Nu, nu am făcut un pleonasm, ci doar o serie sinonimică în care ar intra şi alţi termeni, dovadă că ei acoperă o realitate ce-şi întinde tentaculele pretutindeni, influenţându-ne – în mai mare sau mai mică măsură – existenţa. Una dintre cărţile mele preferate a rămas, până astăzi, “Mândrie şi prejudecată”, pe care am citit-o prima dată pe la doisprezece ani. M-am dus la bunicul şi l-am întrebat ce-i o prejudecată; omul a gândit niţel cum să mă facă să pricep, apoi a zis: “Uite, când o doamnă e adusă acasă cu maşina de un coleg, vecinele spun că este… cum nu trebuie, înţelegi tu; dacă soţul doamnei duce acasă una sau mai multe cucoane, aceleaşi vecine spun că e în regulă, doar e bărbat”. Am priceput ideea: când o femeie face o chestie, e curvă; când un bărbat face o chestie identică, e deştept. Aveam să descopăr că prejudecata nu funcţiona de azi, de ieri, din moment ce Dimitrie Cantemir, în “Descrierea Moldovei”, atrăgea atenţia că femeile trebuie să fie virtuoase măcar până la măritiş (?!), iar singura virtute cerută bărbatului este să-şi plătească “şugubinatul”, adică taxa la prostituată sau cum s-o fi numit ea pe-atunci. Plus că am dezlegat reţeaua de prejudecăţi din romanul lui Jane Austin, multe dintre ele întâlnite şi astăzi, şi că nu vreau să discut despre prejudecătile legate de blonde (câte bancuri, Doamne, câte bancuri!) sau de femeia la volan.
Mai târziu am citit (şi recitit de vreo treizeci de ori) “Mirona” Cellei Serghi şi mi-a rămas imaginea bunicii Fana, atrăgând privirile dezaprobatoare ale trecătorilor fiindcă era îmbrăcată în verde şi albastru, ceea ce o determină să reflecteze sec: “Natura are toate drepturile, numai noi suntem convenţionali şi laşi”. Adevărate cuvinte, din moment ce toţi admirăm un lac mărginit de sălcii; astăzi moda e mai permisivă, deci combinaţia de culori e des întâlnită, dar auzim că ” la vârsta ei, să porţi asemenea culori e ca şi cum ai fluiera în biserică, plus că fusta e cam scurtă şi tocurile cam înalte”. Aha… Asta înseamnă că am niţică treabă azi: să dau drumul la nişte tivuri şi să duc în pod hainele colorate, apoi să scot de la naftalină tot ce este maro, negru şi gri şoriciu. Cu pantofii e-o problemă, căci ştiu dintr-o experienţă adolescentină că, dacă le tai tocurile, se ridică de vârfuri. Mă mai gândesc…
A urmat “Pe aripile vântului”, care a făcut pentru emanciparea femeii, părerea mea, mai mult decât mişcarea subretelor, cu tot cu arderea sutienelor şi cu scandarea lozincilor. Eram mai mărişoară, înţelegeam mai bine nişte lucruri, dar tot la bunicul m-am dus, fiindcă era omul cel mai destupat la minte în relaţiile cu adolescenta care devenisem, refuzând să susţină că bebeii sunt dăruiţi de păsări mai mult sau mai puţin exotice sau se produc prin ingurgitarea diferitelor boabe, păstăi, floricele. Mi-a prins foarte bine, fiindcă n-am crezut niciodată în Zburător cu negre, blonde sau roşcate plete şi nici nu i-am turnat fetei mele gogoşi tematice, împiedicând-o să aibă curiozităţi periculoase sau, pur şi simplu, tâmpite. Bunicul, fan al cărţii, dar mai ales al filmului, a vorbit mai mult decât îi stătea în fire, dar n-am uitat nimic din ce-a spus, deşi trecură treizeci de ani de-atunci. N-a acuzat-o nicio clipă pe Scarlett, ci a spus că omul face tot ce crede el că e bine pentru sine, că a cataloga un ins după criteriile rigide ale celor din jur e o prostie, că o văduvă tânără şi care, în plus, nu a fost topită după răposatul, n-are decât să danseze, dacă asta vrea, fiindcă nu urmăm sátia indiană, în care soţia supravieţuitoare e îngropată de vie alături de tovarăşul de viaţă şi, se pare, de moarte. Bunica, de faţă la discuţie, i-a spus că-mi împuiază capul cu prostii, dar bătrânelul nu s-a dat bătut, comunicându-mi că e o prejudecată să stai cu un bărbat pe care nu-l (mai) iubeşti sau care te snopeşte, doar ca să aibă copiii un tată. Mai târziu, am descoperit că aceasta este una dintre cele mai frecvente şi mai dăunătore prejudecăţi şi am combătut-o de câte ori s-a ivit ocazia, convinsă fiind că mai bine vai de unul decât vai de doi sau de trei.
