1.
Lumea care am fost
Și iată cum trăim: ne pune Dumnezeu mâna în cap.
Ne face calzi și buni, ca să împărțim cu alții zborul și mersul pe ape,
să hrănim veacurile ce vor veni prin dicționarele îngropate în noi.
De ce această ceașcă de cafea își amintește de mine și
are același clinchet chiar și după ce l-am uitat?
Dar trunchiul gros al stejarului de lângă drum, de ce mă cunoaște?
Dar Mona Lisa și coloana infinitului a lui Brâncuși?
Și stelele, Doamne, până când își vor aminti de mine?
Lumea întreagă ne trăiește viața, la fel cum arheologii ating și numesc
obiectele din morminte străvechi, iar noi ne strecurăm moi și calzi
printre cele vii și cele moarte care se țin scai de inima noastră.
Răstimp învățăm să ne scriem numele în palmă ca să îl ținem minte
și să îl înțelegem, învățăm rădăcinile de leac, noi cei care am plecat
dintr-o singură rădăcină; iar numele nostru nu va apărea din nou
până când ceilalți nu îl vor fi uitat.
Răstimp focul din noi înșine fuge zilnic precum lumina fuge de la soare…
departe prin sângele nostru către lume, trecând prin piele și oase și carne,
naște pui vii și calzi, tot de la Dumnezeu citire.
Trăiește-mă și pe mine Doamne.
2.
Resurecție
În vremea mea mi-am privit și eu mâinile și am înțeles:
semăn cu mama.
Din încheieturi mi se scurge viața și prin vârful degetelor se întoarce în sine,
în funcție de anotimp. Jonglez cu viața, o dau și o primesc.
Fie că le așez una lângă alta în rugă, fie că le lipesc de lutul gol,
tot ca ea sunt și eu.
Nu demult mi-a murit Yorick – era blând și supus în mâinile lui Hamlet
și tot el mă privea de lângă oglinda Mariei din Magdala.
Din fumul țigărilor îmi apăreau printre degete mici păianjeni negri
pe care îi striveam rând pe rând…
dar azi înviaseră cu toții și țopăiau triști pe dușumeaua murdară.
Nu știam că până și ei învie.
Acum îi vorbesc fiului lui Yorick, în timp ce prin pulsul din degetele mele
încă mai trece soarele de ieri către mâine:
și tu preabunule semeni cu tatăl tău.