S-a spus… Poetul e un donator de sânge la spitalul cuvintelor (Blaga), iar poeţii sunt inima umanităţii (Eugen Ionescu)… Poetul este un evocator, când îl înţelegem, suntem tot aşa poeţi ca el. Poeţii sunt doar interpreţi ai zeilor (Socrate)… Poezia? O filosofie caligrafică… Poetul este un domn în ţara visului (Heinrich Heine)… Așadar, poezia nu e o acumulare de emoţii, ci o evadare de emoţii. Ea este creaţia ritmică a frumuseţii în cuvinte. Poeţii sunt oameni care şi-au păstrat ochii de copil. Poezia este arta de a face să intre marea într-un pahar. Nichita Stănescu credea că trebuie să punem şapte coroane nu pe capul poetului, ci pe verbul versului, pentru că poezia este o stare de spirit, e o prietenie durabilă. Poezia este spunerea Fiinţei… este fondarea fiinţei prin cuvânt (Martin Heidegger)… Desenul din titlul rubricii noastre îi aparține domnișoarei Erica Oprea…
Puiu JIPA
Jipoeme
1.
era un timp
al petrecerii
a devenit doar
al trecerii
șiroaie de îngeri
dorm fără aripi
desculți de păcate
și de vină
era un timp
al ploii
a devenit doar
al apei
(nicicînd iuda n-a mințit)
2.
de cîte ori să mai iubesc
minuturi
pîn’ ce secunda va muri
și mi-aș răspunde
printre ruturi
că a iubi
i-un pic de-a răspîndi
rebuturi
(pe de-alături)
3.
în rochia-ți de dantelă înghețată
privind turniruri de argint
îmi amintești de ce am fost odată
tu o mireasă tristă eu un prinț
arzînd în sobă cartea de povești
cu zîne priculici și vrăjitoare
și-n frigul ce părea că ești
o carte-am ars să-ți fie ție soare
cuvintele mi se prefac în scrum
tu le răsfiri în marea de lumini
și mă împrăștii ca să mă adun
un cal de mare-ntre delfini
rămîn cu rochia-ți de dantelă
ce șade strîmb pe-un umeraș
cît te-am iubit frumoasă demoazelă
cum aș putea să-ți spun cum aș
(retrock)
4.
o să adorm
și nu o să exiști
cuvintele nu se măsoară-n ploi
voi scrie trist
pe mari arbuști
litere mici
ce or să crească mai tîrziu
(prea)
Mircea DRĂGĂNESCU
Oglinzi de nisip
1.
Pădurea din cer
La început au fost defrișările munților
apoi au tăiat pădurile de la marginea orașului
unde primăvara eu și cu soția mea culegeam flori
iar toamna ciuperci și plante tămăduitoare…
acum au început să taie copacii din centrul orașului
salcia plângătoare din fața balconului și teii
ce ridicau în aer orașul cu parfumul suav
soția mea lăcrimează
în fața trupului amputat al copacului…
lasă dragă
îi spun
ca toate lucrurile de pe lumea aceasta
și copacii se vor ridica
alcătuind pădurea din cer
în curând ne vom plimba pe potecile ei
respirând aerul proaspăt
nepângărit de miasmele sulfurice ale
uzinei de electrozi siderurgici…
2.
Răspuns
Te-am întrebat dragă
ce a contat în alegerea ta
cele o mie una de poeme de dragoste
dedicate ţie sau contravaloare acestora în aur…..
suntem săraci
dar tu nu eşti o curtezană
iar eu sunt mândru că am avut-o alături
pe Beatrice..
3.
La capelă eram doar eu și mama
În ultima seară înainte de
Înmormântare
I-am pus mâna pe frunte și m-am cutremurat
Era caldă fruntea mamei
Poate încă trăia în capelă rece înconjurată de lumânări pâlpâinde
Și atunci am avut ultima discuție cu mama:
să nu-ți pară rău că ai trăit mamă
dar nu e bine să trăiești mult
Și lumânările s-au stins blând
Lăsându-mă într-un întuneric învăluitor
Fruntea mamei devenise brusc rece…
Erica OPREA
Lecția de zbor
1.
Pereți
Închide orice
cale către exterior
și simte cum îți
curge liniștea prin vene,
într-o concretețe aproape
sfredelitoare. E aici, mai
aproape decât ai fi putut
îndrăzni să o crezi, născută
la granița dintre vis și
sacrilegiu, unde gândul nu
mai are nevoie de cuvinte.
Oprește-ți întrebările
înainte să iasă în lume,
scormonește în scrum doar
ca să știi cum să-l alungi.
Lasă vatra să ardă mocnit,
învață să coci pâinea
sufletului de toate zilele,
căci nu ai știut să te hrănești
până acum. Nu din jertfe
fără sens se ajunge
la mântuire, ci dintr-o
mută contemplare, trecută
dincolo de sine.
2.
Maree
Nu-i nevoie să dau
glas valurilor care
mă traversează, sunt
ape prea adânci pentru
a putea scoate la iveală
vreunul dintre lanțurile
dure de corali. Știi?