De curând, am recitit Camus; mă întorc periodic la unele cărţi, pentru că uit detalii sau chiar aspecte importante (cum spune romanţa, “Îmbătrânesc şi-mi pare rău”), plus că descopăr mereu ceva nou. Ca şi altădată, “Străinul” mă fascinează, poate fiindcă – după cum nota autorul însuşi – descrie “goliciunea omului în faţa absurdului”. Meursault ucide, cam aiurea în tramvai, un arab, apoi povesteşte, după arestare, ca şi cum totul s-ar fi întâmplat altcuiva. Condamnarea la moarte îl face să vadă lumea aşa cum e şi cititorul înţelege că această condamnare este determinată mai ales de impresia pe care juriul şi-o face despre inculpat şi de indiferenţa lui faţă de ceea ce societatea crede că e corect să faci în cutare sau cutare situaţie. Reacţia lui la moartea mamei îl transformă în ochii celorlalţi într-un ucigaş cu sânge rece, deoarece el refuză să urle şi să se zbată, adică să se manifeste aşa cum o fac cei mai mulţi oameni, cel mai des din reflex, aşa cum “trebuie”. Regulile formale, odată ignorate, se răzbună şi concluzia amară este că societatea are nevoie de inşi care plâng când moare cineva drag, cu alte cuvinte că – citez din roman – “nu eşti niciodată condamnat pentru crima pe care o crezi”. Vedeţi la ce pot duce prejudecăţile, când nu se mai manifestă doar la nivel micro? Victimă a prejudecăţii mi se pare a fi şi Josef K. din “Procesul” lui Kafka, căci el crede aproape până la final că sistemul, societatea în sine va vedea că a greşit arestându-l. Pe sistem îl doare însă în spate, societatea e un mecanism uriaş, care foloseşte omul ca pe o simplă rotiţă, apoi îl scuipă, cu sau fără motiv.
Măcar în privinţa prejudecăţilor nu este societatea românească unică pe Terra. Kurt Vonnegut atrăgea atenţia, în “Leagănul pisicii”, asupra modului în care se manifestă acestea în cea mai democrată ţară: “…americanii nu pot concepe cum e să fii diferit de ei, să fii diferit şi mândru de asta”. sau “Cea mai înaltă formă de trădare este să afirmi că americanii nu sunt iubiţi oriunde s-ar duce şi indiferent ce ar face”. O ţară superdezvoltată, ca Japonia, este înţesată de prejudecăţi cărora oamenii le dau denumirea de “tradiţie” şi Amelie Nothomb, născută acolo şi angajată un timp la o mare firmă, le desconspiră în “Uimire şi cutremur”, spunându-ne, de exemplu, că lucrul cel mai ruşinos pentru ei este să transpiri, aşa că “între sinucidere şi transpiraţie, nu ezita”, că râsul cu toată gura înseamnă lipsă de cuviinţă, că pentru o femeie e inacceptabil să aibă rotunjimi, în vreme ce să fie frumoasă e o datorie, ca şi să fie măritată până la douăzeci şi cinci de ani, să producă odrasle şi să le înscrie de la trei la optsprezece ani la serviciul militar. În plus, ca şi la noi, şefu-i şef şi-n pijama. Şi când te gândeşti că românii au aşteptat ani buni americanii, că admiră pe japonezi şi tehnologia lor, că dau exemplu de corectitudine pe nemţi, toate astea în timp ce, ei înşişi victime ale unor prejudecăţi, sunt catalogaţi de Europa unită drept cerşetori, hoţi, ţigani, invadatori ai pieţei muncii. Până şi carnea de cal care circula fără paşaport pe continent trebuia să fie, obligatoriu, tot de la noi.
Din păcate, bunicul a plecat din cea mai bună dintre lumile posibile (?!) şi nu mai am la cine merge să-mi spun nedumeririle şi tristeţile fără să mă privească ciudat, ca pe o femeie ce nu se mai maturizează odată. Sunt convinsă că voi nu aveţi prejudecăţi, aşa că vă voi mărturisi că taia, cum îi ziceam eu, era alcoolic, citea toată ziua, se ratase profesional, deşi făcuse Şcoala de Comerţ şi Marina, spunea chestii geniale mai ales când era pulbere, ne cumpăra mie şi surorii mele în fiecare zi câte o ciocolată şi nu judeca niciodată pe nimeni, convins că trebuie să ridice primul piatra acela care este fără de vină.
MIHAELA MARIN este profesoară la Colegiul Național CONSTANTIN CARABELLA din Târgoviște și mare iubitoare de limbă și literatură română…
Citeşte şi
3.Bogdan CERNAT, în CULTURA ECONOMICĂ, spune că pe aici, prin regiune, ne merge bine…
4.Despre alte păcate ale românilor scrie și Radu STATE, în rubrica lui CULTURĂ ȘI ISTORIE…
8.Rațiunea lucrului făcut de mântuială , despre ea scrie Pompiliu ALEXANDRU în CULTURA URBANĂ…
9.De la LONDRA ( LA PAS) , prietenul nostru Cristian Gabriel GROMAN scrie despre BIG BEN…
10.Revenit printre noi, din CALGARY ÎN DIRECT scrie despre politețea canadiană Radu TECUCEANU…
Facebook
WhatsApp
TikTok
