Anunţul făcut zilele trecute de meteorologi, cum că am fi fost cea mai călduroasă capitală europeană, dar mai ales găndul chinuitor care m-a însoţit pe parcursul orelor următoare- că atentăm, prin iresponsabilitate, la însăşi supravieţuirea noastră ca indivizi au fost hotărâtoare în alegerea temei articolului meu din această săptămână.
Găsisem cu ceva timp în urmă, câteva documente care surprindeau, în urmă cu 100 de ani, o situaţie cu care azi suntem atât de familiarizaţi, un subiect care e şi azi atât de actual, încât aproape că am pierdut din vedere partea cea mai importantă a problemei: necesitatea acută a soluţiei(!)
Am aflat astfel că Primăria Târgoviştei stabilea, la 1889, un Regulament pentru industriile insalubre (sau poluante, cum am zice astăzi, pentru a păstra ideea continuităţii unei stări de fapt, semnalată mai sus). Conform acestuia erau considerate „aşezăminte insalubre”, toate depozitele, magazinele, fabricile şi meseriile care, prin materialele întrebuinţate şi extrase ori prin resturile fabricaţiei „infectau” aerul, fântânile, „gârla”, producând în acest fel, „vătămări” asupra calităţii stării de sănătate a populaţiei.
Aşezămintele acestea erau clasificate, după gradul de poluare, în trei clase: se vorbea mai întâi de cele mai puţin dăunătoare dintre ele, în care se regăseau bragageriile(locurile unde se prepara braga, băutura atât de apreciată în acea vreme!), bucătăriile publice, birturile, restaurantele, „cârnăţăriile”, cofetăriile şi distilăriile.
Clasa a doua cuprindea abatoare, argăsării, boiangerii, cojocării, fabrici de clei, de oţet şi lumânări(pentru care se folosea seul de animale), spălătoriile de lână, tăbăcăriile, povernile de ţuică.
Mai exista desigur, categoria celor mai poluante dintre ele, în rândul celor de clasa a III-a fiind amintite cărămidăriile, depozitele „stabilimentelor pentru curăţarea latrinelor”, distilăriile de petrol, fabricile de parafină sau alte produse derivate din petrol, fabricile de hârtie precum şi cele de alcool.
Deciziilor actuale privind funcţionarea anumitor fabrici doar în afara oraşelor, le corespund unele asemănătoare, din acelaşi an 1898, decizii care permiteau prezenţa în oraş, doar a stabilimentelor din clasa I de poluare, cele de clasa următoare putând fi acceptate doar „la marginea extremă” a oraşului; cât despre cele mai poluante dintre industrii, ei bine acestea nu trebuiau să se afle la o distanţă mai mică de 1 km, faţă de ultima casă locuită, din oraş.
Se preciza cu această ocazie în mod expres, că dacă vreuna dintre fabricile puternic poluante se află deja construită în oraş, atunci aceasta trebuia degrabă mutată afară.
Mai trebuie spus un fapt important, anume că toate aceste industrii poluante erau puse, prin Regulamentul în discuţie, sub stricta supraveghere a Prefectului judeţului şi a Primarului oraşului Târgovişte. De asemenea trebuie să amintesc că punerea sa în aplicare, a însemnat o mulţime de amenzi pentru fabricanţi. Astfel de sancţiuni care taxau menţinerea unei stări de insalubritate în oraş erau destul de frecvente şi în privinţa comercianţilor. Dar acesta va fi un alt subiect asupra căruia voi zăbovi, pentru a vă povesti.
RADU STATE este doctor în istorie și consilier principal la Serviciul Județean Dâmbovița al Arhivelor Naționale…
Facebook
WhatsApp
TikTok
