Caut să mă eliberez. Caut să strig din toți rărunchii… să mă descarc. Să țip cât pot eu de tare, blestemându-mi totodată glasul care cutreieră fantomatic până dincolo de primele blocuri ca un ecou, ecou searbăd, speriat, repezit.
Caut să fac ceva: ceva ce aș ști că fac bine. Ceva care să aibă culoare, sens, direcție – ceva care să nu mă definească; nu așa cum sunt: goală. Un nud sufletesc… Un nud neatrăgător, care nu place vederii… Să fac ceva. Acel ceva care mi-ar da viață și ar face din mine o floare tânără și parfumată, neatinsă de toamnă – ramolita!
Și am început deja să mă gândesc la ce aș putea; ba nu, la ce aș vrea să mă-njug… Poate o piesă pe clapele unui pian nou? Poate pașii nebuni ai unui dans rebel în ploaie? Poate o privire blândă spre tot ce mă-nconjoară, spre oameni? Ce să fie, o lacrima? O vocală? O rochie? Un sărut?
Dar nu, gânduri ce-mi atacă inițiativa mă-nfășoară și mă doboară în cele din urmă în mijlocul unei camere prea mari și prea albe – prea părăsită cameră… Eu nu știu a cânta la pian sau a dansa. De mult timp am uitat cum să-mi plec ochii cu blândețe și cum să-i fac să-mi dea o lacrimă – cât de mică. Ce vocală, când eu nu mai pot să vorbesc? Mă încăpățânez într-o muțenie de mormânt și tac…tac ca să nu-mi mai aud nici gândurile, să nu-mi mai aud nici bătăile inimii. Pur și simplu tac. Ah! O rochie – au fost momente în care chiar credeam că aș putea face una. Dar ce materiale aș putea folosi eu oare, când tot ce e în jurul meu pare a fi imaterial? Un sărut… Și de la cine să-l cer? Cine ar vrea să sărute două buze amare, lipsite de sevă, lipsite de moliciune și dulceață? Și dacă nimeni nu ar vrea, pe cine aș putea eu să oblig? Ce sărut, când singurul lucru pe care gura-mi l-a atins a fost un ciob de sticlă spartă? Un ciob de sticlă spartă: eu!
Și mă sărut ca pe-o icoană și ca pe-un altar și mă sperii! Cât păcat… cât păcat!
DARIA STEMATE e o fată frumoasă și delicată, stă în prima bancă, e în clasa a X-a, la CARABELLA…
Facebook
WhatsApp
TikTok
