Un tricou cu steagul Elveției. Asta am spălat. Mai am o șapcă cu steagul Germaniei. A, uite și niște bascheți cu drapelul Albionului. Înfipt în dulap se prăfuie steagul Statelor Unite ale Americii. Pe frigider am niște plăcuțe magnetice cu simboluri nașionale grecești, croate, cehești- suveniruri cumpărate ca să-mi aducă aminte că am fost și eu pe-acolo. Pe televizor e o statuetă pe care scrie Muntenegro. De gâtul figurinei am atârnat un medalion cu simbolul turcesc: ochiul lui Allah. Pe perete străjuiește o icoană luată de la un schit din Macedonia. Aș mai căuta și sigur aș mai găsi câte ceva. Și chiar caut. Uite, un poster din Bosnia-Herțegovina. STOP!
Nu am găsit nici un steag românesc. Ba, mai mult, aflu într-o cutie un steguleț din mătase al Uniunii Sovietice.. Pe masă, într-un bol, am monede din tot felul de țări. Mi-e teamă că am cam încurcat-o! Nu sunt patriot, se pare. Și aș întreba retoric: De ce aș fi? Patriotismul stă în afișarea steagului României pe pereți? Poate că da, poate că… nu știu. Americanii își proslăvesc drapelul, nemții, francezii la fel. Au tricouri, șepci, pixuri și multe altele inscripționate cu simbolurile naționale. Nu știu dacă mi-aș lua un tricou cu steagul României pe piept. Nu știu nici dacă l-aș purta. Iar dacă l-aș purta, s-ar putea ca cineva să-și râdă de mine. În tinerețea mea zbuciumată am făcut un experiment: m-am îmbrăcat cu o cămașă roșiatică, am tras niște pantaloni galben-portocalii pe țurloaie și am încheiat apoteotic cu niște teniși albaștri. Arătam tare mândru. De fapt arătam groaznic de tot. Eram la Satu Mare, era înainte de ’89. Secția maghiară a Teatrului de acolo avea o premieră cu problemă: cineva dădea cuiva un buchet de trandafiri roșii înveliți într-o coală de hârtie albă. Musai trebuia așa, se spunea și în text, iar pe foaia de hârtie un personaj trebuia, mai târziu, să scrie ceva important. Ei bine, cenzura a interzis buchetul pe motiv că sunt culorile Ungariei: trandafiri roșii, frunze verzi, hârtie albă. La ultima(?) vizionare am fost chemat și eu. M-am dus îmbrăcat cum am scris mai sus. Fiind întuneric, nimeni n-a băgat de seamă cum arăt. La scena cu buchetul, hârtia albă fusese înlocuită cu una albastră. Arăta groaznic, scrisul pe albastru nu se vedea(și trebuia să se vadă), mă rog nu era cum trebuie. Discuții. Fiecare din cei din sală trebuia să se urce pe scenă și să înfiereze sau să laude producția. Cel de dinaintea mea, un activist de a cărui prostie am mai scris, a zis că e bine că s-a renunțat la simbolurile maghiare ale buchetului, că ne aflăm în Republica Socialistă România și că orice alt drapel nu-și are căutare. M-am dus pe scenă, în lumină și n-am scos nici o vorbă, doar am scris pe o foaie albă: TRANDAFIRII NU FAC POLITICĂ. În ungurește(nu știam și nici nu știu limba maghiară, dar am rugat pe cineva să-mi spună cum se scrie).Gândiți-vă cum arătam îmbrăcat! Premiera s-a dat cu hârtie albă.
E clar, am vrut să scriu despre patriotism și mi-a ieșit altceva. La noi, patriotismul e la sport, când neapărat trebuie să moară mama adversarului. Mai e patriotism când un cetățean român comite o grozăvenie prin cele străinătățuri și noi ne ambetăm de o sfântă detașare. Azi nu știu ce e patriotismul. Comunismul a redus la minimum conștiința țării de sine prin prea deasa propagandă a vremii. Nu mai există cultul eroilor, poate doar prin Alba. Istoria nu mai are măreție, doar statistici. Sportivii români joacă sub alte drapele, tinerii nu se mai întorc cu toții de la facultățile străine.
Eu cred că a fi patriot este să rămâi în România și să reziști! Mă duc să beau o bere cehească. Fabricată-n România!
Facebook
WhatsApp
TikTok
