COSTIN TUCHILĂ – Privirea și cadrul – Portret în amurg – Ion DUMITRESCU (2)

   Ion Dumitrescu, care absolvise Seminarul teologic din Râmnicu Vâlcea, apoi intrase la Conservator, nu s-a dezis niciodată de formația sa, a refuzat să devină membru PCR, l-a înfruntat pe Ceaușescu, care i-a cerut imperativ să intre în partid, spunându-i că nu poate face asta, tocmai pentru are formație teologică și e credincios. A rezistat până în acea zi de martie 1977, când a fost dat afară în urma unei ședințe cu final previzibil.

   Cu Ion Dumitrescu se încheie o epocă. Ilustrul reprezentant al celei de-a doua generaţii postenesciene a străbătut creator deceniile de mijloc şi din a doua parte a veacului, lăsând o operă muzicală mai mult decât elocventă, în care se regăsesc cu certitudine câteva capodopere. A scris muzică simfonică, de cameră (un Cvartet de coarde, pagină reprezentativă a genului, Sonata pentru pian, două piese, Ursul şi Căpriţa pentru acelaşi instrument etc.), muzică vocală, de scenă (între altele, pentru Hamlet, Regele Lear, Macbeth, Madame Sans-Gêne, Pălăria florentină, Mincinosul, Iphigenia la Delphi, Castiliana, Lucreţia Borgia, Vlaicu-Vodă, Avram Iancu, Madame Bovary, Mira, Astă-seară se joacă fără piesă, Maria Stuart, Apus de soare, Corsarul, Nevestele vesele din Windsor, Horaţiu, D’ale carnavalului, Din jale se întrupează Electra, Don Carlos, Mascarada, legate de activitatea dirijorală şi de compozitor la Teatrul Naţional din Bucureşti, 1941–1947), de film, aranjamente de folclor, muzică de balet. În privinţa muzicii de scenă a lui Ion Dumitrescu, de o mare bogăţie, după cum rezultă din cronicile vremii, însemnând o experienţă deosebită de orchestrator şi, în plus, un exerciţiu de viteză componistică, ea a avut un destin tragic: toate partiturile, care nu aveau cópii, au ars la bombardamentul din 24 august 1944, care a distrus clădirea teatrului, aflată lângă Palatul Telefoanelor.

   Structural, Ion Dumitrescu este un simfonist: el construieşte pe spaţii ample, fără însă ca dramaturgia muzicală să fie ostentativă. Echilibrul desăvârşit, forma impecabilă, bogăţia tematică şi măiestria, egală în fragmentul monumental ca şi în cel liric ori umoristic, frazele „decupate” cu limpezime, principii armonice stabile, în ciuda unui colorit uneori surprinzător, aşa cum statornice şi expresive rămân şi cele de tratare a orchestrei – toate provin dintr-o concepţie clasicistă. Acestei estetici i se supune un fond viguros, de sorginte folclorică. Primele impresii sunt de vitalitate şi robusteţe, un suflu de prospeţime şi dezinvoltură impunându-se în fiecare lucrare. Nu a compus multă muzică simfonică, dar majoritatea opusurilor de gen, trei suite pentru orchestră, o simfonie, o simfoniettă, Preludiul simfonic, Suita „Muntele Retezat”, Concertul pentru orchestră de coarde, sunt partituri de referinţă.

   Mai mult decât în primele două, în Suita a III-a pentru orchestră (1944) se afirmă plenar particularităţile muzicii lui Ion Dumitrescu. La proporţii reduse, structura ei nu ar fi departe de cea a unei simfonii: patru părţi, un scherzo cu trio, o parte lentă în formă de lied, un final cu tipar de rondo. Doar prima secţiune face excepţie, nefiind în formă de sonată, ci de lied. Substanţa muzicală, densă, valorifică resursele intonaţionale ale modurilor populare; acestora, care delimitează un inventar bogat de stări sufleteşti, li se adaugă formule ritmice pretenţioase, desprinse de asemenea din folclor. În Allegretto scherzando, un ritm de şapte optimi „glumeşte” sonor antrenând, ca un triumf al râsului, întreaga orchestră. E parcă un râs terapeutic, un râs care armonizează raţiunea cu afectivitatea, într-un gest autoritar (omul înzestrat cu umor este, se ştie, un ins voluntar), susţinut cu brio de arhitectura muzicală. Instrumentele intră succesiv în acest joc al jovialităţii. Asimetria ritmului, accentele suplimentare sporesc încărcătura de spiritualitate dorită de compozitor. Spiritul e critic, „agresiv”, „efectul său e de îngroşare, demascare”, surpriză (o sugestie, poate, în intervenţia solistică a tubei, rememorând tema); dimpotrivă, umorul este conciliant şi visător, suficient sieşi, dezimplicat. A le pune de acord înseamnă, printre altele, a anula o simetrie simplistă.     După o modulaţie întunecată (Re bemol major), concluzia strălucitoare vine de la sine. Şi pentru că am vorbit de momente solistice, în partea a treia, Lento malinconico, clarinetul bas doineşte în atmosfera de „cântec lung”, specifică folclorului oltenesc. Pasajul în şaisprezecimi încredinţat corzilor, care precede solo-ul poco rubato al clarinetului bas, e mai degrabă o sugestie epică. Un început de baladă învins de trioletele tânguitoare ale melodiei. Un desen oarecum asemănător vom întâlni în tema din Andantele simfoniei, o melopee intonată de violoncele, expresia având acolo o notă de seninătate şi de căldură timbrală. Efectele de ecou ale fagoturilor, tremolo-ul corzilor grave, acompaniamentul harpei însoţesc cu dramatism reţinut, în Suita a III-a, lamentaţia. Finalul ei, deschis cu semnale de trompetă, debordează de bună dispoziţie, e sonor şi vivace ca şi acela al Concertului pentru orchestră de coarde (1956).

Petre Chirea, Casă la țară

 

   Acest concert, transformarea pentru orchestră a Cvartetului de coarde în Do major, este o partitură substanţială, printre cele mai valoroase lucrări de gen din istoria muzicii româneşti. Faptul că Ion Dumitrescu nu a scris mult (ceva mai mult totuşi decât se crede îndeobşte!) este compensat din plin de valoarea opusurilor sale, care îi conferă o certă clasicitate. În fond, nu e nevoie de o cantitate impresionantă, nu e nevoie să te ilustrezi neapărat în toate genurile, numai de dragul de a le bifa. Privind comparativ epocile de creaţie, se impune să observăm că pe măsură ce ne apropiem de perioada modernă, criteriul selecţiei – probabil şi autocenzura –a devenit mult mai important, dacă nu prioritar, în detrimentul cantităţii de opusuri. Desigur, de la caz la caz, fără a generaliza.

 

COSTIN TUCHILĂ este un foarte cunoscut jurnalist cultural și critic literar român, un foarte apreciat realizator de teatru radiofonic, a lucrat la Societatea Română de Radiodifuziune, Redacția Teatru și este Redactor-șef la Revista Culturală Leviathan…