ortooxacell kiss2022.gif Flax

Pictorul VASILE NEGUŞ – artistul şi teologul ce “transcrie” prin culoare, Evanghelia! – INTERVIU partea I

Gazeta Dâmboviței: De ce pictura bisericească? Cum aţi ajuns să faceţi acest lucru?

Pictorul Vasile Neguș: Nu am ajuns şi nu am ales întâmplător modul de a picta iconic, bisericeşte, simbolistic. Prima perioadă a vieţii, fiind de la vârsta de 2-3 ani cu creionul în mână, am desenat sau pictat la modul realist, excelând în cele din urmă în portretistică şi peisagistică. Studiul din această vreme a adolescenţei a fost mai ales unul autodidactic, oferindu-mi o mare libertate în exprimare, dar şi prin studiul didactic din cadrul orelor de desen ale şcolii gimnaziale şi liceale. Apoi am urmat mai departe cursurile Şcolii de Artă din Târgovişte. Până atunci, pe lângă studiile şi experienţele mele în artă, citeam multă literatură romantică şi ştiinţifică, având o mare sensibilitate pentru mister, astronomie şi fizică, mai ales fizica cuantică. Lipsa unei educaţii creştine în familie, însă nu şi lipsa bunului simţ, precum şi privirea asupra lumii din perspectiva ştiinţific-materialistă, au făcut din mine un necredincios, unul chiar cu convingeri ateiste.

Ajunsesem un “fiu risipitor” în căutarea “adevărului” şi al iubirii romantice, dar le căutam numai pe “orizontala” lumii la modul simţual şi raţional, limitându-mă din start prin egocentrismul meu. Dar…”Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului”, ci îndreptarea şi fericirea lui veşnică! Şi care om nu este păcătos şi cine nu vrea să fie cu adevărat fericit, iar aceasta să nu se sfârşească chiar niciodată? Momentul de cotitură în viaţa şi pictura mea a fost atunci când l-am descoperit pe Dumnezeu, sau mai degrabă, El m-a “descoperit” pe mine! Când un om ajunge mândru, cu păreri mari despre sine şi despre “realizările” lui, tot Dumnezeu spune, căci este singurul care ştie cum “funcţionăm” , că “cel ce se va mândri se va smeri” şi numai “cel ce se va smeri, se va înălţa”. Omul, nu-şi va cunoaşte taina, unicitatea şi calea sa, decât atunci când îşi va intra în sine, aşa cum spune şi Evanghelia “fiului risipitor”. Sinele nostru este adâncul minţii noastre, este “chipul” lui Dumnezeu pus în noi din prima secundă a creaţiei noastre, unde nu se poate ajunge decât prin smerenie şi iubire, căci pe acestea se fundamentează “chipul” din noi. Şi de cele mai multe ori, numai suferinţa ne întoarce spre noi înşine, când prin zdrobirea inimii ne aflăm nimicnicia, adică cât de mici suntem în faţa lui Dumnezeu, a Creaţiei, a vieţii şi a morţii, în faţa cărora noi singuri nu avem nici-o putere să le schimbăm. În felul acesta s-a produs şi schimbarea mea, prin suferinţă şi descoperirea realităţii crude, care vine din trei direcţii: de la noi înşine, de la diavoli şi de la lume. Însă nimic nu se “mişcă” în lume fără să îngăduie Creatorul ei, şi tot ce face şi îngăduie este numai spre folosul şi mântuirea noastră, adică totdeauna “răul este spre bine”, numai să fim în stare să vedem aceasta.

Când eu m-am schimbat, în disperarea mea de atunci vedeam că nimeni din afara mea nu mă poate ajuta, dacă nu voi încerca eu însumi mai întâi să mă ajut. Şi când vezi moartea cu ochii, nu-ţi mai rămâne decât Dumnezeu, chiar dacă nu-L înţelegem de la început. Dar ca să apară scânteia credinţei este necesară smerenia, prin recunoaşterea neputinţei şi a faptului că am fost creaţi cu un scop anume, lumea nefiind o consecinţă a hazardului şi nu se mişcă în mod haotic, ci doar păcatele ce le facem îi răscoleşte mersul primordial divin. Şi aşa, intrându-mi în sine, aspect care nu trebuie să înceteze niciodată, mi-am aflat calea ce trebuia s-o urmeaz, însă aceasta putem numai în lumina lui Hristos-Dumnezeu, căci El este “Calea, Adevărul şi Viaţa”, nu-i aşa?

