare, cîte un sfîrc de alună.

O, Sfîntă Paraschevă, protectoare a bețivilor, am urlat,

fă-mă un vas plin cu struguri culeși toamna tîrziu, pe brumă, 

să mă zdrobească cu picioarele fete în rochii suflecate 

pînă deasupra genunchilor! Am vrut să intru 

înapoi în cîrciumă, dar nu mai aveam inimă bună. 

Am plecat pe urmele tale, voiam să-ți adulmec aroma 

de viță de vie ce n-a cunoscut încă gustul pelinului. 

O, cîtă deșertăciune! Pe drum,

l-ai întîlnit pe Dyonisos, te-ai agățat de gîtul lui,

l-ai sărutat pe gură și ați început să dansați împreună.

 

4.

 

*** 

găsesc o cruce în ovalul fără ieşire al mîinii

simt mişcîndu-mi-se osul un fel de a fi al liniei

împrejur pasărea vede întunericul şi se teme de el

a fost adus un manechin în locul celui ce trebuia să moară

(cînd moare manechinul cade vreo stea?)

umblu pe străzi

tîrăsc după mine taraful ca pe un bandaj desfăcut

hainele au început să îmi semene cu nişte hărţi

pe care desenez odiseele cărnii ale singurătăţii

uneori mă gîndesc la moarte: 

ea îmi pare un spectacol la sfîrşitul căruia

îmi ard masca şi continui să joc

ascuns în fumul ei

 

Ștefania  PAVEL

 

Poezia la 16 ani…

 

1.

 

Necunoscut

 

Ceva îmi e mereu

Fie în spate,

Ținându-mă pe loc în propria-mi imposibilitate

De a nu face nimic,

Fie în interior,

Cântărind atat de greu pe locurile goale prin care mă puteam strecura altădată,

Încât nici gândul nu se mai poate clinti

Ducând în el lipsa care duce în ea

Acel ceva ce-mi apasă interiorul,

Golindu-mă de locurile goale ce deveniseră refugiu.

Fie în spate,

Fie în interior

Sau uneori în față, blocându-mi drumul și umplându-mă de teamă,

Mai ales pentru că refuză să mi se arate

Și lipsa înfățișării sale e mai îngrozitoare,

Mai periculoasa decât entitatea în sine,

Mereu e ceva care mă împiedică

Din a înainta și din a ieși astfel din gândul

Că mi se va arăta și mă voi vedea pe mine,

Din gândul că toate astea îmi sunt sânge care aleargă prea repede prin vene,

Dar refuză să iasa din răni,

Deci nu voi scăpa fără a sta pe loc,

Și nu pe unul oarecare,

Ci pe unul care să-mi fie veșnic

Și fără de răspunsuri.

 

2.

 

Liniște

 

Cu ochii lipiți de cer privesc spre liniște și îi pătrund interiorul lovit de vieți

Mult prea gălăgioase pentru gălăgia de pe Pământ.

Nu credeam până acum că îmi va fi dat să o  vad altfel decât ca pe un alt cuvânt

Scris pe lista mea de dorințe,

Însă în tot timpul ăsta în care aveam ochii ațintiți în jos,

Ea stătea umilă deasupra mea, se întindea aproape la fel de mult pe cât mi-a stat imprimată în creier

Gălăgia insuficientă a lumii, care durea. 

Acum că am văzut unde se află liniștea ce poate fi confundată cu gălăgie, 

Cât de invizibilă e și cât de vizibilă poate să fie,

O privesc uimită, nu îmi mai despart ochii de ea,

De teamă să nu o pierd printre norii care mi-au arătat cum să o găsesc, 

Și pentru prima dată gândurile-mi sunt de acord cu bătăile inimii,

Care nu mai bate cu bătăi de dor

Care dor.

Pentru prima dată rămân fără suflare, dar nu mor în mine,

Cum am mai făcut-o de zeci de ori.

De data asta e diferit,

Lipsa suflării mă face să trăiesc

Fiindcă a fost furată de liniște, 

A fost dusă în cer și acum experimentează în locul meu traiul într-un Univers care se mișcă

În priviri care stau pe loc.

Totuși, alegerea de a-mi lipi ochii de cer

Nu mi-a aparținut,

A fost chemarea nopții 

Care voia să imi înapoieze viața contradictorie

Căreia se săturase să îi poarte de grijă.

 

Constanța  POPESCU

Mirări condensate

 

1.

