DUMINICA DE POEZIE – Un orologiu fără semne

S–a spus… Poetul e un donator de sânge la spitalul cuvintelor (Blaga), iar poeţii sunt inima umanităţii (Eugen Ionescu)… Poetul este un evocator, când îl înţelegem, suntem tot aşa poeţi ca el. Poeţii sunt doar interpreţi ai zeilor (Socrate)… Poezia? O filosofie caligrafică… Poetul este un domn în ţara visului (Heinrich Heine)… Așadar, poezia nu e o acumulare de emoţii, ci o evadare de emoţii. Ea este creaţia ritmică a frumuseţii în cuvinte. Poeţii sunt oameni care  şi-au păstrat ochii de copil. Poezia este arta de a face să intre marea într-un pahar.  Nichita Stănescu credea că trebuie să punem şapte coroane nu pe capul poetului, ci pe verbul versului, pentru că poezia este o stare de spirit, e o prietenie durabilă. Poezia este spunerea Fiinţei… este fondarea fiinţei prin cuvânt (Martin Heidegger)… Desenul din titlul rubricii noastre îi aparține domnișoarei Erica Oprea…

 

Puiu  JIPA  

Jipoeme

1.

să mai îmi spui din will shakespeare
cu vocea ta cea răgușită
de vechi cordelii din king lear
și de mici iago ce iau mită
doar prăbușindu-ne-n fotolii
vom râde de bufonii anonimi
tociți de vechile orgolii
de prim născut dintre cei primi
uimire doar să ne rămână
când ne vom cununa în actul trei
purtând pe cap o semilună
rămasă dintr-un richard III
(doar în seara asta)

să tragi cortina
fără să îți pese
că ai să pierzi finalul
oricum se vor stige luminile
și nici o șoaptă
nu va mai muri degeaba
într-un colț textul se răsfoiește
singur
(dramodie)

să ne aducem dar aminte
de-acele jocuri fără de cuvinte
în care nu era învingător
totul era așa ori-ori
tu te uitai la mine tristă
mă căutam după batistă
și disperat să îți șterg ochii
îți arătam dulapul trist cu rochii
rămase de la mamamare
tu încercai să-ți faci cărare
în așteptarea unei crinoline
eu mă uitam pe lângă tine
cum îți dădeai maieul jos
și-nfrigurat și rușinos
scoteam din buzunar un canar viu
îl preschimbam fără să știu
în trandafirul cel mai pur
și te furam pe tine mon amour
până în peștera cu diamante
acolo îți cântam andante
despre ali baba și hoții
ce ne-au furat în toiul nopții
și ne cereau răscumpărare
să mergem naiba la culcare
(povestioară)

 

Mircea  DRĂGĂNESCU  

 

Himera de alături

 

1.

 

Mariei 

 

Ai făcut palat de dragoste

fără creneluri

cu logii dantelate pentru

înflăcărate cuvinte

cu mii de alcovuri pentru toată

uitarea

cu nemuritoare grădini pentru

toți pașii îndrăgostiților

palat de dragoste ai făcut

Împotriva cercului negru

lanțului negru pe care îl simți

din ce în ce mai aproape

in jurul răsuflării din ce în ce

mai grăbite

Împotriva ridului din jurul gâtului

tău prelung de lebădă cântătoare

ce se tot adâncește se tot

micșorează

cerc de copac întinerind

întinerind înspre sămânță.

 

2.

 

În fața oricărei lumini

Se găsește o umbră

O umbră cu atât mai deasă cu cât este

Mai strălucitoare lumina

 

Lumina mea

De ce nu mă mai găsesc lângă tine?

 

3.

 

Separarea realului

 

Mie îmi este limpede ceaţa

doar ceaţa este o garanţie

pentru cei visători

impalpabilă, dar totuşi prezentă…

insinuantă… 

ceaţa

tenebroasă dar şi cu speranţă…

Tu desprinzându-te

fată morgană din ceaţă

înspre o realitate incertă

dar atât de reală

ceţoasă…

 

Ecaterina PETRESCU  BOTONCEA

 

Nostalgii cu libelule

 

1.

