S-a spus… Poetul e un donator de sânge la spitalul cuvintelor (Blaga), iar poeţii sunt inima umanităţii (Eugen Ionescu)… Poetul este un evocator, când îl înţelegem, suntem tot aşa poeţi ca el. Poeţii sunt doar interpreţi ai zeilor (Socrate)… Poezia? O filosofie caligrafică… Poetul este un domn în ţara visului (Heinrich Heine)… Așadar, poezia nu e o acumulare de emoţii, ci o evadare de emoţii. Ea este creaţia ritmică a frumuseţii în cuvinte. Poeţii sunt oameni care şi-au păstrat ochii de copil. Poezia este arta de a face să intre marea într-un pahar. Nichita Stănescu credea că trebuie să punem şapte coroane nu pe capul poetului, ci pe verbul versului, pentru că poezia este o stare de spirit, e o prietenie durabilă. Poezia este spunerea Fiinţei… este fondarea fiinţei prin cuvânt (Martin Heidegger)… Desenul din titlul rubricii noastre îi aparține domnișoarei Erica Oprea…
Puiu JIPA
Jipoeme
1.
parfumul tău
pe mîna mea cea dreaptă
pe stînga
urmă de inel
(zidite peșteri dorm fără să doară)
2.
secunda aia
cînd miros
ca tine
(uimire fără de-nceput)
3.
stăm față-n față
trotuare diferite
alte orașe
nopți amînate
(neliniștea)
4.
u mă privești
dintr-un tablou furat
de care nimeni n-a știut
vreodată
(ex poziție)
5.
din care umbre
îți sporești mirarea
din care pietre
îți tocești plecarea
de unde tragicul albastru
de cine umbletul sihastru
și cui vei dăinui departe
atîta cît să-ți ție parte
(iertarea umblă printre spini)
- 6.
iubito haide la simigerie
să-ncercuim covrigii cu omăt
în vara asta timpurie
cu care uite de desfăt
(căldură mare)
7.
te-alcătuiesc
din umbre
și din nori
și-i dau mirării tale
zbor
(din mîinile tale
plouă minuni)
8.
tipărim vise pe pietre
cu litere aspre
pentru orbii din noi
pentru nopțile
care nu se vor mai naște
(de terminare)
9.
doar diminețile
mă dor
cad ceasuri peste timp
și dor
(cînd teii uită
să se înflorească)
10.
ceva spunea că nu spunea ceva
memoria amușina obișnuințe
doar plantele
mai amurgeau cuvinte
rimam printre erori
pe undeva
se pietruiau morminte
(săptămîni fără de rușine)
11.
trăiam în orașul acela
în care toate străzile
purtau numele tău
(h`artă)
Mircea DRĂGĂNESCU
Oglinzi de nisip
1.
Sentință
Senzaţia unei săli de aşteptare,
eu şi familia mea printre locuitorii urbei
aşteptând şi ei trenuri diverse.
Stăm de vorbă de parcă ne-am lua rămas bun.
Vă privesc neliniştit:
am să vă văd, n-am să vă mai văd?
Mă hotărăsc să vă spun cuvinte definitive.
Nu le găsesc.
Toate cuvintele s-au mai rostit.
Toate despărţirile pot fi reduse la o secvenţă şablon.
Vreau din tot sufletul să spun ceva ca o moştenire.
Lumea curioasă se uită la mine.
Sala de aşteptare alunecă, se metamorfozează într-o sală de tribunal.
Privirile indiscrete mă indispun.
Oare doar eu exist pe lumea aceasta?
Oare doar eu sunt ne Fericit?
Scot limba mea încărcată de cuvinte.
Grefierul o bagă la dosar,
probă definitivă,
şeful de gară îmi reproşează „fără sentimentalisme vă rog,
băgaţi în gură, în buzunar,
lacrimile stropesc peronul,
călătorii noştri nu au nevoie de scene dramatice, ne vor părăsi.”