Să schimbăm polaritatea

 

Mut nişte zile negre,

în joaca de-a Dumnezeu,

pot face linişte în inimă

şi el se bucură că-mi iese,

renunţând la tratament pentru tristeţi.

Între două ploi, o tăcere rea cât un viscol,

cât o furtună,

care trece ca un tren printr-o haltă,

din care oricum nu se mai urcă nimeni…

În urmă nimicul face pace cu noaptea,

acoperind vise, ucigând zborul.

Al meu, suflete beteag,

bogat în aşteptare de anotimpuri

în care am uitat să rup foile calendarului

împărţit între noi,

două entităţi cu acelaşi polaritate.

Şi dacă nu aveai atâtea treburi,

puteai tu, să-mi schimbi rochiţa

cu întrebări

şi cu răspunsuri învăţate…

 

2.

 

Ultim rod

 

Mormânt de gânduri, sentimente,

arheologii l-au abandonat

și atunci sărim anotimpurile,

poate o sămânță mai germinează

să mă mai nască,

să-mi mai fie,

să-ți pot fi culoar de zbor,

zbaterea în palma caldă de pe frunte.

Inimă, restartează!

Pune-mi viața de la minus,

crește-mă, să pot drămui și secundele

și pașii,

cu rugăciune să-ți fiu,

să-mi mai exist,

zbatere și dorință înțelepțită,

în genunchi pe frunza ta toamnă

să-mi fiu iarăși vară și rod,

să-ți pot fi bucurie

 

3.

 

Cărări și întrebări

 

Am arhivat tăcerile dintre noi,

făcuseră muguri

din care creșteau depărtările,

clare imagini despre începuturi,

se prăvăleau

când nu exersam

închiderea cercului.

Era atâta liniște, încât noaptea, 

mai aproape de o moarte, 

rezistă rece spectator de șoapte.

Pasărea mai are zborul

prins cu lacăt de dorul

oului de a ecloza viață,

minunilor de la târgul, 

unde am amanetat priviri 

și gânduri despre noi.

Dumnezeu prea bun,

ne lasă să alegem răspunsurile

la întrebările nepuse,

doar să reluăm jocul

și să apropiem cărările…

greu de defrișat.

 

4.

 

Se prăbușesc anotimpuri peste noi

 

Noapte, pictezi cu picuri de neagră catifea
urmele pașilor abandonați,
pe alte cărări de culoare.
Nu m-ai întrebat ce culoare am ales,
ca să-mi găsești cărarea,
nu ai știut că noapte și zi,
sunt una și aceeași, în calendarul dorului
și doar așteptarea se rostogolește
prăbușind anotimpurile peste noi…
când devenim în ce în ce mai albi
și transparenți,
iar eu cenușăreasa cu rochia de stele
și conduri de noapte,
sunt tot acolo de la începutul iernii,
așteptând zăpada să ne albească de păcate
și așteptări…

 

Mariana  OPREA STATE

 

Vânt de toamnă

 

1.

 

Visez ades….

 

Mă-nchid în magic nor

Din care simt că n-aş mai vrea să plec

decât puţin. Cât să te regăsesc

Să te învălui în strat gros, de-albastru

Izbăvitor, mângâietor, măiastru…

Iar uneori…

Mă-nchid în câte-o stea

Maiestuoasa solitudine să-nvăţ

Şi să revin doar cât să îţi arăt

Cum dor chinuitor, noaptea îl schimbă

În cânt de stâncă, străvezie umbră…

Astfel, în lipsa mea, putere ai avea

Şi paşii, mai departe te-ar purta….

 

2.

 

Ei

 

Nu, tată,

N-am uitat privirea-ţi!

Dulcea asprime ce m-a învăţat

Cu sârg, atent, neîncetat,

Drumul să-mi fac.

De dimineţi,

Nerăsfăţată.

Nu, tată…

Nu, mamă,

N-am pierdut puterea

Ce salt cu salt, m-a tot purtat

Şi-adânc de tot, m-a ajutat,

Să-mi pun sub lacăt greu durerea

Cea infamă.

Nu, mamă…

Să-torci respect şi mângâiere

La timp, pentru a-i bucura!

Să ştie că-n inima ta

Icoană-ţi sunt, la tămâiere…

Ei.

 

3.

 

E iarăşi toamnă

 

Am râs şi deopotrivă-am plâns

De jale, ori de fericire.

Prea rar cuvintele au spus

arzând, cuvinte de iubire.