 

Prietenul Ploii, 140

 

Poetului George Bacovia…

 

Era în ziua toamnei mele,

când pe un pisc l-am cunoscut,

ploua mărunt, plouam cu stele,

plouam argint, ploua cărunt, 

 

la masa firului de iarbă

ne-am așezat ca să vorbim, 

era un nor, eram o rază

și-n pieptul lui purtam un crin

 

de ce te uiți stingher la mine, 

cerul e plumb și violet, 

mă uit la ochii tăi, Lumine, 

cum plâng lacustru, a poet

 

cu slova lui m-a strâns în palmă… 

nu eram stea, ci plumb în vis… 

când i-am străpuns cămașa albă, 

cerneală, cerul s-a prelins… 

 

plouă mărunt, ploaia e rece

plouă cuvânt după cuvânt

iar vremea vine, vremea trece, 

ploaie de stele, frunze, vânt…

 

2.

 

… amăgitoare lumea din care urc și vin… 

 

mesteceni,

scoarță albă, se tulbură în frunze

și sprijinite-n coasă podgoriile se țin, 

zemoasă, dulce poamă, mă picură pe buze, 

dar știi…

se stinge vara, cu soare fără vină

și licuricii mor, din iarba fără rost, 

iar, merele, pe crengi, mai tare se anină, 

căci astăzi sunt, iar mâine, doar au fost…

iar eu privesc la tine… 

purtai, la pălărie, lăstar de hiacint,

floare de in, de mac, parfum de mosc

pe rând ai fost… 

pământ, un fag, un foc, argint

de lună plină, ulei de-altar ai fost… 

și peste toate, gând, cuvânt în rând, 

oglinda-ți prinsă-n grindă

despre un azi și-un ieri…

duminici verticale și veri fără de țintă,

cu rost și fără rost

…am fost…

 

3.

 

La poale de Parâng

 

de vrei să vezi, îți dau o lună, 

de-mi ceri să scrii, îți dau o rună, 

de ai să știi, îți dau cunună, 

de poți să cânți, îți dau o strună, 

de-ai vrea să guști, îți dau o prună, 

dar șezi și-ascultă, cornul sună, 

din nori ne pică o alună, 

iar eu sunt azi o zână bună, 

stele și flori îți prind de mână…

 

Erica  OPREA  

 

Lecția de zbor

 

1.

 

Nedefiniții

Totul e o stare
nedefinită, o umbră
de fum lăsată în urma
unei lumânări parfumate
dintr-o sâmbătă târzie.
Se reduce lumea
la o calamitate cu sens
pierdut, un cerc închis
în jurul căruia ne învârtim
fără să mai înțelegem ceva.

Aici e încă bine, cu privirile
ascunse în spatele draperiilor,
cu căldura dintre pereții camerelor
inimii și degetele împletite tăcut.

N-am nevoie de nebunia lumii,
învelește-mă și lasă-mă să uit,
lasă totul să devină un veșnic
răsărit, amprente suprapuse
și pași împreună, către necunoscut.

Nu e nevoie de definiții, ci trebuie
doar redefinită răbdarea și apăsată
mai tare tâmpla lipită pe tâmplă,
într-un acord mut, care să nu
necesite traduceri.

 

2.

Amorf

Imperfectă asemenea unei stele
fără un colț, îmi scurg pașii pe
cărarea nestrăbătută și mă las
asimilată în freamătul din jur.
N-aș putea fi mai umană de-atât,

cu ființa plămădită din ceara asta
moale, topită la căldura unor mâini
deja obosite. Privesc treaptă cu
treaptă, nu-mi las privirea să
zăbovească prea mult asupra
masivității întregii scări. Cine

știe unde e capătul? E oare vreun
motiv să vrei sa-l vezi, să-l fixezi
cu luciditate în ochi?

E timp și poate timpul să umble
vântul prin păr, să-nvăț să văd
și să cuprind cu uimirea albă de
copil și cu cărunta tâmplă
de-ntâmplări și de povețe,
s-adun fără să pot să pierd.

 

Costel  STANCU    

 

Ochiul din palmă

 

1.

 

* * * 

Vine străinul și îți înfige un steag alb în buric.

E semn de pace, gîndești și îți îngropi armele

sub pragul casei, să le ai la îndemînă.

Urmează o liniște de ceasornicărie.