Haide acasă dragă, mă pomenesc
propunându-ţi, mai avem încă zile,
nu vezi că nu pot pronunţa nici o sentinţă,
nimic durabil, ridurile
mai au încă loc, firele albe n-au
albit toate, copiii sunt încă aşa,
tot copii, noi încă tineri…
2.
Poem
Cât de tare ne-nlănțuim în somn
cu un fel patimă de disperare
ne învârtim în jurul axei noastre
şi mari eşarfe de-ntuneric
scânteietor formează ameţitoare
vârtejuri
suntem două galaxii gemene
această încleştare nu-i oare doar o repetiţie
a marii înlănţuiri din moarte?
3.
Cântec
încerc să-ţi recompun chipul
stângăcie a inimii ce se crede nemuritoare
eşti elixirul tinereţii fără de
bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte
încep să cred că sunt veşnic dar aud vântul
cum zornăie solzoasele
celule ale trupului
câtă toamnă este în jur
o veşnică toamnă cu o ploaie rece
şi cu roiuri de epitelii
îngreunând pământul sub paşi
ai putea crede într-o fertilitate
crescândă dar nu
germinăm tot mai rar şi
rădăcinile tot mai dezgolite de
carnea pământului simt că se pregăteşte o prăbuşire în sine
şi fac stângace exerciţii de zbor
îmi închipui că ai putea fi aerul ce m-ar susţine
în clipa colapsului îmi închipui
şi chiar eşti aerul îmbujorat
şi surâzător încercând zadarnic să-mprăştie funinginea
ce mă întrepătrunde.
Constantin CIUCĂ
Cele mai frumoase poezii
1.
Cer și pământ
Când sunt singur sunt cult.
Mă duc la Louvre, Metropolitan, Prado sau Brukenthal;
dar vii tu, iederă tânără
să mi te cațeri pe trup,
şi dintr-o dată
mă fac om de Neanderthal
şi tumult.
2.
O distanță
În golul piciorului tău
ca într-un cuibar ochiul meu se strecoară
să își facă orbită,
în mâinile-ți făcute căuș
se lasă inima mea potrivită.
Tu atingi crângul cu inima mea,
calci verde cu ochiul meu căprui
iar eu sunt singur
ca un lucru privit cu ochii orbi
ai nimănui.
3.
Cu ea sunt fără timp
Ea are ochii atât de mari
încât in ei încape o girafă in picioare,
o bucățică de cer instelat
și o pătură
pe care să stau eu, in savana ei,
culcat.
Ea se îndură
si de aceea dă drumul la leoparzi și la lei
să muște din mine,
ca niște secunde
pătate cu buzele ei.
Stau mult cu ea
pentru că ea lungește și scurtează timpul după cum vrea.
Apucă după-amiaza în mâini și o descântă și o alintă
și o lungește și o turtește
ca pe o plăcintă
și după ce îi dă drumul din mână,
după amiaza ține mai mult,
ține
aproape o săptămână.
Pe urmă, când deschide ea pleoapa,
peste mine vin soarele
și apa
și mă țin plutind pe spate.
Atunci ea se apleacă, își scufundă mâna-n timpul meu
și cu o mișcare șireată
îl trage
și mi-l scoate.
Erica OPREA
Lecția de zbor
1.
Marină
Cu tălpile fierbinți
încerci să-ți păstrezi
echilibrul pe două
stânci ude. Vântul
te împinge tăios,
dinspre mare
înspre abis și adânc
înspre propria nebunie.
Te arunci în apele
învolburate, încercând
să scapi, poate, din plutirea
asta derutantă. Te strecori
abil printre corali gracili
și alge din mătăsuri foșnitoare,
puțin prea moi
pentru pielea ta asprită
de ani și irepetabile tăceri.
Nu știi nici să înoți, nici
să plutești, dar n-ai ieși
nicicând din dragostea
amară și sublimă a mării.
2.