Închipuiţi-vă, setea mea de cunoaştere dinainte de schimbare, acum s-a transformat într-o sete şi mai mare, căci izvorul este nemărginit şi dulce, este de la Hristos, care ne scapă de frica morţii şi ne poate adăpa veşnic cu iubire şi fericire. Dintru început am vrut să cunosc vieţile şi învăţăturile sfinţilor, oameni de la care avem cel mai mult de învăţat, dar desigur, cel puţin în aceeaşi măsură, am început să studiez şi Sf. Scriptură, cea care este temelia celoralte învaţături sfinte. Şi printre altele, în ea am găsit scris următoarele: “ori de mâncaţi, ori de beţi, ori “altceva” de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi”. Ei bine, în acel “altceva” se regăsea şi pictura mea, ba chiar şi scrisul, apoi inevitabil, am căutat să văd cum aş putea să pictez “spre slava lui Dumnezeu”. Pentru că orice vom crede şi vom face în această viaţă, dacă rămâne doar pe “orizontala” lumii materiale, limitată şi trecătoare, şi nu le unim cu “verticala” veşniciei lui Dumnezeu, care totdeauna trece prin Cruce, în zadar le vom face căci nu vom găsi nici-un folos! Iată de ce, am ales “pictura bisericească”, iconică, pentru că mai întâi Însuşi Dumnezeu crează lumea iconic, prin care ne învaţă ceva, adică este un fel de “scriptură” înainte de Sf. Scriptură, prin care făptura strigă pe “Făcătorul” ei. Ori, artistul adevărat este şi el un creator şi numai cel care înalţă sufletele celorlalţi, făcându-i să-L descopere pe Creatorul lor şi faptul că suntem muritori, dar în acelaşi timp şi nemuritori, numai acel artist îşi află menirea sa deplină. Eu ca şi pictor, nu puteam să înmulţesc acest talant decât alegând vârful picturii, adică imaginea sfântă, şi anume ICOANA. Prin definiţia ei, icoana este “teologie în imagini”, este Evanghelia “scrisă” prin culoare. De aceea, pictorul bisericesc, mai întâi trebuie să fie un bun teolog prin pregătire, gândire şi simţire, şi abia după aceea un bun tehnicist. Ceea ce m-a obligat de la sine, ca pe parcursul vieţii să-mi îmbogăţesc şi mai mult studiile, prin absolvirea unei facultăţi de teologie şi prin alte cursuri de specialitate.

Dar mai ales, am învăţat neîncetat prin studiile mele personale şi prin experienţa practică, dobandită pe şantiere bisericeşti, prin expoziţii şi în propriul atelier. Nu poate picta cineva icoane fără ca să înţeleagă ce pictează, teologic vorbind, şi fără ca să cunoască canoanele şi principiile ei sfinte, care sunt de sorginte bizantină şi izvorăsc de la Sf. Duh. Icoana nu este ceva copy/paste, ci este unică de fiecare dată, deşi respectă prototipurile iconice consacrate, ortodoxe. Aici trebuie adăugat, că primul “Iconar” este chiar Dumnezeu, căci El crează pe om după “chipul şi asemănarea Sa”, deci omul este icoana vie a Lui şi fiecare om este creat unic de fiecare dată, Dumnezeu nerepetându-se cu nimic în Creaţia Sa. Deci, de la Creatorul nostru avem cel mai mult de învăţat, cum să creăm şi cum să trăim veşnic!…

Gazeta Dâmboviței: Cum decurge o zi din viaţa unui pictor de icoane?

Pictorul Vasile Neguș: În ceea ce mă priveşte, în următoarea jumătate a vieţii de până acum (52 ani), adică de vreo 27 de ani încoace, cum spuneam, căutările şi studiile mele au devenit şi mai intense. Odată cu schimbarea convingerilor ce le aveam, cele de acum se îndreaptă numai spre cunoaşterea Adevărului, care este Hristos, Cel ce este Om şi Dumnezeu în acelaşi timp. Tot ce contează este Adevărul, căci fără acesta trăim în minciună! Şi suntem atât de mulţi cei care trăim în minciună, “inspiraţi” de cel care este numit “tatăl minciunii”, adică de Satan şi slujitorii săi. Cel mai mare duşman al omului este diavolul, de aceea şi războiul cel mai mare nu este în afara noastră, ci este cu noi înşine, cu patimile ce le avem şi cu diavolii ce ni le insuflă şi prin care apoi ne subjugă. Războiul nostru este nevazut, cu toate “duhurile răutăţii”, însă, nimeni şi nimic nu poate trece peste libertatea noastră, până ce nu facem noi loc răului să intre în sufletul nostru. Şi pentru că diavolii îl urăsc cel mai mult pe Dumnezeu, de când datorită mândriei au fost alungaţi din cer, ei urăsc tot binele şi pe toţi cei care aleg să facă binele, ştiind  că aceştia au şansa să ajungă în locurile de unde ei au căzut. Evident, că naşterea unei icoane este un lucru dumnezeiesc şi bun, şi de aici şi marea răspundere a celor care le pictează. Pentru că aceştia caută să facă binele şi frumosul autentic, iar diavolii se luptă atât cât le îngăduie Dumnezeu, zi şi noapte, să încurce şi să strice dăinuirea acestor realităţi.