Mături curtea, uzi florile, prefaci (a cîta oară?)

tunul în clopot, înviezi apa 

otrăvită în calea dușmanului.

Apoi, la asfințit, cînd ziua își schimbă

caii de poștă cu cei ai nopții, ieși pe prispă

și scrii scrisorile amînate atîta timp.

Scrii celor vii, celor morți, 

învingătorilor și învinșilor.

Ei au nevoie în egală măsură de alinare.

 

Deasupra ta – cerul.

Acolo lupta încă nu s-a încheiat.

 

2.

 

* * * 

Răsare soarele. Deschid fereastra

Arunc lăturile zilei de ieri. Mîngîi 

cîinele. Ies în grădină. O, 

ce miresme! Surîd. Ce bine că florile 

nu-și simt una celeilalte mirosul!

S-ar face război. Răsare soarele.

Uneori, îmi place să cred

că sunt o pușculiță din lut unde Dumnezeu

își păstrează monedele primite de la cei săraci.

Mai vine cîte un muritor și o izbește de pereți

să o spargă, să fure din ea. 

Mi-e milă de el. 

Îi răspund cu insomnia unui crin.

El pleacă gol, dar fericit. 

În rest, o dimineață obișnuită.

Ne așezăm sub pomul din grădină.

(Cheamă șarpele casei, femeie! 

Deși l-am iertat demult, e încă sfios.) 

Aidoma unor bătrîni somelieri,

vom degusta împreună

licoarea unei zile noi.

 

3.

 

* * *

Cel din oglindă primeşte întruna scrisori. 

Nu le deschide. Mi-e frică de atîtea cuvinte captive. 

Visez să mă ascund în mine însumi 

ca sîngele într-o batistă roşie.

Privesc afară. Nu se apropie nimeni. Cel din oglindă 

insistă să îmi arate colecţia lui de scrisori.

Mă prefac interesat. Într-o zi o să mi le citească

pe toate, jură el. E vară, îl chem la furat cireşe.

Nu. El nu părăseşte niciodată oglinda.

Umblu singur pe dealuri. Cireşii sînt bine păziţi.

Nu mă aleg nici măcar cu o pereche de agăţat

la urechi. Mă întorc acasă şi spre uimirea mea

cel din oglindă mă ia la ţintă

cu sîmburi de cireşe!

 

Ștefania  PAVEL

 

Poezia la 16 ani…

 

1.

 

Vina 

 

Ceea ce ți-a fost cândva adăpost care te ferea necontenit 

De ale lumii dezastre, 

Se poate transforma în motivul pentru care

Ai nevoie să te adăpostești,

Și poate să nu fie vina nimănui. 

Poezia ți se poate pierde în nisip,

Poate fi spălată de val,

Iar tu, poet, nu te mai poți ascunde

În ale sale rânduri,

Nu te mai poți folosi de ea, 

Nici de sângele vărsat pe pagină în timp ce o scriai nu te mai poți folosi

Pentru a te alimenta

Și apăra de tine,

De ceea ce atragi inconștient

Doar fiindcă ți-e frică de real și de acceptare.

Atingerea îți poate rătăci, 

Inima, privirea… la fel, 

Iar tu nu le poți prinde mereu, 

Nu te poți asigura că respectă ceea ce nu e în natura lor

Doar pentru că vrei tu

Sa dai dovadă de o viață aparent reală 

Ce se încadrează ușor în norme ireale. 

Ceea ce odată ți-a fost ninsoare desprinsă din povești 

Se poate transforma în viscol 

Care te blochează în aceeași încăpere 

Cu ceea ce a încercat să iasă la iveală 

Încă de la căderea târzie a primei frunze. 

Ceea ce ți-a fost motiv de a te trezi

Se poate transforma în motivul pentru care adormi

Mai devreme decât de obicei, 

Mai forțat decât de obicei

De propriile gânduri ce vor doar să apună. 

Toate astea se pot întâmpla

Fără să fie vina nimănui,

Sau se pot întâmpla

Din vina tuturor. 

Niciodată nu vei ști cu adevărat

Pe cine să arunci vina

Până nu te vei vedea pe tine

Stând drept în fața problemei.

 

2.

