S-a spus… Poetul e un donator de sânge la spitalul cuvintelor (Blaga), iar poeţii sunt inima umanităţii (Eugen Ionescu)… Poetul este un evocator, când îl înţelegem, suntem tot aşa poeţi ca el. Poeţii sunt doar interpreţi ai zeilor (Socrate)… Poezia? O filosofie caligrafică… Poetul este un domn în ţara visului (Heinrich Heine)… Așadar, poezia nu e o acumulare de emoţii, ci o evadare de emoţii. Ea este creaţia ritmică a frumuseţii în cuvinte. Poeţii sunt oameni care şi-au păstrat ochii de copil. Poezia este arta de a face să intre marea într-un pahar. Nichita Stănescu credea că trebuie să punem şapte coroane nu pe capul poetului, ci pe verbul versului, pentru că poezia este o stare de spirit, e o prietenie durabilă. Poezia este spunerea Fiinţei… este fondarea fiinţei prin cuvânt (Martin Heidegger)… Desenul din titlul rubricii noastre îi aparține domnișoarei Erica Oprea…
Puiu JIPA
Jipoeme
1.
tu știi să nu fii
respirînd amar
colorăm vise
(dorere)
2.
așteptam să rîd
într-o tavernă cu faianță barocă
greieri mici
îmi cîntau la evantaie de plută
n-ai mai venit
taverna mi-a rămas mică
și am încercat să plîng
(o sărbătoare amînată)
3.
o să adorm
și iar nu știu de ce
sămînța dimineții va răsări
peste sfîrșitul lunii
gîndul spre somn
mă ține treaz
fără durere
(o veche insomnie)
4.
ultima dată cînd te-am iubit
erai atît de departe
încît iubirea s-a întors
fără să te recunoască
(timiditate îndrăzneață)
Mircea DRĂGĂNESCU
Oglinzi de nisip
1.
De… construire!
Palmele mele miraculoase
O clepsidră aproximând
te fac inexistentă în aplauzele publicului
Extaz sociologic
Exişti? Nu exişti?
încerc să te readuc în irealitatea imediată
Nu reuşesc
Palmele-mi ard acoperindu-se
cu un pergament ars
îmi pierd amprenta
chiar amprenta genetică
Nu te mai pot readuce în public
Nu mai pot demonstra cine sunt
Nu mai ştiu dacă sunt
dacă mai sunt…
2.
Robinson III
Copac într-o rână
Cu rădăcinile în aer
Rădăcinile mele învăţate
Să respire pământ
Stau nedumerite în aer
ÎI pipăie îl amuşinează
Neînţelegând de ce este aşa
Inefabil
Aşa de omorâtor de inefabil
Rădăcinile mele sfioasele
Nedumeritele pipăie
Moartea care iată
Este albastră…
3.
Robinson IV
Mă retrag în WC-u să
Scriu poezii
In insula mea adică
Şi nu mai vreau să vină Vineri şi să mă
Tulbure
Să scriu aşa poezii adică
Să-mi creez lumea mea
Pe hârtie igienică
Singura rămasă imaculată…
Constantin CIUCĂ
Cele mai frumoase poezii
1.
Cristalinul tău
În ochii tăi e o mare
în care
trăiesc viețuitoare de aur și de argint,
și pisici mereu torcătoare
unduitoare
pe care
nu mai mă satur să le alint.
2.
Primăvara – vis în amiază
Au înflorit în mine pomii
și mi-e trupul tot
o livadă
căreia tu îi polenizezi
ochii.
Privirea mea te urmează
supusă
prin amiază
ca o pradă
pe care o meriți
pe bluze și pe rochii.
Erica OPREA
Lecția de zbor
1.
Secvențe
Secvențe nesfârșite
de idei mi se perindă
prin față, în timp ce
lumea pare că stă
pe loc. În locul unor
mii de visuri fragmentate
se alungește o singură
iluzie curgătoare, cu izul
unei împliniri demult uitate.
Sunt eu, indiferent de
nemișcare sau de încordări,
cu pașii măsurați pe-o cale
nevăzută, sunt eu, cu ochii
larg deschiși ce taie orizontul.
