Căzând sub acea uitare, cuprinși de acest somn adânc, (idee cu care am încheiat un text anterior), vrem ca acum să ieșim de sub această stare și să ne eliberăm de iluzia ce a acoperit realitatea, să risipim vraja. Pășind, astfel, pe calea cunoașterii adevărate, avem de descoperit realitatea din timpul în care ne aflăm de fapt, din secolul XXI. Vrem să știm felul în care este lumea asta, și care e locul pe care îl avem noi aici, idee la care am mai făcut referire și în textul menționat. Și mi se pare important sa găsesc un răspuns.
Filosofia, ca activitate, este o practică și un mod de a trăi viața, al celor dornici de a o înțelege și a deprinde arta de a o trăi. Cunoașterea adevărată, așadar, ne oferă privirii esențele lucrurilor. Cunoașterea adevărată ne delimitează ceea ce este închidere, ascundere, aparență, iluzie, neadevăr, limitare, static, de ceea ce e deschidere, aducere la lumină, lucrurile adevărate, semnificațiile lucrurilor, nemijlocit, posibilitate. Prin delimitarea aceasta, putem vedea că prima dată lumea pare lipsită de sens, căci lucrurile pe care pare că le vedem ca și cum ar exista, nu există și nu sunt nimic. Sensul este de a putea vedea ceea ce este, adică ce semnifică lumea, aceste lucruri, noi înșine. În viața aceasta pe care o trăim, în timpul nostru dat, simțim uneori că este și ceva mai presus de voința noastră. Dar înseamnă lucrul acesta că viața e absurdă?
Considerând, cum spune Sartre, că „nu exisă niciun motiv pentru care să existe un anumit lucru și nu un altul”, că „nu am o esență sau temei care să mă facă să fiu ceva anume, independent de ce se întâmplă în cursul existenței mele”, putem privi aceste lucruri și dintr-un alt orizont, mai larg. Spunând că uneori simțim ceva care acționează mai presus de voința noastră, mă gândisem acolo la acea latură a tragicului vieții, a ceea ce nu putem preîntâmpina, atunci când ceva intervine în viața noastră, schimbând lucrurile care trebuiau să se întâmple, uneori chiar în opusul a ce trebuia să fie… Aceasta se întâmplă câteodată în privințe majore, iar uneori în ce privește lucrurile cele mai importante ce există în viața unui om, punându-ne în situații-limită, pierderea sensului vieții, confruntându-ne cu propria neputință și deznădejdea. Și mă gândesc la felul acelor situații… Este aici o deosebire între absurd și tragic?
Sentimentul absurdului nu pare a avea ceva comun cu cele pe care le-am denumit mai sus. Absurdul e o constatare a rațiunii și arată o lipsă de sens, din punct de vedere logic. Putem și să asociem absurdul cu o nepotrivire, o neconcordanță între elementele ce compun o situație, contrastul între un element și cadrul din care face parte, un moment ce nu se potrivește într-o situație. Constat de aici că uneori absurdul exprimă și comicul.
Revenind la contextul discuției, m-aș întreba în continuare și dacă lumea aceasta, sau existența noastră în lumea aceasta, ar trebui să aibă o justificare necesară. Și voi încerca să răspund. Sau mă întreb și de ce avem tendința să apreciem și să susținem că „lumea trebuie să fie dreaptă”. Sau că „viața să fie dreaptă”… Sau ce ne-ar putea îndreptăți, dacă acest lucru ar fi și posibil, să intervenim pentru a crea sau a menține un „echilibru” în lume? Iar lucrul acesta îl voi discuta mai pe larg, într-un text viitor.