 

Profeție 

 

Când marea se va ridica, 

Furioasă, căci nu mai înseamnă nimic

Din tot ce a însemnat vreodată, 

Și va atinge norii apusului prematur, 

Atunci mă voi arunca și eu,

Fără pic de teamă,

În a sa dezlănțuire sinceră.

Atunci, lumi se vor crea,

Zenitul și nadirul se vor amesteca în liniștea mormântală,

Iar până și solemnitatea momentului va amuți,

Speriată de propria splendoare.

Când marea se va ridica

Și va atinge norii,

Atunci noi, cei care ne-am aruncat

În a sa dezlănțuire sinceră, 

Vom avea parte din plin

De timpul care dintotdeauna a fost

Doar trecător prin viețile noastre. 

Il vom privi cum merge pe apa mării, 

Temător și slăbit,

Arătând că el este răspunsul, 

Că el este și întrebarea,

Ca apoi să treacă iar pe lângă noi, 

Împuternicit de slăbiciunea sa, 

Lăsând marea să i se ridice furioasă în urmă,

Și făcând trecutul să se repete.

 

Constanța  POPESCU

 

În trenuri albe

 

1.

 

Toamnă cu poveste

 

Lumina pulsează, deasupra mirare,

în jurul meu, emoția mă îmbracă,

ca să nu-mi dezvălui imperfecțiunea

dintr-o iubire tăcută, bătrână…

 

Toate sunt ca atunci

nu pot fi mai tânără cu o iubire,

datoare cu o îmbrățișare, cu un zâmbet…

frumusețea nu e improvizație, 

e doar bucuria iubirii, a celulelor

care te recunosc, regele meu.

 

Drumul tău nu e pe hartă,

m-am rătăcit, nu mă cauți,

eu nu știu cine-ți sunt

și tot mai număr boabele de rouă,

cu care să tapetez toamna

din poveste.

 

Cine-i mai trist, cine-i mai singur

în anotimpul care-mi fură somnul?

 

Cineva mai scrie o poveste

din care am plecat

să cutreier nopțile…

 

2.

 

Viața un fum de țigară

 

Ploile îngenuncheau pe la porți,

cuvintele topite mai pluteau un timp,

între îmbrățișări restante,

doruri durute rupeau liniștea

propusă de soartă,

noi, niște postere în vitrina timpului

îngălbenim un spectacol uitat,

o iubire, o viață sau nimicul dintre noi.

 

Mâinile nu mai știu să mângâie,

vorbele au rătăcit tandrețea,

au uitat începuturi și decolorează

ușor sfârșitul.

 

Este mai rece azi ca ieri,

este mai nor, zâmbetul desprins din gene,

strivit de trecătorii grăbiți

ai altor dimineți, 

e singur și trist.

 

M-am pierdut prin poveste,

te-am rătăcit printre bucurii obtuze,

printre călătorii care-mi aplaudă

un fum de țigară, 

o ultimă cădere.

 

Am toate buzunarele pline cu chemări,

cu dureri, 

iubire pietrificată, cu fermoarul tras…

viața pe poante.

 

Vali  NIȚU

 

Floare de iris

 

1.

 

ţărmul meu – femeia

 

am oprit să-mi potolesc setea

la izvorul alb

urcând în spirală

am deschis nasturele dorinţei

să te pot săruta

am uitat că mă curge clepsidra

precum nisipul

prin al vieţii pas

pe geana luminii cu părul roşcat

femeia cu ochii albaştri

lângă mine

în lungul popas.

 

2.

 

miezul vizibil al universului

 

femeie

te voi regăsi

în nopţile strivite

de repausul depărtărilor

pentru a putea vorbi

despre noi

deportaţi în visele insomniilor

strigăm

şi ne aude vântul

nevoia de zbor

nu de justificare a înălţimii albastre

bonom

ne-am născut

dintr-o iubire-n şoapte

dacă nu ai fi fost esenţa vieţii

eu nu existam.

 

3.

 

dezbrăcate de trecut

 

buze de măr roşcat

în carourile dezlegatelor taine

alcătuiesc piramide din vise

în inima serilor

trăiesc splendorile lumii

la lumina opaiţului

aduceri aminte

în pridvorul însetat

cu părul despletit de cuvinte

îmbracă-n tăcere

adăpost

 

Alexandru  SANDU

 

Alte taine

 

1.