Numai noi, pictorii bisericeşti, cei care căutăm cu adevărat să aducem la viaţă adevăratele icoane canonice, ortodoxe, ştim câte ispite avem, din toate părţile, şi dinlăuntru şi din afară. Dar în orice bine pe care vrem să-l facem, chemând în ajutor pe Dumnezeu, nu avem de ce ne teme. Pentru că orice ispită şi greutate, orice suferinţă şi necaz, are şi o rezolvare, tot de la El. Astfel, nu este zi de la Dumnezeu, de când am pus în slujba Lui darul ce mi l-a dat, ca să nu caut să fac ceva câtuşi de puţin bun. Iar cel mai la îndemână îmi este rugăciunea, pentru cei vii şi mai ales pentru cei adormiţi, dar şi pictura bisericească, prin jertfa şi trăirea ce o investim, înmulţind “talanţii” cu fiecare icoană adusă la viaţă. O clipă, o zi fără să facem un bine, cât de mic, este o clipă sau o zi pierdută, cu care nu ne vom mai întâlni niciodată în viaţa vremelnică. Însă dincolo de moarte vom simţi pe viu pierderea timpului, dar dacă am făcut mai mult bine în alte clipe sau alte zile, se va compensa poate pierderea celorlalte. Profesional vorbind, cel mai mult mă regăsesc prin pictura iconografică şi apoi prin scris, dar nu orice fel de scris, ci unul care să descopere mereu, fie adâncimile ortodoxiei şi ale omului în general, fie adâncimile icoanei în particular.

Totodată, pe lângă această chemare vocaţională, binenţeles că în viaţa de zi cu zi, mai ales ca familist, ce cu darul lui Dumnezeu avem cinci copii, se adună şi alte responsabilităţi sau aspecte imprevizibile, existenţiale sau obşteşti, care mă fac să nu pot avea mereu un flux continuu în lucrul artistic. Icoana fiind mai mult decât arta profană, pentru că prin definiţie, Autorul ei de drept este Sf. Duh prin mâinile cât mai “curate” ale omului, ea este mai ales o artă sfântă şi nu se poate picta oricând, oricum si de către oricine! Înaintaşii noştri pictau cu post şi rugăciune, împăcaţi fiind cu toţi oamenii şi într-o deplină liniştire, iar aceasta trebuie să facem şi noi pictorii de astăzi. Căci nu poţi picta sfinţi cu ţigara în gură, adică fără ca pictorul să nu fie şi el măcar puţintel, pe drumul sfinţeniei! Deci, trebuie să investim o stare şi un timp special în pictarea icoanelor, şi cel mai mult reuşesc să pictez noaptea, deşi poate încep de ziua. De multe ori, am început lucrul dimineaţa şi m-a apucat a doua zi, continuând să pictez până urmatoarea seară, dându-mi peste cap ritmul circardian. Cu siguranţă, că este obositor şi ne punem sănătatea în pericol, aspect de care nu am scăpat, căci lucrul cu mintea şi concentrarea psihosomatică mobilizează la maximum trupul şi sufletul. Dar una din definiţiile artistului tocmai aceasta este: “ca să te fac pe tine să plângi, trebuie să mă doară mai întâi pe mine (artistul)”. Iar definiţia artei din punctul meu de vedere, este că arta trebuie să fie armonie şi trebuie să fie neapărat produsul dumnezeiesc al omului, deci nu poate fi ceva care să nu dăinuiască şi să nu zidească pe ceilalţi…

Gazeta Dâmboviței: Aţi fost tentat vreodată să renunţaţi şi să vă îndreptaţi talentul spre o altă formă de artă?

 Pictorul Vasile Neguș: Nu!…Dimpotrivă, după ce am aflat unicul sens al vieţii, care se deduce şi din cuvântul care spune, “Dumnezeu s-a făcut Om, ca pe om să-l îndumnezeiască”, se înţelege că cea mai mare trădare este să ne abatem de la scopul pentru care am fost creaţi. Omul a fost creat din Iubirea lui Dumnezeu, Cel Treimic, pentru iubire şi fericire veşnică, şi cine nu-şi doreşte aceasta? Se pare că mulţi nu ne dorim, căci paradoxal, deşi libertatea ce o avem este cel mai mare dar de la Dumnezeu, folosirea ei în mod pătimaş, eterodox, ne poate deveni propria noastră piedică şi cel mai mare duşman! Nu este iubire acolo unde suntem forţaţi cu ceva, deci iubirea şi fericirea se câştigă prin jertfă şi lepădarea de sine, ca atare, nu este nimic gratuit pe lumea aceasta, mai ales dobândirea fericirii veşnice. Iar Dumnezeu ne spune în Sf. Scriptură: “Iată eu astăzi ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binele şi răul”…Deci omul, prin libertatea sa are şanse egale să aleagă ori la “stânga”, ori la “dreapta”, şi este adevărat, odată ce am ales răul am ales moartea, iar alegând binele, am ales viaţa.