Pentru început, voi spune că eu personal, consider că lumea nu „trebuie” să fie „dreaptă”. Nu pentru că nu ar fi mai simplu sau de dorit… Dar depinde la ce ne raportăm, cum ne raportăm, ce fel de înțelegere avem asupra acelui lucru, deci ce atitudine avem noi față de ideea de dreptate și cum acționăm de fapt și punem în practică lucrul acesta. Oare nu după propria decizie? Și, aș mai adăuga și o întrebare pe care o consider importantă și o să detaliez acest subiect tot într-un text care va urma. Care e felul în care „locuim” unii față de alții, în această lume?
Ori dacă „după măsură” (așa cum ne exprimăm într-un joc de limbaj), unii pot petrece așa cum alții nici nu visează, numai cei poftiți acolo pot intra la Castel. Templul își deschide porțile numai pentru inițiați, calea de acces fiind blocată unuia „din afară”. Un refuz, chiar dacă uneori pare a fi neîntemeiat, poate fi și o parte importantă în ce privește raportarea corectă față de celălalt. Refuzul nu mi se pare că induce ideea puterii unora și a neputinței altora. În acest „joc” liber, se supun cei ce se simt învinși, pentru că nu văd absurditatea regulilor, când nimeni nu le ține sub control, iar cei care își construiesc regulile se consideră de neînvins dar nu sunt și li se pare că au învins.
Omul, în față cu o lume care ii e complet străină, o poate el cuceri? Căci, după cum spune Pascal, în „Cugetările” sale, acesta se află aici „fără a își putea găsi locul propriu.” Filosoful, folosind o antinomie, îl mai numește pe acest protagonist un „mare senior” și „rege deposedat”. „Cugetările” lui Pascal reprezintă, mai degrabă, o încercare de a îl smulge pe om din starea de inconștiență cu privire la propria natură. Natura umană are ca și caracteristică gândirea, care înseamnă mai mult cugetare, meditare, reflectare, ca atitudine a omului în fața existenței. Dar, în toata măreția în care îl așază pe om această capacitate nobilă, acesta tot nu poate să cunoască toate tainele universului sau cauza ultimă și rațiunea tuturor lucrurilor, mai spune Pascal. Omul acesta e, deci, condamnat să rătăcească „în preajma tainelor existenței”.
Într-un mod similar, Camus îl surprinde pe om „sfâșiat între lucrurile pe care le gândește și lucrurile care îl gândesc”, proiectat într-o parte „într-o lumină, dar ostilă” și în cealaltă jumătate „o negură sau beznă familiară”. Omul, tot astfel, se află „la mijlocul între a fi nimicit în propria rațiune sau să accepte viața și lumea asta așa cum e”, mai spune filosoful. În fața absurdului care parcă a dat buzna în viața lui, omul își datorează sieși să aducă el un sens pe care să îl dea vieții, iar aceasta pare să fie concluzia. Omul, fiind înzestrat cu acea conștiință intențională, devine conștient de propria existență.
Pentru acestea toate, el poate încerca să întunece orizontul absurdului, spre a își căuta locul în lumină. Locul nostru, deci, cu ceea ce avem noi de făcut, e să ne transformăm existența proprie în destin. Înseamnă să unim acel șir de fapte, uneori fără legătură, trăite de noi, dându-le atunci un loc și un sens, în povestea aceasta pe care o zidim, adică în această viață. Poate că orice lucru putea să se petreacă sau nu și că orice lucru ar putea să fie sau ar putea să nu fie, poate fiecare lucru putea să se petreacă diferit sau la fel. Așa cum noi înșine putem să nu facem nicio alegere. Doar că, a nu face nicio alegere asumată înseamnă a nu trăi în această viață. Viața noastră trebuie să însemne creația noastră, conturul pe care i-l dăm. Omul e liber abia atunci când aparține domeniului acestuia, al destinului. Descoperirea finală e aceea că noi putem da sens vieții, în măsura în care ajungem la conștiința existenței unui destin.
Concluzia de aici ne arată următoarele aspecte: noi înșine am devenit un sine, viața noastră a devenit un destin și chiar am putea să o spunem ca pe o poveste…
AURA CIOBOTARU este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
