1.
Liliac
înspre soarele-apune, liliacul din grădina bunicii Lili,
înflorea, lăcrimând precum bunica
amintindu-și cântece de odinoară.
ea și florile cu acul în mână cusute,
așa cum un pictor dezleagă culorile pe pânză.
noi plângem ca îngerii închiși într-o lume de catifea
cu zăpezi domoale.
Lili și acul ei cos zi și noapte, cu degetul prins în degetar.
noi suntem aceste case cu grădină și cu nuc, cu perdele
cu nuferi și broscuțe, suntem țigle vechi și poduri
niciodată umblate, suntem străzi neasfaltate și țurțuri
prinși de garduri ruginite.
noi plângem toamna când cad gutuile și frunzele,
dar și primăvara când răzbate colțul florilor din pământ,
suntem umbre de oameni printre umbre de pomi,
liliacul de la poartă ne-a închis cărarea și zarea, ca să mai creștem.
Simfonie
se vorbește despre iluzii și iluzionism,
jocurile au fost făcute astfel,
lumea e doar coaja unui balon de săpun
jocuri de gest, pantomima ca teatru al lui dumnezeu
iată femeia care plânge cu lacrimi
iată bărbatul care îngenunchează,
toți cei care zboară, înoată, merg pe centura
gravitațională
spectatorii așteaptă finalul cu brațele în poală
sau la spate,
inerți și triști că nu pot face nimic
sau cuminți ca niște școlari înainte de recreație
se trag șnururi, șireturi, cortine, cad albe aripi,
țipetele păsărilor sfârtecă văzduhul unui duh
care trage către maluri marea cu valuri înalte
…
din nou cina cea de taină, ascultând vântul
ce-și îmbracă goliciunea în frunzare
gesturile care, pe scenă, iau între degete cuțitul,
scobitoarea, paharele, șervetul,
zgomotele de taină ale tuturor
urechea unui dirijor rătăcit printre nori
plutește deasupra meselor de nuntă și a parastaselor
și aude
cum tonurile și semitonurile mesenilor
sunt asemenea algoritmului de sunete și pauze
dintr-o veche serenadă
pe care oamenii și păsările nu o cunoșteau
ascultăm cu toții, mirați de miracolul lumii
sunetul capacului așezat peste zaharniță,
sunetul foarfecii croitoresei
gâfâitul unui om prea gras, șuierul trenului, suspinele
unor îndrăgostiți, nechezatul unui cal priponit pe câmp,
toate aceste minuni irepetabile
vorbe de vrajă într-o limbă secretă, cunoscută de zei
3.
poate că Bach și Mozart au scris despre toate
într-o limbă ce nu a fost descifrată de Champollion,
poate că alți titani au dărâmat cerul mai demult
și încă vorbesc într-o limbă numai a lor,
ca și cum ar exista alte cuvinte
dacă ai transcrie numeric muzica
scrisă într-o cheie potrivită pentru trupul și visele omului
precum discul în aparatul care îl redă
poate la fel muzica lor cântă
în gânguritul hulubilor, în zgmotul pașilor unui bătrân,
în râsul unui copil
și foșnetul pădurii
și toate acestea poate înseamnă ceva ce nu știm noi,
poate că ei sau dumnezeu, cel care ține drept balanța,
vorbesc și cântă prin toate lucrurile dumnezeiește
iar noi doar interpretăm și ne mirăm
de curcubeie și alte miracole
4.
Cartografie
albastră e marea, verde e pădurea,
dar îngemănat cu nebunia este roșul cârmâz,
de terracotta și sienna arsă al pământului
cineva a desenat o cicatrice pe degetul meu arătător,
nu a curs sânge, doar pielea subțire s-a desprins,
a dispărut fără urmă
și poate că atunci pământul întreg s-a clintit
cu un milimetru sau cu mult mai puțin
în timp ce eu pipăiam altfel o altă lume,
o hartă magică din lumea viselor mele
pe care scriam semne ce schimbau lumea celorlalți
sau poate că atunci cineva a desprins puțin praf
din petroglifele din deșert, întâmplător odată cu
ceea ce se scrijelea pe degetul meu
era ca și cum aș fi spus că cineva mi-a cerut să spun soare
și altcineva a simțit odată cu soarele de pe buzele mele
cum crește lumina
poate că eu eram harta, așa cum unele femei sunt văluri albe
pentru beduini, așa cum altele sunt poame sau vin,
antilope fugare sau scoarță de copac ascuns în inima pădurii,
sau vestale lângă focul din vatră
oare nu sunt femeile din toate lucrurile cele bune,
și tot ce e deșertăciune și tot ce e miez, visate de toți bărbații,
în vise de noapte și de zi?
unii spun că doar visăm și construim prin vise
marile ziduri și orașe, întreaga lume cu jungle și deșerturi
și umplem coșul cu fragi al precupeței dintr-o lume baroc,
cu toate culorile noastre din lumina ochilor,
noi, oameni învecinați cu nebunia de terracotta și sienna arsă
și roșu cârmâz al pământurilor mediteraneene,
sau cu nisipul roșu din Valea Lunii din Iordania,
calzi și moi precum lutul terrei sigillata, precum cuptorul bunicii,
sau cu terra rossa din La Mancha, lumea domnului Quixote
de odinioară și de azi, lumea noastră
cu asfințit și răsărit
și poate că femeile visează și ele…
Facebook
WhatsApp
TikTok