Cuvinte lungi
Se alungește lumea
dintre noi, de parcă n-ar
fi fost mai mult decât o
șoaptă rostită cu prea
mult curaj. E mută
umbra ce ne-mbracă
mintea, e gri urmarea
unor gânduri și-n gând
se pierde urma unor
alte griuri. Fotografie
pe hârtie veche, cu
nuanțe ce se șterg treptat,
contururi divizate și diforme
se umplu peste timpul
dintre ani și știu că n-ai
putea recupera ce ai crezut
că va fi fost. Au curs cerneluri
multe, sau poate nici un strop,
căci poate nici un pergament
nu ține minte ce ai fi
vrut să spui atunci, la ce mărturisire
ai fi vrut să te supui. Dar poate e
mai bine, căci urma de penel
netrasă îți lasă libertatea
să mai crezi.
Costel STANCU
Ochiul din palmă
1.
* * *
te întrebi dacă omul a pășit cu adevărat pe lună
dar cînd ai fost ultima oară înlăuntrul sufletului
tău liniștit cu un steag alb în mînă vestindu-i că
v-ați împăcat de cînd nu te-ai așezat la masă
cu tine însuți să împărțiți amîndoi același pahar
cu vin aceleași firimituri de pîine știu umbli
pe la marile ospețe bei și cînți iubești femei
cu priviri de animale șirete pierzi sau cîștigi
dueluri imaginare cu alți bărbați însă niciodată
nu te-ai gîndit să strecori în buzunar un oscior
să-l aduci acasă sufletului tău singurul care
își amintește a doua zi de tine
2.
***
După ce ne iubim, deschizi ferestrele
să intre aerul proaspăt al deşertăciunii.
Nu pot fugi. Urlu. Zgîrii pereţii
pînă ajung la coastele altor bărbaţi.
Ei mă imploră să îi salvez. Sînt neputincios
ca o sperietoare în mijlocul grădinii incendiate.
Tu rîzi, devi nemiloasă. Îmi spui
că dragostea e mai încăpătoare
decît memoria unui orb.
De mîine,
va trebui să mă mulţumesc
cu puţinul scăpat dintre ghearele păsărilor.
Fiece clipă trăită
e un bănuţ de aur
risipit de Dumnezeu
pentru mine.
3.
Iepurofilie
Parodie la Petre Stoica
O să mă apropii de tine tiptil-tiptil,
cum intră boala în iepuri.
Nesuferito, ce ți-au făcut aceste pașnice rozătoare
de îmi ceri, cu atîta insistență,
o blăniță de-a lor pentru uz personal?
Comunicativ cum sunt, am vorbit despre asta cu toți cunoscuții.
Au fost de părere că ar fi un sacrilegiu
nepermis nici măcar unui crescător
cu experiență, ca mine.
Mulțumește-te și tu cu ceva artificial:
un trenci, o geacă de blugi, o canadiană…
Să nu influențăm echilibrul ecologic,
fauna, recensămîntul animalelor.
Degeaba plîngi și îmi arăți genunchiul
– ah! ca un bot de iepure Angora-
Nu pot renunța cu una cu două la o pasiune atît de veche.
Ioan VIȘTEA
Hamlet și gardianul
1.
Războiul terminat alaltăieri
lui Ioan Groşan
Ultimul Război Mondial
s-a încheiat târziu de tot la Mahala.
Când să aflăm vestea cea mare,
tocmai s-a defectat radioul cu galene,
iar după cinci ani de reparat la el,
nu mai avea cine să-l asculte:
ai noştri dispăreau care-ncotro
într-o direcţie necunoscută.
O dată într-un an, primeam cărţi poştale
cu ştampila staţiunilor
unde-şi odihneau oasele pe priciuri
blindate cu căpuşe: Aiud, Gherla,
Sighet, Poarta Albă, Rm. Sărat etc.
Plecaţi în miez de noapte cu duba,
-fiindcă lipsiseră destul-
se întorceau, cam prin ’60, acasă,
într-un sicriu Made în România.
Fie numele Domnului lăudat! –
moartea le semnase cu o clipă
mai devreme amnistia…
Însă, ce credeţi?
