1.
Trecerea de prag
Doamne,
între bine și mine
e o tristețe de om,
harta pierdută de Adamul infantil,
o tăcere grea ca lespedea în țintirim.
Ai văzut, am încă un rid pe frunte,
altul pentru toamna din mine?
Ce să mai povestesc despre dor și neputințe,
tăcerea din singurătate,
sunt de mult niște litere îngălbenite,
de care fug toți poeții…
Viața, doar o dantelă cu ițele timpului,
mai lungă, mai grea.
Croșeta mea, cu vârful bont
perseverează reparând scara de mătase
împletită din dor cu dor,
din iubire și pe față și pe dos,
din litere așezate perfect pe viață,
până când devin poveste…
una care mă trece pragul
și mă invită la bal.
2.
Film și regie vândută în avans
Văd Doamne, ce nu-mi datorai:
pădure fără de copaci,
copii lăsați la mila sorții,
pentru puțini bănuți
să șteargă amintirile când le urlă dorul,
bătrâni cu mâna-întinsă
și ochi uscați, privind în depărtări…
Satele noastre, pustii,
țarina o stepă.
Ce bine că esti acolo mamă,
unde nu ai vrut să vin,
înainte să le văd,
înainte să mă doară neputința,
când mă dureau prea multe
putințe inutil exersate…
Doamne, oameni pictați
în apus,
cu lumina în scădere, nu mai au capete,
ci doar niște răni imense prin care ieșise
iubirea,
erau expuși la vânzare
cu doi lei snopul…
și tu le zâmbești încă,
de sus, mult prea îngăduitor,
când știi că filmul e făcut de un regizor beat…
3.
Datoare o iubire
Doamne, la conferința ta de presă,
toți îngerii luau notițe,
albe, negre sau oricum,
toate ajungeau la mine,
partiturile aceluiași solfegiu,
temă de studiat
la sonata vieții,
cu termen prestabilit…
și te întreb: unde are loc porția mea de prostie,
când mă văd neagră,
tulburând sensul unor cuvinte?
Cum rămâne cu fericirea,
pierdută la o răscruce de drumuri,
la o supărare arogantă și fără sens?
Poate mai datorez iubire,
exersată de la facerea lumii,
când ne spuneai că suntem cei mai frumoși
inocenți…
copii tăi oricum!
4.
Poeții
Poeții sunt tălmaci de vise,
cu greu îi faci să deseneze fluturi
pe retina iubitei, ei sunt fluturii ei,
stau să dăltuiască metafore
pe firul ierbii, sunt însuși verdele ei…
sunt diminețile clandestine
la care toți visează,
un anotimp cu prelungiri
și zborul implicit.
Au propriile păreri despre:
iubire, femei,
tristeți și părinți.
despre codrii și casele verzi,
despre dorința condamnatului la viața
veșnică durere.
Sunt îngeri cu aripi de ceară,
lacrimi cristalizate în salba împăratului,
dangăt de clopot în restriște,
sau mai bine liniștea dintre toți.
5.
Cerere
Mi-ar trebui un sac de veșnicie,
am atâtea amânări de trăit,
de protestat, de șlefuit cuvintele
colierului promis…
atâtea iubiri restante, aproape uscate,
atâția pași nefăcuți,
atâtea scări cu trepte lipsă…
Cui să fac cerere pentru
o cană cu eternitate?
Am pus în joc toate toamnele
cu frunzele lor certate de vânt…
cu ploile dense, când omorâm tristețea
în mormântul din mine…
Ce bucurie să miros a iasomie și a dor,
a fir de busuioc păstrat
pentru întâlnirea copilului din noi,
două anotimpuri suprapuse
cu fața la fereastra iubirii prescrise…
Mi-ar trebui mai mult nisip în clepsidră
și o toamnă eternă…