Mă sună un prieten din copilăria mea ploieșteană, ce mai faci, bine, bla-bla-bla. Îi zic și eu, bla-bla-bla. „Auzi, m-am întâlnit cu Lacu când am fost în Grecia” îmi spune. Lacu, pe numele lui de grec Paskalis Gingis, a fost unul din marii mei adversari la jocuri de asfalt, în fața blocului. „Nu se simte prea bine cu situația financiară, dar știi cu ce s-a redresat temporar? Cu capacele de bere și cu rublele! Le-a vândut la niște colecțonari și a luat câteva sute de euro.”
Uite-așa mi-am adus aminte de câte jocuri și jucării mi-au înseninat copilăria. Jucam: poarca, șotronul, capace, ruble, nuca, tenis cu fundu’, pititea, leapșa, țară-țară vrem ostași, țările, la perete, ținta, bile, atleticu’ și încă multe pe care nu mi le mai amintesc acuma.
Războiul meu era cu Lacu. Era mai mare decât mine cu un an jumate și era un jucător de mare clasă. Era grec, venit cu părinții prin 1959, să scape de regimul generalilor de la ei. Ai lui erau socialiști, nu comuniști. Erau mai relaxați, mai liberi, chiar mai libertini. În vacanța de vară ne începeam ziua la 8, după ce ne plecau părinții la lucru. Începeam cu NUCA.
Puneam fiecare câte 2-3-4-5 nuci într-un cerc de 20 de cm diametru, trăgeam o linie la 10 pași distanță și încercam să scoatem cât mai multe nuci din cerc cu BICUL(un fel de bilă albă de la jocul de biliard, de fapt o nucă mai solidă și cât mai rotundă). Câte scoteai, atâtea câștigai.
Apoi jucam CAPACE. Se luau capace de sticle de bere, se îndreptau fin cu ciocanul, să arate ca niște talgere mici sau farfurioare și se puneau cu marca fabricii în jos în interiorul aceluiași cerc de la NUCA. În loc de BIC aveam plumbi, bucăți de țeavă bătute bine, de 2 pe 8-10 cm și groase de juma’ de cm. Loveai cu plumbul în marginea capacului, capacul sărea și dacă se întorcea cu marca în sus, al tău era! Și apoi alte jocuri până seara târziu, când totul se termina cu pititea uriașă.
De fapt, voiam să spun că Lacu păstrase toate capacele de bere de-atunci, unele foarte rare, toate bilele de sticlă ciudate, cutiile de chibrituri(de la care decupam fața ca să jucăm RUBLE cu paiaua de piatră) și, nemaiavând bani, s-a gândit să-și vândă copilăria. Banii ăia l-au ajutat să se redreseze.
Știam că Lacu era un tip răzbătător, care nu se lăsa ușor înfrânt. Dar nu mi-l închipuiam atât de sentimental, auzi? să păstrezi patruzeci și ceva de ani niște ciurucuri la urma urmei. I-am luat numărul de telefon și l-am sunat. Bucurie mare, ceva ochi aburiți, invitații, bla-bla-bla.
Îi zic de ceea ce am aflat de la amic, de vânzarea capacelor. Tace. Și tace. Apoi:”Da, Puiulaki, le-am vândut crezând că iau 20 de euro. Și când colo am luat 650! Mie îmi trebuiau bani de mâncare. Mi-am redresat afacerea. Și să-ți mai zic ceva, la două luni după aia m-am dus înapoi la nenea ăla care mi le cumpărase. A zis că mă aștepta. L-am întrebat cât să-i dau ca să le răscumpăr. Mi-a zis că tot 650. I-am dat și l-am întrebat de ce nu a urcat prețul. Mi-a spus că nu valorau decât 5 euro, dar m-a văzut atât de trist încât mi-a dat cât a crezut că-mi prinde bine. Știam că o să te-ntorci, pentru că niciodată copilăria nu se vinde, doar se pierde puțin, mi-a zis acela”.
Facebook
WhatsApp
TikTok
