Înainte să-l vezi pe Nichita Stănescu, îl citeşti. Şi apoi vezi că citirea seamănă cu Nichita Stănescu. Mulţi actori încearcă să-l rostească pe Nichita, deşi Nichita nu şi-a dorit asta niciodată. Modul său de a se rosti era de-ajuns poeziei sale. Desigur, e tentant să faci un recital, cu ceva muzică bine simţită pe fundal, din versurile lui, dar nu cred că e viabil. Deşi am văzut câteva. Singurele poeme care m-au făcut să-l rostesc pe o scenă au fost cele de tinereţe, argoticele.
Omul Nichita era egal cu poetul Nichita. Dacă l-ar fi chemat Ion, oare cum ar fi fost? Dar pe el îl mai chema şi Hristea. Din întâlnirile cu el păstrez viu modul în care *scria*. Scria vorbind şi nu ştiu cum, vorbele vorbite deveneau litere, silabe, cuvinte în memoria viitoare. Spectacolul poeziei cu Nichita era mai important decât vorbele pe care le rostea.
Eram student în ultimul an la IATC (actualul UNATC), în 1981, decembre şi profesorul de machiaj, marele, minunatul pictor Mihai Bandac ne-a chemat la atelierul său de pe Eforie la un curs de… pălincă şi haioşe ( nişte prăjituri din aluat cu untură şi gem de prune- o minunăţie!!!). Ne-a spus că or să fie ceva oameni „simpatici”pe-acolo. Ningea ca-n filmele sovietice. Cum-necum, am întârziat vreo oră. La uşă fiind, am auzit cum cineva cânta înăuntru un soi de colindă. Mă rog, am lăsat să se termine cântarea şi am bătut. Ne-a deschis Bandac şi în lumina orbitoare am văzut o… fiinţă blondă-n plovăr gri ce ţinea în mână o chitară. Era Nichita. A urmat o noapte greu de povestit. Mai erau acolo Ion Caramitru, Ovidiu Iuliu Moldovan (cred că a fost singurul în stare să-l rostească pe Nichita), pictorul şi scenograful Francois Pamfil. Era şi Dora, ultima soţie a lui Nichita. Era privită ca o profitoare, dar nu era adevărat. A fost omul care i-a stat alături lui Nichita până la capăt. Că veni vorba despre femeile din viaţa lui, ştiam că mai fusese însurat cu Gabriela Melinescu, dar erau amândoi caractere foarte puternice şi ceva n-a mers, s-au despărţit. Ea a plecat în Suedia. Foarte bună poetesă. Nu ştiu cum atrăgea femeile, dar avea un farmec nebun. L-am cunoscut târziu, după doi ani se stingea, nu mai era atât de falnic, piciorul îi făcea probleme, încărunţise, dar tot te vrăjea. Fetele de la mine din an n-au scăpat nesărutate. Îi plăcea să le sărute după ureche, „unde-i pupul dulce”. Îmi plăcea Dora, era nepământesc de frumoasă, dar era a lui Nichita, nici nu îmi trecea prin gând ceva. Ne-am mai întâlnit după ce n-a mai fost Nichita. Vraja mi se spulberase, dar nu o puteam privi decât ca pe Dora de atunci…
Nichita era un mare degustător de poezie. Mi s-a povestit că, la masă fiind cu pohetul(sic!) Tomozei, un tânăr aspirant la gloria literară le-a pus printre paharele de vodcă un caiet cu „poiezii”. Cei doi întorceau tacticos paginile şi la fiecare întoarcere de foaie se uitau unul la altul şi-şi spuneau, foarte serioşi: „Are?”. Preţ de vreo 20 de pagini… Exasperat, junele explodează-ntr-un sfârşit: „Dar ce-are dom’le?”. La care Nichita şi Tomozei, deodată: „Aia are, că n-are!”. Adevărul e că a sprijinit mulţi poeţi tineri: Aurelian Titu Dumitrescu – care şi cânta admirabil pe versurile lui – , Ion Stratan, ploieştean şi el, stins din viaţă prea devreme.
Dacă ar fi să-l descriu pe Nichita… Am împrumutat un gest al lui, şi de fiecare dată când îl fac spun că-i al lui. Mai demult, prin 2000, mi s-a lansat o carte, eu nu ştiam nimic, surpriză totală. M-am trezit că trebuie să spun ceva în fața multor oameni şi brusc mi-a venit în minte gestul nichitian. M-am întors cu spatele la omenet şi apoi am început să-mi ridic uşor mâinile în lateral, până în dreptul umerilor, ca un Crist. Rumoare în auditoriu… Apoi am întors doar capul şi am spus: „Am vrut să vedeţi cum îmi cresc aripile!”
Pe noi ne lega Ploieştiul. Ştiu că eram supărat că nu mai fusese de multă vreme la Ploieşti. Eu sunt ploieştean, mă rodea că nu-şi lansează cărţile şi la Ploieşti. Mi-a promis, dar nu cred că a mai ajuns. Mai trec uneori pe strada Toamnei… În liceu, care era acelaşi la care şi Nichita… treceam cu fetele şi le recitam din poemele lui, neştiind că-ntr-o seară ne vom cunoaşte. Sursa inspiraţiei sale era limba română, după cum el însuşi spunea. Poezia lui nu e a alcoolului, cum ziceau câţiva beţivi. Poezia lui avea teluric în ea, venea de undeva din adânc şi se ridica fără nici un efort prin tuneluri oranj până în sfere nebănuite, pe care încă le mai descoperim. Îi apăruse discul şi nu putea să-mi dea unul, îi trebuia pentru cineva important. Am insistat, plecam pentru mult timp din Bucureşti. În cele din urmă a cedat. Mi-a scris pe copertă:„Puiului, Ploieştiului”. Mai păstrez discul, nu l-am pus pe pick-up niciodată. E la mama, la Ploieşti.
PUIU JIPA este actor la Teatrul nostru, din Târgoviște, este dramaturg și regizor și, cum se poate constata, iubitor de NICHITA…
Și CULTURĂ ȘI ISTORIE continuă, Radu STATE vă povestește despre poluare în Târgoviște, pe la 1889…
Facebook
WhatsApp
TikTok
