Gheorghe Șerbănescu – puncte de vedere în apărarea câinilor ciobănești

Strămoşii noştri Daci, câinii lor ciobăneşti, împotriva naturii… hienele ce hotărăsc

(La aromâni se povesteşte despre câinele ciobănesc, că a fost dat de Dumnezeu ca tovarăş păstorilor.)

 

O lege făcută împotriva naturii, ne reaminteşte că trebuie să luptăm pentru drepturile noastre legitime dacă le socotim călcate în picioare de aşa zişi politicieni… au dat o lege prin care au limitat, pur şi simplu numărul de câini la stână!

 

Au stat să gândească cât de important este câinele pentru un cioban?

Desigur nu!

Câinele este parte din viaţa lui, din familia lui!

Este cât se poate de clar, hienele ce au jefuit o ţară, un popor sunt rupte de realitate, de democraţie, încrederea cetăţenilor în „conducători” este nulă!

Ca rasă endemică (specifică unui anumit teritoriu) ciobănescul Românesc Carpatin vine din epoca bronzului pe teritoriul de astăzi al României.

Chinologia nu poate fi separată de etnografie, în special şi de istorie în general, în rest hienele se separa singure…

Încă, din epipaleolitic lucru dovedit de situl arheologic de la Erbiceni, (jud. Iaşi) aparţinând unor comunităţi sumeriene s-a început domesticirea acestor „credincioşi ai omului”, ei câinii!

 

Au auzit hienele de făuritorii culturii Gura Baciului Cârcea?

Desigur nu!

„… în neolitic, când se făcea trecerea de la stadiul de vânători şi culegători la cel de producători de hrană, locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, îşi selectau câinii atât de necesari activităţii de creştere a animalelor.”

Despre cultură, au auzit?

Desigur nu!

Vinca -Turdaş se remarcă printre statuetele zoomorfe, unele capete de câini, din piatră (pebbles statuettes), imitate şi în lut ars.

„Nu cunoaşem cu precizie aspectul acestor primi câini ciobăneşti, dar descoperirile arheologice atestă existenţa în neoliticul dezvoltat, în cadrul culturilor Tisa, PreCucuteni, Hamangia, Vădastra, Boian etc. A unor schelete similare ca dimensiuni cu cele ale ciobăneştilor contemporani.”

Vă spun eu, nu au auzit, interesul lor este altul, vădit… hienele la ele acasă, au distrus o ţară, un popor!

 

Puţină istorie cunosc?

Desigur nu!

„… o dată cu pătrunderea în spaţiul numit de Marjă Gimbutas, Old European Civilization, a triburilor purtătorilor civilizaţiei kurganelor, care vin din stepele nord-pontice şi din Asia Centrală, are loc o transformare a Vechii Europe.”

Atenţie!

Deşi n-au putut niciodată să renunţe la produsele agricole, popoarele indo-europene au dezvoltat cu precădere o economie pastorală. Fără îndoială că odată cu ei migrează şi câini mari, lăţoşi, strămoşii direcţi ai Mioriticului venit tocmai de la celţi!

Încă din anii 2700 – 2500, până către 2000 – 1900 î.Hr, cât durează perioada de trecere la epoca bronzului, în spaţiul carpato-dunăreano-pontic şi în cel nord balcanic are loc un amplu proces etno şi culturo genetic. Rezultat al interpenetrării comunităţilor autohtone cu cele alogene, acest proces stă la temelia acumulărilor ulterioare, care duc la naşterea strămoşilor poporului român, geto-dacii.

De necontestat, principala ocupaţie a triburilor tracice nord-dunărean, alături de agricultură este creşterea animalelor.

„În epoca bronzului, pe teritoriul de astăzi al României este atestată existenţa unui tip mare de câine, Caniş familiaris matrix Jeit, folosit la paza turmelor, dar şi la vânătoare. El este pus în evidenţă prin săpăturile arheologice de la Bogdăneşti, jud. Bacău. În acest moment se constituie ca rasă endemică Ciobănescul Românesc Carpatin, el având ca strămoş amintitul Caniş familiaris matrix Jeit şi lupul de talie mare specific epocii bronzului.”

Stindardul dacic este un cap de lup cu corp de şarpe, aşa îl cunoaştem, nu?

Sper măcar atât să cunoaşteţi!