Vama Veche

printre lume, bălăceală,
veselie estivală,
și bețivi ce stau să moară,
să apari din valuri, goală

ca un cântec de sirenă
ce-l port ca pe-un drog în venă
noi doi, cromozom și genă
Vama Veche, ce arenă…

fără teamă de ridicol
răcoriți cu suc viticol
Vama Veche nu-i pericol
cum scria într-un articol

știți ce este Vama Veche?!
– auziți c-aveți ureche –
este chemarea străveche,
e nevoia de pereche

2.

știința se transformă-n neputință
și după mii de ani de cercetare
cuvântul soartă-l schimbi cu programare
și asta e, oricum o biruință,
un plus de-avânt, un minus de ființă…

 

Constantin  CIUCĂ

 

Cele mai frumoase poezii

 

1.

 

FACEREA. A DOUA

 

Și cum cădeam eu așa

de la pământ înspre cer,

prin nori 

m-am întâlnit cu Dumnezeu de câteva ori.

 

Aha! 

zicea El,

te duci la femeia 

care o să-ți sară pe gură din ochiul unui 

ghepard în alergare

să se facă toată

sărutare 

învârtitoare

în viața ta. 

 

Mergi

la ea, 

iubiți-vă în vise de catifea,

prin ploi mărunte de toamnă,

și camere de hotel,

spunea El.

 

Ține-o de mână 

până

vi se lipesc degetele 

și sângele din ale ei o să curgă prin ale tale, 

topește-ți în ea fierul din tine,

oțelul 

și celelalte metale. 

 

Du-te, 

fii ție însuți erou, 

spunea Dumnezeu făcându-mi cu mâna prin nori, 

iubește-o cum mă iubești și pe mine

pentru că ea, după ce te-am făcut eu o dată, 

se îndură de tine

și te face acuma din nou.

 

2.

 

ASTĂZI NE ÎNTÂLNIM

 

Nu mai știu unde ai spus că ne vedem

dar eu te aștept peste tot

așa că voi fi 

chiar pe banca pe care o să te așezi.

 

Ioan  VIȘTEA

Ha! Ha!

1.

MARIEI-LUIZA, cu nesfîrșită iubire

 

MAȘINA TIMPULUI

 

Ghemotocul de carne ce-ți dădea cînd și cînd,

șuturi zdravene-n burtă, spre a ne reaminti

că există, că-i merge bine,

în apa aceea întunecat-călăuzitoare,

s-a ridicat într-o zi în două picioare.

Îți amintești? Goală, prin sticla acvariului 

din Constanța, stătea de vorbă cu peștii,

într-o limbă comună.

În altă zi, a recompus cuneiformele 

și Piatra de la Rosetta, pe toți pereții casei, 

iar într-o toamnă ce făcea melcișori sidefii

din frunzele sălciilor tinere,

ne-am trezit cu ea licențiată în Drept…

Dacă tot nu-i mai poți înumăra, la culcare,

alunițele zeci, răsărite și-n cele mai intime locuri,

bucură-te totuși: tocmai a aterizat de la Cambridge,

cu o sacoță pe umăr, părul strîns coamă,

nu-i așa?- o, leit, Emily Dickinson în blue jeans.

Curînd, poate o să întindă la soare

lucruri viu colorate, scutece, căciulițe cît pumnul

ce se vor alungi pe sîrmă

de la o săptămînă, la alta…

 

O, maratonistule ce presimți sfîrțitul războiului,

înainte de a cădea în țărîna supremă,

mai ai puterea, răgazul,

să celebrezi ultima victorie-a stirpei!

 

2.

 

CICĂ

 

Merg prin orașul unde, după mine,

vin lupi cu coada-ntre picioare, limba scoasă.

Sînt, cică, mesagerii lacomi ai urărilor de bine.

În cinstea mea, stropesc trotuarele cu limba lor,

pavloviană și păroasă.

 

Mai fac doi pași. Abia-ncolțit, mă ia-n primire, cică, un cartof.

Are mustăți în furculiță și șosete.

Opriți degringolada! Puneți apostrof!,

și consemnați protestul: Mi-e foame de normalitate și mi-e sete!