Ţară, din lat. terra. Pământ. Moşie. Dragoste de ţară, adică dragoste de pământul tău, de locul în care trăieşti împreună cu ai tăi, de ceea ce ai moştenit şi vei transmite mai departe.
Am trăit o vreme într-o ţară imaginară.
O ţară care, pentru că obosise să privească spre viitor, a început să-şi rescrie trecutul. Nu de multe ori, dar cam des… O insulă de latinitate, veşnic aflată în primejdie, veşnic pe punctul de a fi cucerită de turci şi de tătari, de nemţi, de imperialiştii americani, de ruşi şi, când nimeni n-a mai vrut să o cucerească, de unguri. Era ţara lui Eminescu. Ne apăram sărăcia şi nevoile şi neamul. Şi am reuşit să ni le apărăm: am rămas săraci şi plini de nevoi. Backing vocalist, Calboreanu: Moldova nu este a mea şi nu este a voastră… Şi nici Moldova, cea de peste Prut, nu a fost a noastră. Era ţara Cenaclului Flacăra, ţara în care iubirea şi blestemul erau cam acelaşi lucru. Dar şi ţara lui Duckadam.
O ţară ale cărei frumuseţi, nenumărate, pentru că nu mai încăpuseră în reportajele lui Geo Bogza, se revărsaseră întâi spre răii de mai sus, după care se întorseseră, cîte se mai întorseseră, pentru a se aşeza liniştite în stemă.
O ţară imaginară în care Nichita imaginase o altă ţară, una în care să se poată naşte şi în care să poată respira în voie: limba română.
O ţară în care trecutului, pentru a putea fi rescris ori de câte ori era nevoie, i s-a ridicat o casă. Pe o suprafaţă de 270 metri în lungime şi de 240 metri lăţime. O casă cu trei apariţii în Cartea Recordurilor. Cea mai mare clădire administrativă pentru uz civil, cea mai scumpă clădire administrativă și cea mai grea clădire din lume.
Apoi stema a fost decupată şi spre noi s-a năpustit prezentul: Mircea, fă-te că lucrezi!, Dictatorul a murit!, Mai bine mort decât activist!, Noi muncim, nu gândim! Ce-ai făcut în ultimii cinci ani? Ai mâncat salam cu soia?
Şi nu doar atât: robinete de aur, orfani, handicapaţi, aurolaci, primii şomeri, fericiţi că sunt primii, libertatea cuvântului, înţeleasă ca drept general de a vorbi, dar şi ca obligaţie sfântă de a nu asculta, saci cu voturi pe câmp, 85.07%, inflaţie, Petre Mihai Băcanu, coloşi cu picioare de lut, iar minerii, demisia lui Roman, Ion Cristoiu, Bulina Roşie, găina care a născut doi pui vii, Fata de la pagina 5, Caritas, trafic cu rulmenţi, privatizare prin cupoane.
Şi din nou trecutul, dar un alt trecut: Regele Mihai, Coposu, Eliade, Cioran, Goma, Doina Cornea, Ana Blandiana. Şi acelaşi Mircea Dinescu. Şi Memorialul Durerii. Piteşti, Gherla, Sighet. Canal.
La fundul cutiei, speranţa. Noiembrie 1996: oamenii zâmbesc pe stradă, în metrou, în autobuz. Oamenii îşi zâmbesc unii altora. Fără motiv. Tocmai pentru că au atâtea motive. Decenţa a învins. Prin alternanţă democratică la putere. Pentru că au un viitor. În Europa. Apoi, dezamăgirea. Sărăcie lucie. FNI. Salarii compensatorii. Inflaţie. Indexări. Evaporarea rezervei BNR. Te uiţi şi câştigi, Cu mânuţele-astea două… Falimente în lanţ. O nouă mineriadă. Sărăcia nu mai este o virtute. Marius Ianuş, Manifest anarhist şi alte fracturi.
Şi din nou trecutul. Eminescu – mortul din debara: antisemit, xenofob şi cu păr pe picioare. CNSAS.
Fast-forward: Iliescu reales, de nevoie, aderarea la NATO, ce ghinion, Adriane, pe ţara asta să aibă de ales între doi comunişti, intrarea în UE. Şi noi speranţe. Şi noi dezamăgiri. Etc, etc, etc…
Acum cinci zile: Jack Brockbank, reprezentantul Guinness World Records, omologhează un nou record. Cu 349,42 de metri lungime si 226,92 de metri lăţime, drapelul României este cel mai mare din lume. Din nou, trecutul. Şi eu… A opta oară tradus! Este cu putință, domnule?
România, dragostea mea, tu ai rămas aceeaşi. Eu m-am schimbat. Atât de tare, încât nu te mai recunosc. Astăzi nu te mai recunosc decât cei care te-au aşezat, din nou, la loc de cinste în Guinness Book, alături de cea mai rapidă mama la împins copilul cu căruciorul, cele mai multe capace de toaletă sparte cu capul într-un minut, cea mai rapidă femeie la spart baloane cu spatele şi cei mai mulţi pepeni crăpaţi pe abdomen într-un minut. Şi cei asemenea lor. Cei pentru care pământul se vinde şi se cumpără. Şi neamul. Şi viitorul. Adică noii patrioţi.
Da, România, dragostea mea, tu rămâi veşnic aceeaşi… Dar eu m-am schimbat. De-acum, eu o să te traduc.
DANIEL TACHE este profesor la Colegiul Național CONSTANTIN CARABELLA, din Târgoviște, doctor în filologie, eseist, critic și istoric literar…
Citeşte şi
3.Bogdan CERNAT, în CULTURA ECONOMICĂ, spune că pe aici, prin regiune, ne merge bine…
4.Despre alte păcate ale românilor scrie și Radu STATE, în rubrica lui CULTURĂ ȘI ISTORIE…
8.Rațiunea lucrului făcut de mântuială , despre ea scrie Pompiliu ALEXANDRU în CULTURA URBANĂ…
9.De la LONDRA ( LA PAS) , prietenul nostru Cristian Gabriel GROMAN scrie despre BIG BEN…
10.Revenit printre noi, din CALGARY ÎN DIRECT scrie despre politețea canadiană Radu TECUCEANU…
Facebook
WhatsApp
TikTok