 

Dansat-am şi ne-am avântat

în zbor nebun, spre-albastre stele.

Pe Lună-n colţ ne-am aşezat

Şi-am desenat pe cer cu ele.

 

Când păsările îşi făceau

Culcuşuri, sus de tot- mistere

Ne ghemuiam în cuibul lor

Şi aripi noi aveam-himere…

 

Căci vânt de toamnă nemilos

Ne-a pus pe aripi haine grele

Din ramuri, frunze, cer noros

Şi sufletul căzu… cu ele….

 

Alexandra  MOCANU 

 

O apă mare

 

1.

 

Alexandra avea patru ani și o bunică.

Bunica nu se juca niciodată.

Stătea în patul ei de bătrână

cu ochii orbi și cu 90 de ani peste.

Alexandra nu o înțelegea pe bunica

și bunica abia dacă vorbea cu Alexandra.

Dar bunica vedea cu ochii orbi

și Alexandra nu știa cum se poate.

Vedea o apă mare, mare.

Zbiera și se făcea mică în patul de bătrână.

Alexandra a visat-o azi-noapte tânără.

N-a recunoscut-o, dar bunica i-a spus.

Se vedeau amândouă după multă vreme.

Bunica nu mai avea ochii orbi.

Avea pielea întinsă

și erau acolo flori de mușețel

ca acelea pe care Alexandra

și le îndesa în nas la patru ani.

Bunica tăcea.

Și a tăcut tot visul.

E o toamnă cumsecade.

Bunica e demult plecată.

Cu tot cu ochii orbi.

Albaștri-spălăciț

 

Andrei Mihail RADU 

 

Poeme altfel

 

1.

 

Toamna mea natura 

aud ceva;

e doar un foșnet arămiu

parcă aprins cu carbit

și paie dar te recunosc,

ești tu,

ți s-au făcut obrajii rumeni

ca-n octombrie;

mai ai ceva din verdeața dogoritoare

a sânilor vărateci,

și pe ici,

pe colo,

gălbejeli ca de gutuie…

e minunat

să mă scald în căușul palmelor tale –

acolo s-a format un baraj

de amintiri și rememorări

din vremea

când abia ți-a dat roșeața cărămizie în obraji…

ador

când mă lași să îți mângâi părul

cu miros de brad, pin, molid,

dar mai ales

când mă îmbrățișezi

cu crengile tale viguroase…

ești la fel de frumoasă ziua

precum și noaptea…

aș vrea să-ți fiu umbrelă,

încât ploaia

să nu poată să-ți spargă venele aromate…

până și animalele te contemplă seara,

când se așează pe umerii tăi,

declarându-ți dragostea

prin „buhuhuu”…

 

2.

 

Tablou

 

de ceva vreme,
norii apun în formă de acuarelă
aruncată pe un șevalet
de suflet.
observ asta zilnic, stând la geam,
și realizez că
principala nuanță la realizarea acestei
treceri bruște de la zi la noapte
e nuanța singurătății.
sufletul e rogvaiv, e frumos,
cum a fost la începutul lumii,
singurătatea Adam plus singurătatea Eva.
mă cuprinde o moleșeală când
respir seară de seară
prospețimea apusului spectral
zugrăvit cuminte pe cer.
când nu sunt deranjat de gânduri,
dincolo de pictura cerească,
te văd pe tine, cum stai în profil,
și știu că schițezi un zâmbet când
zăresc semiluna.
zâmbești până spre dimineață,
ești acuarelizată în întuneric,
și până când cocoșii cântă în ogrăzi,
te privesc în ochi,
după lungi căutări printre stele.
câteodată, când îți picau ochii
în pământ, știam că trebuie să-mi
pun o dorință, așa că într-o seară
am vrut să ne unim semilunile
într-o lună plina de iubire,
care să roiască în jurul sufletelor noastre
pictate în albăstriu, mov, sângeriu….
……și alte acuarele.

 

3.

 

Asia(nism)..

 

There’s no place to breathe some fresh air

There’s no hope to sleep – it’s fair

There are Chinese people all around us

Fun music, alcohol, we’ll get home in the morning, by taxi or bus.

 

China gives to me exotic dreams and flows

Abbandoned streets without humans and claws

It’s a great history out here

After all these glasses of wine and beer.

 

Distribuie:

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


hymarco
novarealex1.jpg Valeriana

Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]
Gopo

CITEȘTE ȘI

soundservice SPMT
Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public [newsletter_form]
Webhosting Armand Media