Ajunge să-ți lași
privirea să curgă
tăcut printre picături
și ochii tăi vor putea să
vadă. Vei ști atunci că
urmele de pe nisip
s-au șters și că malul
își așteaptă al
său irepetabil val,
vei ști când glasul
își va fi amintit să
cânte, când marea
își va întinde, blândă,
suprafața, netezindu-și
fiecare cută neliniștită.
Lasă vânturile să bată
în pânze, ghidează
navigatorul dinspre
adâncuri, mereu către mal.
Costel STANCU
Ochiul din palmă
1.
***
Demult, credeam că stelele căzătoare sînt
stropi de lapte picuraţi de pe boturile
puilor de lup. Mi-ar fi fost teamă să-i întîlnesc,
dar seara, în aşternuturi calde,
mă jucam cu ei, în gînd, pînă adormeam,
sperînd să-i regăsesc dimineaţa
prinşi în capcanele moi ale visului.
Am crescut, a venit vremea primei vînători.
Tata m-a silit să imit urletul lupilor
cum numai eu ştiam să o fac,
să-i scot în bătaia puştii.
Auuu! Auuu! am strigat.
Noaptea s-a clătinat şi a curs peste margini.
Mă rugam să nu cadă tocmai atunci vreo stea,
să le dea de gol ascunzişul.
Auuu! mi-a răspuns din depărtări
un urlet ce semăna, dureros,
cu glasul meu de copil.
2.
* * *
toate sînt la locul lor
în conturul magic al zilei
nimeni nu și-a deznodat buricul
muști dintr-o piatră
să simți că ești viu
speriat de atîta perfecțiune
Dumnezeu
lasă pentru o clipă
cheile de la poarta raiului
la îndemîna unui copil
3.
***
Seara, după ce se aşază oftatul în piept
şi ochii pisicilor se fac mari, începe să-mi fie
dor de mine, Celălalt, ca de un străin
asupra căruia – vai! – ori de cîte ori
se apropie, asmut cîinii. Nu mai înţeleg nimic.
Viaţa – o plimbare
pe picioroange inegale? Nu, n-am înnebunit.
Uneori, trăiesc în trecut, aidoma
unui bătrîn lup de mare ce pluteşte, resemnat,
pe amintirea, din ce în ce mai palpabilă,
a fostei sale corăbii. Totul mă nelinişteşte.
Doar moartea mi-e soră de lapte!
Îi îmblînzim împreună furia.
Apoi ne despărţim un timp,
eu rămîn singur – o realitate
strecurată, brutal, în apele visului.
Se apropie dimineaţa,
cîntecul zornăie în cocoşi.
Mor. Mă regăsesc pe mine, Celălalt.
Teodor Constantin BÂRSAN
Poetry
1.
My Timex
Seldom
My Timex watch, never…
My Timex never tells the truth
Come night, I search for
The light function
With heavy fingertips
The rough plastic button
The Indiglow tells the time
A turqoise luminescence reveals it
I watch its short broad hands
Like roman swords\And I never quite know
Whether it is today
Or tomorrow
Or the hours he stubbornly points at
Truly means anything to me
But he’s always there in the morning
My black Timex
Speaking to me in a language
I fear and hope, I’ll never learn.
2.
Timpul meu
Rareori.
Ceasul meu Timex, niciodată…
Timpul meu nu spune niciodată adevărul
Noapte bună, caut
Funcția luminii
Cu vârful degetelor grele
Butonul de plastic dur
Indiglow spune cât e ceasul
O luminozitate turqoise o dezvăluie
Mă uit la mâinile sale scurte și largi
Ca niște săbii romane
Și nu știu niciodată destul de bine
Fie că este astăzi.
Sau mâine.
Sau orele la care se încăpățânează să arate
Într-adevăr înseamnă ceva pentru mine
Dar el este mereu acolo dimineața
Timpul meu negru
Vorbindu-mi într-o limbă
Mă tem și sper, nu voi învăța niciodată.
Ștefania PAVEL
Poezia la 16 ani…
1.
Spațiul gol
În spațiul gol dintre particulele de lumină
Și densitatea întunericului
Se construiește, din ce in ce mai stabil,
Un gând apăsător care mă sufocă,
Dar nu mă lasă totuși să mor
Toată în același timp.
Așa că se duc doar rând pe rând părțile din mine,
Atât cât să poată fi ignorate de ceilalți.
Se ridica la cer,
Transformându-se în ceața care îmi iese mai apoi în cale,
Și prin care nu pot să văd ce mi se întâmplă,
Pe unde o apuc
Sau de câte ori mă întâlnesc cu mine
Fără nici măcar un schimb de priviri,
Fără nici măcar sa conștientizez
Faptul că eu sunt lângă mine.
Ochii mi se-nchid ușor
Ca să nu mai vadă spațiul gol fără ieșire,
Se-nchid ușor de gândul care tot apasă greu pe ei
Și pe întreaga mea minte
Pe care aș vrea să o părăsesc la un colț de stradă
Undeva unde nu ajunge nici lumina,
Unde nu ajunge nici întunericul
Și unde nu ajung nici eu.
