DUMINICA DE POEZIE – Costel STANCU – Ochiul din palmă

1.

acestei eprubete îi spun “mamă”,

îi plîng la piept mă tîrăşte după ea

în grabă lovesc cu creştetul păpuşa

spînzurată deasupra uşii are chipul tău

are chipul tău! strigă cineva în zadar

umblu pe străzi unde manechinele

au trecut dincolo de vitrină

mă prind mă îmbracă în hainele lor

apoi rîd arătîndu-mă cu degetul privesc

umbra manechinului seamănă leit cu a mea

pun cîte un bănuţ în palma fiecăruia şi fug

totul pare normal ochitorii exersează pe aceeaşi

inşi spălăciţi cu cartoane legate de gît

mai tîrziu cumpăr flori fiindcă (ştiu!)

din mama nu va rămîne decît

un os atîrnat undeva în afara lumii

eu voi veni zilnic şi îl voi clătina

apoi întorcîndu-mă acasă am să lovesc

cu creştetul păpuşa spînzurată deasupra uşii

are chipul tău are chipul tău!

o să strige cineva în zadar.

 

2.

Nu scrie să te răzbuni! Scrie să te eliberezi

de dorința de a te răzbuna. Ai văzut cireșul?

El își primește înapoi florile în fiecare primăvară,

deși știe că îl vor părăsi iar. Și e fericit. An de an

mai fericit. Fericit pînă la paroxismul culorii.

O, iubito! Tu mă privești neîncrezătoare

ca și cum – în chip de corb alb –

te-aș ademeni înspre moarte.

Dragostea noastră? O primăvară siberiană

în care, poate, va înflori un cireș.

 

3.

 

să fie viaţa şirul de păsări pe care îl uiţi?

chemarea lor tristă spre nicăieri?

vine noaptea

şi te găseşte înspăimîntat fără a înţelege

umilinţa cărnii păşeşti pe plaja subţire

în fiecare urmă a ta se îngroapă o floare

– iertarea îţi spui şi continui să crezi

că vei trece neobservat –

visezi fuga eului printr-un cîmp de scaieţi

încăpăţînarea de a fi tu însuţi priveşti împrejur

o sută de melci pe braţul femeii adormite în ploaie

care dintre ei îi va fi podoabă? (tandreţea

cu care îi va îndepărta pe ceilalţi

o va face şi mai frumoasă) gîndeşti tu şi ascunzi taina

în părul ei magnific înălţat ca un rug

unde să-ţi arzi mîinile şi să rîzi fericit apoi să pleci

mai departe convins că pînă la urmă tot

vei descoperi magia naşterii şi a morţii

oarba încredere e linişte

aştepţi cu neputinţa orbului de a-şi plînge înfăţişarea

 

4.

 

Își pierde luna cerceii sau cad

stele perechi? Le culeg din nisip

și ți le prind la urechi. Tu te scuturi

parcă te-ar fi atins necuratul. Mi-e

teamă că apele nu vor întîlni,

prea devreme, uscatul. Ai o scoică de aur

și nu o dai nimănui. Cozile tale sînt

pești amărui, mirați că își schimbă,

pe nevăzute, culoarea. Acolo unde

cerul se confundă, pînă la absență,

cu marea, tac eu. Cînd tace,

poetul e ucenicul

lui Dumnezeu!

 

5.

 

mai ţii minte cum ne iubeam pe rîul cu focuri joase?

ieşise luna mîinile noastre

se odihneau undeva între cer şi pămînt

erai tristă şi răsuflarea ta îngreuna barca

pluteam între cele două maluri

doamne ce frumos era

părul tău tîrîndu-se pe fundul apei ca o ancoră

îl muşcau peştii şi rămîneau încremeniţi!