Treizeci de ani mai târziu,
iarăşi s-a umplut ţara de duşmani ai poporului,
de ambuscade, gropi comune, tranşee
şi televizorul ultimul tun cu gaze lacrimogene.
Trăgeam ca apucaţii din toate poziţiile
în toate direcţiile;
ciuruiam butoiul lui Diogene;
băteam un cui şi-ncă un cui,
fără să ştim în numele cui.
Asta până alaltăieri când,
un medic legist a semnat, în sfârşit,
declaraţia de pace:
doi vecini, în conflict o viaţă întreagă
pentru un pogon cu lucernă,
au capitulat fiecare în patul lui.
Pogonul l-a luat Primăria.
Fie numele Domnului lăudat, România!
Teodor Constantin BÂRSAN
Poetry
1.
Mă duci mereu in locul acela întunecat și friguros
Ca într-o închisoare părăsită
Și sincer
Nu am înțeles deloc de ce faci asta
Ar trebui să urlu, să strig
Să zgâriu pereții
Să lovesc ușa cu picioarele
Să ă revolt să mă resemnez
O faci din plăcere
Te uiți cum plâng încet
Și îți fumezi țigara pe îndelete
Nu știu sentința
Dacă și de ce mă acuzi
Sau poate nu există nicio sentință
O faci așa, din plăcere
Sau plictiseală
Poate că și fantomele au plecat
Iar eu sunt aici să-ț țin de urât
Îmi întinzi o țigară și nici măcar nu-mi vorbești
M-ai redus la o simplă umbră
La umbra unei umbre
Îmi întinzi o țigară cu milă și compătimire
Fumez și iese fum din mine, din creștet
Livid palid mort și fumegând
Ca ultimul condamnat la moarte
Pe scaunul electric din Sing Sing
Și nu știu ce mă ține aici
Celula mea nu are ușă
Iar tu ești doar o umbră
Asta e
Am prins rădăcini adânci
Te privesc cum plângi, cum râzi
Cum te rogi de mine
Să te eliberez
Te privesc din prag, surâzând
Și îmi fumez încet țigara.
Ștefania PAVEL
Poezia la 16 ani…
1.
Mormânt
În fața feței mele
Se compune timida urmă de mormânt
Săpat în urma unui trup
Împodobit etern cu iarbă uscată.
Îl aud cum imploră
Să nu îl las gol de mine,
Gol de tine,
Gol de ea și de el,
Să îmi arunc înăuntrul lui umed
Măcar privirea lipsită de sine
Care totuși îi conține pe toți
Și pe toate
Și nimic din ce e important.
În fața feței mele
Luna trece în neființă
Și aterizează undeva
Între azi și mâine
Provocând cutremure
În ființă și-n neființă,
Și azi
Și mâine
Și între ele,
Mereu la ora de relaxare
A mușchilor încordați în mormântul strâmt
Acoperit de iarbă uscată
Pe care îl împart cu Luna
Și identitatea-i inhibată de atâta lumină
Care nu se poate vedea
Prin cavoul transparent.
Dar câtă vreme strâmtețea mormântului
Mi-e sinceră apropiere
Atunci de ce să mă plâng
Și să-i spun să îmi lase loc
Să mă descompun?
În fața feței mele
Se compune timida urmă de mormânt
Săpat în urma unui trup
Împodobit etern cu iarbă uscată.
Mă aude cum îl implor
Să nu rămână gol de mine,
Să îmi primească măcar privirea
Lipsită de sine,
Dar îmi spune că încă nu se poate,
Că Luna e prea ocupată
Și nu mă poate însoți,
Trebuie să o mai aștept,
Încă puțin,
Între azi și mâine
Până are să-mi pună în privire
Doar ceea ce e important
Și până are să mă facă să nu mă mai gândesc
La strâmtețea sa
Înainte să o simt.
2.
Îngheț
Era liniște în cameră,
Toți ochii încetaseră din a mai vorbi
Și toate amintirile amuțiseră deja,
Oprind tot timpul în loc de trecut.