În spațiul gol dintre particule și densitate
M-a adus, fără să-mi dau seama, ceața
Și acum sunt blocată cu gândul deplin construit
Pe care îl pot desluși la fel de ușor pe cât mi se închid ochii,
Dar care mă apasă la fel de greu precum ceața
Țesută parcă din fire de plumb.
2.
Furtuna
Lumea s-a sfârșit deja
Și furtuna a trecut,
Dar au rămas fețele plouate
Ale oamenilor care,
Pierduți în spațiul lor gol,
Nu au observat că totul s-a sfârșit,
Inclusiv furtuna asta
Care ne-a surprins expirând înainte de vreme.
A mai rămas numai o urmă din tot,
O singură picătură de ploaie
Care mai cade din când în când
Pentru a ne aminti că trebuie să ne amintim ceva,
Dar nu știm ce;
O singură bătaie de vânt ce ne atinge rar,
Zgomotoasă cât să ne trezească din somn și din visare,
Dar nu atât de mult încât să o putem auzi și descifra,
Încât să o putem asculta și ignora;
O jumătate de tunet și o jumătate de fulger
Care să formeze un întreg ce pare doar un nimic descompus
În comparație cu ce a fost odată
Și o singură persoană adevărată
Cu o singură porție de aer adevărat,
Incompatibil cu plămânii altcuiva,
Pe care îl va lăsa curând în urmă
Atunci când, inevitabil, se va pierde și ea
În spațiul său gol.
Lumea s-a sfârșit deja,
Dar furtuna finală ne-a lăsat o urmă
Prin singularități și jumătăți de măsură,
Prin oameni înjumătățiți și astfel aduși la stadiul de întreg
Descompus și împrăștiat,
Lăsat să alerge prin lume
Pentru a ne lăsa o amăgire, una singură,
Că ceva mai există.
Dar degeaba,
Noi nu știm că ce a mai rămas e doar o amăgire
Și încă trăim în ea
Fără să știm că lumea s-a sfârșit deja
Singură, așteptându-ne pe noi.
Constanța POPESCU
Străini pe coridoare paralele
1.
Rădăcina uitării
Ce repede mi s-a făcut târziu
în soartă…
Vreau copacul meu,
plantat în umbra tainică
de vis.
Dimineața să-mi scutur perna
de nesomn,
să-mi pun lacrimile la uscat
pe ramura la care nu mai poți ajunge
și fardată cu mirări și așteptări târzii,
să dau drumul la rock-ul nostru,
îl mai știi?
Dansam fiecare împotriva celuilalt,
depărtându-ne,
ne adunam și contopindu-ne
deveneam celula începutului,
iar și iar prizonieră solitudinii.
Era vremea îmbrățișării, devenită
arc de cerc ruginit,
de care îmi mai aduc aminte,
când scriu povești nepoților,
poate l-ai îngropat la rădăcina
uitării…
și cât mă doare târziul din mine…
2.
Melodia
Hei, mai știi câte dimineți boțite,
aruncam pe cărarea
spre bucuria primară?
Parcă la capăt de drum aruncam
și pantofii cu neliniști
și broboada cu lacrimi,
iar la capăt așezam cu grijă,
în părți inegale, iubire și uitare,
pentru fiecare altfel,
pretenții, neputințe, cu sacii…
Doar melodia aceea se mai cântă uneori
la un radio de nișă…
și eu o fostă nișă…
cred că toți ascultăm uneori
Odă bucuriei
și ni-era tare bine!
3.
Ultima ploaie
De la ultima ploaie,
pielea mi s-a decolorat
și au apărut sute, mii de inimi…
ce boală am căpătat,
că fiecare cord are ritmul ei
și noaptea într-un cor
te strigă…deși nu deslușesc nici un nume…
până la ziuă, insomnia mea
se zbate să-mi scape din gânduri,
când mă tot întreb, cine ești?
Ce medic mă poate trata,
și-mi poate adormi nesomnul?
4.
Promisiuni onorate
Anotimp cu muchii ascuțite,
opusul rotundului din mine,
tot mai mic, până la punct,
acoperit cu zăpada anevoios
de tânără și rece
ca o iubire de după,
toamnă, cu belșug
și promisiuni onorate,
cât de târziu am putut.
Sunt într-un joc cu ecuația
amintirilor în genunchi,
mă rog să se facă liniște
între cuvinte,
doar așa ne ascultăm inimile,
ne mai putem privi ochii,
aburind oglinzile…
5.
Am strâns vocalele
și cu verbele ajutătoare
pictez icoane sfinților obosiți,
să ne atingă tăcerea din suflete,
unde tristețea de cinci stele
umple candele până la ziuă.
Noi, trecători prin soartă,
topim inutil lumânările
viselor de taină
și nu va mai curge ceara
să ne încălzească gândul.
Nu suntem doi în oglindă,
ci doar suportul
celui ce nu ajunge la lumină…
Între infinit și durere,
iubirea curăță cărările
înțelenite și suportă
costurile
plătite cu viață…
Facebook
WhatsApp
TikTok