E timp, dar el nu pare să
mai fie, e greu de descifrat
printre mormane de lozinci,
printre cuvinte secate
de orice-nțelepciune, acolo
unde oamenii au împietrit.
2.
Capcană
Înaripată mică
prinsă în transparența
unui borcan, ce umbre
străpung a ta minte?
Nu încetezi să te lansezi,
repetitiv, în șirul tău
de strașnice mișcări,
pierzându-ți glasul
în torentul de cristal.
Nu vezi? Palatul
ți-e capcană, te-mbeți
de a sa măreție, de luciul
plin, seducător și uiți
că dincolo de sticlă
mai poți să-nveți
să urci.
Nu-ți umple golul
sticlei, dansându-te
în cercuri dese sub
pahar, ci caută, nu
te obișnui nicicând,
nu-ți ceda ochii
acelorași și-acelorași
priviri.
Răsuflă în oglindă
și privește-ți, fără
întrebări, libertatea
în cioburile mari.
Costel STANCU
Ochiul din palmă
1.
***
S-a aruncat o pasăre pe geam.
A căzut pană cu pană, rar.
Am aşteptat-o, jos, cu palmele-ntinse,
dar a fost în zadar.
Mi s-a scurs trupul ei printre degete
– fin ca nisipurile, sclipind ca amnarul –
De ce n-am prins-o, nu înţeleg,
doar eu eram păsărarul.
Să-mi cînte voiam, pregătisem grăunţe
şi boabe de struguri cu sînge de taur.
De unde să ştiu că dorinţa-mi era,
pentru ea, colivie de aur?
A lăsat în urma ei, la pervaz, o scrisoare
tristă ca a oricărui sinucigaş:
atîrnat într-o doară de colţul ferestrei,
un cuib cu puii golaşi.
De azi nu mai sînt păsărar! am urlat
înlăuntru-mi ca în pustie.
După ce mor, legănaţi-mi pe mîini
un trup de pasăre. Liturghie.
2.
***
De multă vreme duc în spate un mort
pe care pămîntul nu vrea să îl primească.
Încet-încet devin una cu el, nu-i mai simt povara.
Parcă, la rîndu-mi, aş fi purtat pe umeri de altcineva.
Şi tot aşa. Formăm împreună un şir de trepte
spre nicăieri. Omul
e jucăria preferată a morţii, îmi spui. Se răzbună
pe ea ori de cîte ori pierde lupta cu îngerii.
O îngroapă, o dezgroapă continuu, se teme
de sufletul ei. Eu tac. Ascult. Întind moneda:
cu o faţă plătesc trecerea, cu cealaltă drumul înapoi.
Nu mi-e dat să am odihnă pînă cînd,
la capătul scării, nu va clipi, îngăduitor,
ochiul lui Dumnezeu.
3.
* * *
e a șaptea dimineață a lumii
pasărea sinelui își caută oul în grămada
de pietre prețioase nu e acolo nu e acolo
omul se sperie de propria-i libertate și fuge
cum să te aperi de moarte doar cu o frunză
se întreabă el și privește în limpezimea apei
nedumerit nici lacăte la porți nici oglinzi
să îi fure chipul poți păși liniștit pe pămînt
cercul șarpelui încă nu s-a desfăcut
Dumnezeu se odihnește fără să știe ce îl așteaptă.
Ioan VIȘTEA
Hamlet și gardianul
1.
Morții perfecți
De răsfoit dosarele crimei perfecte.
În cer, pe scripeți, suie candeli cu melasă.
Strada-i devalidată de zăpadă și efecte.
Ard lumînări în rochii de mireasă.
De amintit, de plîns și de urlat.
Cei vii, ca morții duși cu sacul ori cu preșul,
au rătăcit culoarul de intrat.
Spun da și nu. De vină este leșul…
Lumină crudă, rece, nemiloasă,
bună de șters memoria pereților cu var.
Așa de albi vin morții, pe ascuns, acasă,
în buzunar cu pașapoarte de hoinar.
Cer scuze de deranj. Vor veste antigloanțe
și aprobări să-și sape-n craterele Lunii nișe…
De așteptat să crească uși cu clanțe,
pe baricada plină cu afișe!