Se știa că în vremea ce a mai rămas
O voce atotștiutoare trebuia să se audă
Și să răspundă întrebărilor atât de cald
Încât să topească înghețarea neintenționată a timpului
Și a propriei persoane.
De aia și trecutul
Și prezentul și viiorul
Și ce e înainte sau după ele
Au decis să se oprească să asculte,
Dar tot ce mai era de auzit
Era liniștea din cameră
Ce dezgheța doar frânturi din tot,
Nimic de la interior.
Așa că si propria persoană,
Și trecutul,
Și viitorul și prezentul,
Și tot ce ar putea fi dincolo de ele,
Au reușit să se miște,
Să meargă șchiopătând
Și să pară din nou funcționale.
Dar în interiorul lor,
Toate erau încă înghețate
Și nimic nu funcționa așa cum ar fi trebuit.
Constanța POPESCU
Străini pe coridoare paralele
1.
Cuvânt de poet
Doamne, între noi mai sunt furtuni,
ai micșorat spațiul cât o lacrimă,
ai pus un cuvânt de poet,
subțire cu tăiș de catifea,
o inimă mai mare, decât îmi trebuia
și la mijloc dorul,
să facă loc întoarcerii…
Toate înaintea mea sunt punțile
din pânză de păianjen date în grijă.
Pe pământul cu de toate,
cu dureri și amăgiri, străliciri înșelătoare
și urcuș fără cărare,
tu i-ai pus pietricele în sandale?
De-mi sunt date numai mie
și târâș și zbor
tot voi fi acolo, să dau seama
înaintea astrelor…
2.
Toamna iubita burgheză
Am dat extemporal boabelor de rouă,
așezate pe firul propriu de iarbă,
întrebându-le unde se duc
în anotimpul cu frisoane și îngheț?
Ce decont pe timp și neputință
poate acoperi sinuciderea verii,
ademenită de toamna, excentrica iubită,
burgheza fardată îmbrăcată de la marile case,
un anotimp bifat de la facerea lumii?
Dumnezeu nu prevăzuse
îngheț de șoapte, în murmurul frunzelor
resemnate.
Literele se șterg pe rând,
din poveștile rescrise, viața
un pahar cu griji pe care ne străduim
să nu ne scape, pe treptele
în sus, în, jos,
nu mai contează…
3.
Infinitul pe bucăți
Am strâns vocalele
și cu verbele ajutătoare
pictez icoane sfinților obosiți,
să ne atingă tăcerea din suflete,
unde tristețea de cinci stele
umple candele până la ziuă.
Noi, trecători prin soartă,
topim inutil lumânările
viselor de taină
și nu va mai curge ceara
să ne încălzească gândul.
Nu suntem doi în oglindă,
ci doar suportul
celui ce nu ajunge la lumină…
Între infinit și durere,
iubirea curăță cărările
înțelenite și suportă
costurile
plătite cu viață…
4.
Zarul câștigător
O noapte, o mie și una de zile
cu poveștile lor,
mă strâng,
ca un preludiu infinit
cele unsprezece minute,
unde zarul zace pe roșu,
mereu același număr,
indecis să mă nască bucurie…
Călătoria în bărcuța de hârtie,
nu atinge Americi
și nici un înger
nu-mi scutură mirarea
cu care-ți ating privirea.
Neștiind că exist,
pedeapsa se prescrie
și rămâne valabilă singurătatea,
o penitența a uitării.
Doar dacă ne-am iubi,
aș mai juca o tură
și îngerul meu ar aplauda…
5.
Tăceri tămăduitoare
Trenuri lungi,
niște cocori pe șine,
cum nu mai vezi azi,
urnite cu greu, pline cu vești
când îmi trimiteai
gândurile arhivate, despre noi
colindând biserici,
să facem casting de îngeri,
pentru doi.
Era o durere obsedantă
a apropierii de lut,
într-o tăcere tămăduitoare,
poveștile se amestecă,
despre ieri și mâine,
doar mâna pe frunte,
m-ar trezi din visul
ostaticilor fără noapte…
Facebook
WhatsApp
TikTok
