Începe bâlciul, se apropie spectacolul ratat al toamnei electorale românești. Văd, întâmplător, seară de seară, lecțiile de politologie aplicată pe care ni le oferă noua vedetă ovină a stângii democratice și liberale. De altfel, originală adunătură! El știe tot, aruncă idei behăite peste țara lui, are soluții pentru toate obiectivele strategice ale României, are în sânge raționamente spectaculoase despre dezvoltarea umană durabilă, iar politica UE o ține acasă, într-o putină mare cu zer și brânză sărată. Ne-am liniștit pe deplin! Trendul ascendent (păi nu?) al țării noastre este pe cele mai bune mâini mulgătoare și mângâietoare, precum o înjurătură tradițională, aruncată ca o măciucă de intelectualul în cauză. Noi toți am învățat care este argumentul lui suprem: așa vreau eeeeuuuuu… Lălăie des distinsul domn, din tot sufletul lui nobil de nou urmaș al Brătienilor, filosofii profunde și adânc sistemice… Iubitorul de telemea, adică philobrânzitul nostru, citește până noaptea târziu PE CULMILE DISPERĂRII, are și fragmente favorite: sunt oameni cărora le este dat să guste numai otrava din lucruri. Eu nu am idei, îi place lui să aprofundeze, idei poate avea oricine. Nimeni nu s-a prăbușit din cauza ideilor. Dacă ar trebui și o concluzie, pentru istoria despre care vă scriu acum, o găsim tot în opera sccepticului de serviciu al unei lumi dezlănțuite: am și eu o speranță, speranța uitării absolute. Dar aceasta mai este speranță? Nu e disperare?
Facebook
WhatsApp
TikTok