(1990)
2.
Galeria cu viţă sălbatică
Călare pe greabănul dealului, printre fulgerele coasei,
îşi amintesc de figurile satului din anii cincizeci.
Le vine în minte, parcă îl văd şi azi, Scamatorul.
Se purta cu lavalieră, cu scârţ la pantofi şi visa cai verzi pe pereţi:
toată ziua lipea cărţi de joc pe oglinda din prăvălia frizerului,
cu o îndemânare uimitoare;
– pesemne, era felul lui de a tăia frunză la câini –
dădea pasenţe ce arătau negreşit
că în curând aveau să vină americanii.
Ore întregi rămânea cu privirea pierdută în canatul ferestrei
de parcă, din clipă în clipă, ar fi aşteptat
să se ivească din colbul drumului un yankeu.
Cum, de ani buni, minunea întârzia să apară,
nimeni nu-l mai lua în serios,
până-n ziua când a lăsat jumătate de sat
fără cureaua de la pantaloni, iar de la mâini fără ceasul Pobeda.
Nu le-a înapoiat până n-a pus păgubiţii
să strige în uşa Sfatului cât îi ţinea gura:
– Americanii! Să vină americanii!
de s-au speriat organele şi-au pornit o anchetă.
Asta era în anul când a dispărut fără urmă cu un circ ambulant.
Mult timp după colectivizare îl mai pomeneau încă
apoi, l-au uitat…
Mai era Crep – ce nume! – directorul şcolii.
Faţa lui smeadă ziceai că-i de pluş.
Preda geografia, colecţiona zicale
şi spera că odată şi-odată o să vadă Parisul
la braţ cu nevastă-sa Oli.
Femeia avea un cap frumos, era dactilografă.
Păcat de ea, a murit timpuriu după ce s-a înţepat,
într-un loc nepermis, cu-o agrafă.
Şi de-atunci pe director au prins să-l doboare
tristeţea, alcoolul şi naveta cu rata.
Dacă tot n-a mai ajuns la Paris,
a venit Parisul la el – stătea ascuns în cămară,
în sticla de monopol ca smaraldul de verde.
A tras o duşcă, a luat Parisul pe limbă şi gata!
Din senin, stă să plouă. Printre nori li se-arată,
cât un munte de oameni, cei doi fraţi Vasilache.
Unul a plecat la oraş – făcea Profesionala.
Duminica, venea la bal îmbrăcat în salopetă albastră
şi bocanci sclipitori în picioare,
mândru, nevoie mare, că-l îmbrăcase statul.
Când le era lumea mai dragă, se pomeneau cu el strigând:
„Stalin şi poporul rus/ libertate ne-au adus!”
Se uitau muţi unii la alţii, doar frate-său
avea curaj să-l înfrunte:
„Hai sictir cu Stalinul tău!” răspundea
până începeau să se încaiere.
Curând, n-a mai dat pe acasă cu anii:
spărgea norma la piuliţe şi şaibe în Arsenalul armatei.
L-au declarat stahanovist, cu casă şi maşină la scară.
Nu era sărbătoare roşie în calendar
să nu-şi fluture şapca pe deasupra mulţimii.
Îi mergea cum nu se poate mai bine.
Îi zornăiau decoraţiile în piept,
se îngrăşa văzând cu ochii, abia mai încăpea în maşină.
Într-o zi a crăpat de prea multă grăsime.
Celălalt, a rămas robul pământului.
Prin ’57, după ce i-au numărat acareturile,
l-au declarat duşman al poporului şi-a înfundat puşcăria.
Aşa i-a fost scris, zicea.
Nu credea că-i un capăt de ţară.
Atâta doar că odată întors de la gherlă,
începuse să-i pară Soarele orb şi Luna amară.
Mai trăieşte. Uneori, merge şontâc-şontâc,
să pună flori la mormântul stahanovistului,
dar nici asta nu crede că e mare scofală.
Pe greabănul dealului, printre fulgerele coasei,
vine o ploaie cu spume în loc de morală.
Teodor Constantin BÂRSAN
Poetry
1.
