1.
ne iubim pînă ni se desfac buricele
tineri şi nedespărţiţi de timp sîntem
liberi să ne alegem organele
limba mea pe limba ta desenează cercuri
şi ele se ridică la cer
unul la altul visăm
păsări străine îşi caută laptele
pe rîu în jos se face seară
apa urcă pe ţărm să doarmă
doar noi ne putem închipui
perfecta alcătuire a haosului
lumea creată cu foarfeca de un copil mofturos
întregul din care fugim
spre a-i desăvîrşi înţelegerea
cînd ne iubim e altcumva
organele plutesc între noi fără să se atingă
ori se înghit reciproc
totul e normal pînă cînd
catargul iese prin pînza ecranului
şi lumea fuge înnebunită
2.
tăcerea aşezase între noi un pahar gol
văzusem din toate cîte ceva
dar nu era deajuns
atunci am adăugat cuvintelor goliciunea
ai plîns femeie şi te-a auzit luna
– urechea cu care asculţi
cum bate inima pămîntului noaptea
mi-ai spus
nu-ţi fie teamă tot ce e al tău
se va întoarce cîndva
apa nu păstrează pentru sine imaginea
ţi-o dă înapoi înzecită
priveam amîndoi un perete alb
ne înfometam imaginaţia
ne căutam printre cuvinte îţi aminteşti
fugea noaptea cu degetul tăiat
ne picurau stropi în gură
– e dulce întunericul ai spus tu
din cer cădeau alte imagini
peste goliciunea noastră
în spatele lunii
deodată sufletele ni s-au ridicat
deasupra celor o mie de lucruri
3.
după ce termini poemul îl citeşti
păpuşii tale întinsă pe spate
ea ridică frumos un picior
şi ţi-l dă să îl săruţi
mintea ta închipuie o vitrină în care
dansezi pînă dimineaţa
un ritual o magie sau arta
de a gîndi împotriva uzanţelor?
eşti bun eşti rău de cum intri în casă
obiectele se retrag într-un colţ
li se usucă limbile de frică
mai tîrziu poezia ta stîrneşte furnicile
şi le face să umble nebune prin colţul de pîine
a fugit copilul acela ce te pîndea cu evlavie
şi pe geamul de care stătuse lipit odinioară
a rămas desenată în abur o inimă
într-un tîrziu vine femeia
îşi înmoaie degetul în paharul cu apă şi pleacă
nici foşnet de rochie nici parfum
doar imaginea ei ieşind din spaţiu
pe o fereastră imaginară
e liniştită apa ca un somn cu faţa spre răsărit
scrii şi visezi visezi şi scrii
ce altceva mai neîndurător poţi face?
e noapte cocoşul calcă pe şipcile gardului
cu graţia unui orator beat
o indiferenţă nobilă
în ochii tăi tîrziu cînd termini poemul
şi toţi caută înnebuniţi
creionul cu care l-ai scris
4.
înţelegi tu deznădejdea
celui ce se are doar pe sine?
– o mînă cu un singur deget
încercînd să apuce sfera –
zadarnic vii femeie cu coapsa ca o vioară
pe care cînt cu părul meu despletit
eu nu te mai pot iubi deschide fereastra
trebuie să fie cineva şi pe celălalt mal
altfel cine ar mişca lumea cînd dorm?
5.
aşa cum stai aplecat peste pod
proprii-ți ochi te pîndesc lacomi din apă
ca pe o pradă abandonată cîndva în tinereţe
mici bule de aer se ridică la suprafaţă
– apa vorbeşte cu morţii
o auzi pescarule?
lîngă tine femeia înlăuntrul ei
copilul vostru bate cu picioarele în tobă
şi îl strigă pe dumnezeu
aştepţi să se nască hrăneşti peştii
e luni
ochiul din cer priveşte complice
la ochiul de sub pămînt