1.
dimineaţa cu obişnuita-i hipnoză adorm
tu îmi arunci pietricele în ureche să mă trezeşti
ne vopsim feţele într-o nouă culoare
ne iubim ca şi cînd am fi alţii
peste gard copilul dominic strigă vecinilor
– ei nu fac dragoste ei aranjează discret interiorul unui ou!
draga mea jos pe covor o lumină dezgheaţă creierul cîinelui
o desfătare bolnavă în suflet în apa care îmi leagănă ochii
şi-i ameţeşte pînă tîrziu
cînd mari corăbii vor aţipi în exil
cu un magnet copilul mişcă păsările pe cer
şi plînge de se întîmplă să-i mai cadă vreuna în rîu
2.
acestei eprubete îi spun „mamă”,
îi plîng la piept mă tîrăşte după ea
în grabă lovesc cu creştetul păpuşa
spînzurată deasupra uşii are chipul tău
are chipul tău! strigă cineva în zadar
umblu pe străzi unde manechinele
au trecut dincolo de vitrină
mă prind mă îmbracă în hainele lor
apoi rîd arătîndu-mă cu degetul privesc
umbra manechinului seamănă leit cu a mea
pun cîte un bănuţ în palma fiecăruia şi fug
totul pare normal ochitorii exersează pe aceeaşi
inşi spălăciţi cu cartoane legate de gît
mai tîrziu cumpăr flori fiindcă (ştiu!)
din mama nu va rămîne decît
un os atîrnat undeva în afara lumii
eu voi veni zilnic şi îl voi clătina
apoi întorcîndu-mă acasă am să lovesc
cu creştetul păpuşa spînzurată deasupra uşii
are chipul tău are chipul tău!
o să strige cineva în zadar.
3.
eu am pictat găoacea cerului cu păsări de pradă
va veni un tîlhar şi se va aşeza
în mijlocul crucii pe care o fac
cuiele păstrează urma durerii sau a dezmăţului?
nimeni nu ştie
zarul cu feţe nevăzute
e rostogolit pe masa regelui pînă îl înnebuneşte
falsa profeţie momeala torţele împing lumina
spre fundul încăperii unde aştept
cel ce te iubeşte o să te vîndă cîndva spui tu
alerg şi înapoia mea încremeneşte mişcarea
urma piciorului gol sub vîrtejul de frunze
scriu: părul femeii iarbă uscată uitarea o
limită pur întîmplătoare a fiinţei
ce vei împărţi doamne celor ce
îţi cer să li te arăţi ?
4.
cu o ultimă sforţare împing viaţa şi moartea
înapoi în pîntec
întind mîinile ele se fac găuri negre în cer
disperat trag aer în piept şi
pieptul meu nu e altceva
decît un sac găurit unde se zbate petecul inimii
această nouă înfăţişare cine mi-o arată cine mi-o ascunde
atît de repede încît nu o pot lua
tu te apropii înapoia ta
cerul e un lighean răsturnat peste păsări
5.
în timp ce scrii poemul ai un sentiment ciudat
parcă cineva ţi-ar fotografia mîinile
un surghiun al minţii ce abia a început să distingă formele
golul imperfect împărţit şi dintr-odată se face linişte
marea poartă cu durere în ea
copilul mort al pămîntului
vine femeia cu un cîntar pe creştet îţi cere
să o dezlegi de uitare felul ei unic
de a evita necunoaşterea te incită cine eşti tu
şi ce leagă scrisul de lucruri?
cu frică priveşti spre locul de unde ies formele
mişcîndu-se neclar ca nişte pete de grăsime pe lentilă
apoi fugi… e prea mult pentru cel ce a văzut pînă acum
doar fariseii plimbînd umbra norului pe palme
inscripţia laconică: înainte de a fi pasăre, oul a fost perfect
aştepţi cu îngăduinţă gîndeşti scrisul pe propriile-ţi mîini
întregul dezbinat de furnici
totuşi undeva departe omul devine raţional:
în mintea lui punctul a înghiţit carnea.
Facebook
WhatsApp
TikTok