„Where were you when I laid the earth’s foundation?”
There’s a Job in each one of us
A reluctant Jonah
trapped in the belly of the whale
asking for words and signs from God
boastful in our blindness
noisy and loudmouthed in our deafness
Where were you when He cried
Where were you when he bled
When were you when he died
I was right there, my Lord
I was dressed in rags
but paraded through the ruins
with lust and pride
as if I wore the garments of the kings
Wrteched fool, I was shouting
My conscience is clear
My soul is full
While he loved,
While he forgave
While he bled
While he cried
While he died
Where were you when he trampled on death and sin
When he shone brighter than any star
I am still here Lord,
a wretched fool
walking through ruins
In the same rags
Covered in shame
My conscience is full
My soul is empty
And yet I did not cry,
I did not bleed
I did not forgive
I did not love
Where was I Lord, when You laid the earth’s foundation
and washed darkness with his blood
Where am I now?
2.
„Unde erai când am pus bazele pământului?”
Există o slujbă în fiecare dintre noi
Un Jonah reticent
Prins în burta balenei
cer cuvinte și semne de la Dumnezeu
lăudăros în orbirea noastră
zgomotos și zgomotos în surdina noastră
Unde erai când El a plâns
Unde erai când a sângerat
Unde ai fost când a murit
Am fost chiar acolo, Domnul meu
Eram îmbrăcat în zdrențe
dar defilat prin ruine
cu poftă și mândrie
ca și cum aș purta veșmintele regilor
Prostule scris, strigam
Conștiința mea este curată.
Mi-e sufletul plin
În timp ce el iubea,
În timp ce el a iertat
În timp ce el sângera
În timp ce el plângea
În timp ce el a murit
Unde ai fost când a călcat în picioare moartea și păcatul
Când strălucește mai tare decât orice stea
Încă sunt aici, Doamne.
Un prost nenorocit
Mergând prin ruine
În aceleași zdrențe
Acoperit de rușine.
Conștiința mea este plină
Sufletul meu este gol
Și totuși nu am plâns,
Nu am sângerat.
Nu am iertat
Nu am iubit
Unde am fost Doamne, când ai pus temelia pământului
Și a-i spălat întunericul cu sângele tău
Unde sunt acum?
Ștefania PAVEL
Poezia la 16 ani…
1.
Măsurătoare
Măsor cuvintele în bătăi de inimă pe minut,
În cât de tare îmi fac inima să bată
Sau în cât de calm o fac să se oprească,
Numai așa știu câte să rostesc pe zi,
Câte să las să mi se nască în gând
Fără a mă pune
Nici în pericolul de a muri
Nici în cel de a trăi.
Dar sunt unele cuvinte
Pe care nu le-am măsurat până acum
Și nu știu dacă ar fi prea mult,
Prea puțin sau prea nimic pentru mine,
Nu știu dacă nu cumva mi-ar face inima să bată atât de tare
Încât m-ar trezi subit din somnul treaz
În care mă țin cuvintele repetate
Până când și-au pierdut semnificația
Și ordinea silabelor.
Sunt unele cuvinte
Pe care nu le-am măsurat până acum,
Fiindcă îmi era teamă ca nu cumva
Să îmi facă inima să bată
Mai mult decât e nevoie pentru a supraviețui.
Și nu vreau să risc.
Da, măsor cuvintele în bătăi de inimă pe minut,
În cât de tare îmi fac inima să bată
Sau în cât de calm o fac să se oprească,
Dar sunt zile în care nu aș vrea să le rostesc deloc,
Zile în care aș vrea să mi le amintesc
Numai pe cele care imi fac inima să stea pe loc
Sau zile în care nu mai vreau să le măsor,
Ci doar să le rostesc
În speranța că-mi vor fi supradoză.
Continui să măsor cuvintele în bătăi de inimă pe minut,
Dar poate că nu ar trebui măsurate deloc.
Poate ar trebui doar rostite și înțelese,
Sau poate nici atât.
2.
Gol
E goală de mine suflarea mea
Și camera plină în care mi-o arunc îmi amintește
De cum obișnuiam să o încarc cu toată mintea mea
În care vântul n-are loc să bată acum
Prin goliciunea care crește.