Printre altele, consider deci, că alegând să-mi pun darul de a picta în slujba binelui, în slujba propovăduirii Evangheliei prin “culoare”, am ales viaţa. Şi, Doamne fereşte, însă nu aş mai putea să mă întorc în vremea când priveam totul numai pe “orizontală”, când singura “realitate” era doar ce vedeam cu “ochii din carne” şi ceea ce credeam că poate fi explicat prin ştiinţă! De fapt, realitatea lumii este dihotomică, adică este compusă din materie grosieră şi din spirit viu (sufletul), care şi acesta fiind creat are o anumită “substanţă”. Însă cum spun sfinţii, este una mai “subţire”, care trece prin uşile încuiate şi într-o clipă ar putea să fie la “marginile” universului, în Rai sau în iad, sau chiar în faţa scaunului Sf. Treimi! Numai Dumnezeu, fiind singurul necreat şi veşnic, este deasupra oricărei definiţii, există de Sine stătător şi este în afara oricărui conţinut substanţial, spaţial sau temporal. Ceea ce vedem cu ochii, adică materia, sunt raţiunile plasticizate ale lui Dumnezeu, Cel care le mişcă şi le lucrează pe toate, prin har, prin puterile îngereşti sau prin oamenii sfinţi. Diavolii, care şi ei au fost îngeri luminaţi cândva, deşi au puteri mari în continuare, nu sunt lăsaţi să intervină asupra lumii decât atât cât le îngăduie Dumnezeu. Însă intervenţia lor fiind mereu una rea şi plină de viclenie, Dumnezeu în Atotînţelepciunea Sa, întoarce acest rău spre folosul nostru prin încercarea credinţei ce credem că o avem, sau ar trebui s-o avem. Aşa cum şi fierul se căleşte prin foc, aşa şi spiritul nostru se “căleşte”, se întăreşte şi se înalţă luându-ne “crucea”, cu toate cele rele sau bune. Şi numai urcând “golgota” vieţii şi “răstignidu-ne” patimile şi poftele nesăţioase, avem şi nădejdea învierii împreună cu Hristos. Nimic nu poate fi mai frumos şi mântuitor, decât a ne pune viaţa cu toate darurile ei în slujba aproapelui şi a lui Dumnezeu. Şi în această “călătorie”, chiar dacă ne mai şi “accidentăm”, la capătul ei vom avea acea nădejde care va transforma moartea în viaţă.

Cu alte cuvinte, parafrazând pe Eminescu, vom fi învăţat în cele din urmă cum să murim! Cei care încă fugim de moarte şi ne temem de ea, iar aici suntem cei mai mulţi, înseamnă că încă ne mai mustră conştiinţa şi încă mai iubim lumea materială la modul patimaş. Spuneam că toate au un preţ, deci dobândirea sau preţul fericirii veşnice, este ca să nu ne mai tragă nimic în jos, nici măcar un gând pătimaş faţă de tot ceea ce este trecător, şi abia apoi vom fi liberi cu adevărat. De aceea, ceea ce gândim şi facem este necesar să fie mereu în legătură cu Hristos şi Evanghelia Sa, căci astfel nu ne mai legăm sufletul şi trupul de cele materiale, devenind tot mai liberi. Aşadar, în privinţa picturii, pe lângă iconografia bizantină, am încercat a crea şi o pictură simbolistă, pornind de la învăţăturile Sf. Părinţi, adică încercând să transmit un mesaj vizual ziditor prin simboluri cât mai accesibile privitorilor. Însăşi Dumnezeu, ca să ni se facă accesibil se foloseşte de simboluri. Şi astfel, şi prin aceasta caut să mişc gândirea oamenilor spre destinul nostru veşnic, căci ne mântuim numai în comuniune cu ceilalţi. Însă şansa comuniunii întru unitatea duhului este prin iubire, iertare şi căutarea Adevărului, care este Hristos-Dumnezeu. Ca atare, prin pictură nu voi putea “urca” mai sus decât vârful ei iconic sau simbolist, însă cât voi trăi nici nu voi căuta să “cobor” mai jos, pe orizontala ei, sau chiar sub aceasta, spre o pictura decadentă, luciferică, căci există şi din acestea…

Va urma.

Distribuie:

Lasă un comentariu

Agenda Politică Locală

psd pnl usr aur
MedcareTomescu romserv.jpg novarealex1.jpg hymarco fierforjat.gif
Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

CITEȘTE ȘI

Gopo
Foah ConsultOptic
Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public

Parteneri media