E gol și ceasul de pe perete,
Timpul aparent de neclintit l-a părăsit,
Totuși caut, sperând ca poate nu lipsește
Măcar cel ce nu poate fi văzut nici prin privit.
Dar ora viitorului a trecut de mult,
Și obosesc căutând nimic mereu
Când nu mai am sunetul cărui timp să-l ascult,
Deci să mă opresc n-ar fi atât de greu.
Și în vagonul trenului sunt doar eu,
Deci și el e gol, dar poate-ar fi mai plin fără mine
Care mă găsesc întrebând mereu
Dacă-i la trecut sau la viitor
Ideea de mâine.
Și ploaia e tot goală,
Și mintea și trupul sunt la fel.
E gol și dorul de-a fi plin,
E goală și pielea fără urmă de spin.
E totul gol,
Niciun om și nicio idee n-au mai rămas rătăcind,
Nicio secundă n-a mai rămas mințind,
E totul gol
Cu mine-n toate.
E totul gol
Și plin de toate.
Constanța POPESCU
Străini pe coridoare paralele
1.
Spectatorul
Călătoresc cu ochii legați cu perdeaua de noapte,
locomotiva cunoaște drumul,
un balon colorat în care a pompat:
dorințe și putințe
vise și doruri,
la care se uită mirați copiii.
O călătorie cu biletul plătit până la capăt.
Toți vor spre înainte, cu o grabă inocentă.
Obosim uneori, doar pentru amintirea
dimineților când ne trezeam zâmbind,
ținându-ne de mână,
când odihnește dorul și nostalgia ne mângâie
în taină gândul.
Pași tot mai nesiguri caută un sprijin,
toiagul rupt, de mult pus pe foc…
privesc spre cer, e întuneric,
undeva în zare, clinchet de clopoței
și glasuri de copii, anunță dimineața altui început.
Singuri pe drum, câți mai suntem?
Cât mai sunt, spectator la piesa
cu același sfârșit?
O, Doamne și cât mă chinuiesc, să nu îl uit…
2.
Dimineață albă
M-am trezit cu o dimineață albă
peste mine.
Mirare, minune, poveste,
dar de la Înaltul să ne spele de păcate.
Lăsați liniștea să ne îmbrace
cu rochia nouă, grațioasă de început.
Apoi, toate vor fi clopote reci
anunțând scenarii cunoscute
din viețile cutreierate de gând,
când îmi era dor, să-mi fie dor de tristețe.
De atunci iau darul acesta alb,
ca pe un bilet la balul
pentru care mă pregătesc
să ajung la timp.
3.
Un colecționar
Pot să spun cum ar fi ost să fie,
dacă ar fi fost.
Nu pot să spun ce nu a fost…
un anotimp colecționar de trepte,
pe care le cobor când urc,
să fiu mai aproape de lut.
Am fost un clopot sfărâmat în mii de acorduri,
luat în fiecare zi cu pulbere de rouă…
chiar așa, vitamina asta,
nu mi-a asfaltat stadionul, unde vorbele
aleargă într-un algoritm cu verbul
pus la masa tăcerii.
Eu, colecționarul de vise,
urc scara cu trepte lipsă
și port în brațe o inimă
care-mi zâmbește…
4.
Salvarea poeților
Trecem grăbiți prin urechile timpului,
fără să știm, anotimpurile își fac loc
printre cuvinte, printre iubiri,
printre file rupte din cartea cu povești.
Unde rămăsesem ieri?
Trecusem peste o cumpănă, peste un rând,
un gând, un zâmbet ce mă despărțea de altă zi.
Unde sunt bucuriile mici, pietricele din dalele timpului,
ce-mi colorează pașii dimineților cu urme șterse?
Unde sunt gările, popasuri pentru vise?
Mai rămân niște cuvinte acolo,
cu care acopăr sentimente prăbușite,
în situații de urgență salvând
tot ce a dat mâna cu iubirea,
salvarea poeților.
În rest, străini pe coridoare paralele
admirând curgerea…
Facebook
WhatsApp
TikTok