Mai puţin cunoscută este semnificaţia sa magico-religioasă. Câinele devorat de lup, trimiţând cu gândul la Zalmoxis, câine şi lup deopotrivă, înţeleptul sau sfântul – se purifică devorându-se, adică sacrificându-se în el însuşi pentru a ajunge la etapa ultimă a cuceririi sale spirituale. Acest lucru demonstrează importanţa, nu numai economică, ci şi cultural religioasă a câinelui în cadrul civilizaţiei geto-dacii.

Iar voi hiene de 26 de ani ce faceţi cu istoria, cu ţara, cu nărodul româniei? 

„Aşa de exemplu la Şura Mică, o groapă conţinea un schelet de câine şi o a doua doar capul unui asemenea animal. La Poiana-Dulceşti (jud. Neamţ) s-au descoperit nouă gropi ce conţineau schelete de câini, omogene ca dimensiuni şi foarte asemănătoare cu cele ale ciobăneştilor actuali”.

Oricare vă este mizeria voastră, hienelor, plăcuţele de la Letniţa prezintă un interes deosebit pentru subiectul ce îl dezbat!

Desigur nu aţi auzit!

„Pe una dintre plăcuţe, un călăreţ îmbrăcat în armură, cu barbă şi păr lung până la gât, ţine în mâna dreaptă o fială, iar în spatele calului este reprezentat un câine masiv, cu părul lăţos, redat prin linii incizate, adânci şi cu coada încovoiată sub forma unui cârlig în treimea terminală, asemănarea cu ciobăneştii mioritici, fiind mai mult decât evidentă. Pe o altă plăcuţă de formă neregulată, călăreţul ţine cu mâna stângă hăţul, iar cu dreapta aruncă suliţa într-un urs. Calul este cabrat, sprijinindu-se pe picioarele din spate. Călăreţul poartă o cnemidă terminată în cap de gorgonă, iar la picioarele calului căzut pe spate, se află câinele răpus în lupta cu animalul sălbatic.

Pe falera de argint cu călăreţi de la Surcea este înfăţişat un călăreţ în mers spre dreapta. El ţine frâul cu mâna stângă iar cu dreaptă mânerul unei săbii lungi şi este îmbrăcat în armură. La picioarele calului, destul de bine redat (ca de astfel întregul decor) se află un câine de tip lupoid, care ne duce cu gândul către Carpatin.

În tezaurul de la Şeica Mică s-a găsit o monedă din anul 71 î.Hr., care are pe revers Mistreţul din Calydon lovit de o săgeată şi atacat de un câine şi alte două monede din anul 77 î.Hr., care au pe revers un câine masiv, fugind spre dreapta.” 

Faptul că dacii foloseau rase de câini specializate pentru păstorit şi vânătoare, lucru care se va perpetua şi după dispariţia statului dac, este demonstrat indubitabil de documentele epocii.

Iată ce ne spune poetul Marţial (40-104): „… A câinilor pradă este iepurele… copoiul dac să nu se teamă de armele împăratului”.

Coloniştii vorbitori de limbă latină, veniţi cum spune Eutropius, din toată lumea romană, aduc cu sine câini derivând din Caniş Molossi, strămoşii zăvodului românesc, din care descinde Ciobănescul de Bucovina de astăzi.

„Toate reprezentările romane şi greceşti ale vremii, prezintă un câine mare, musculos, având un cap masiv şi coamă. Imaginea pare să descrie destul de fidel Ciobănescul de Bucovina, descendenţă directă cu celebrii Caniş Molossi.

Ciobănescul de Bucovina este urmaşul câinilor folosiţi de daco-romanii din provinciile Dacia şi Moesia, ceea explică asemănările cu rasele din Balcani. De altfel migratorii fie ei germanici, slavi, sau turanici nu puteau introduce acest câine în Dacia, el este caracteristic zonelor înalte pe care migratorii le ocoleau, preferând zonele plane favorabile confruntărilor de cavalerie.

„Oricum, în epoca romană câinele constituie un motiv ornamental frecvent în terra sigillata din provincia Dacia. El este reprezentat alergând sau urmărind animale sălbatice. Cel mai reprezentativ exemplu pare a fi un vas de la Bisericuţa-Garvăn, unde câinele aleargă spre stânga.

Vechiul zeu Silvanus, cel care patrona păşunile şi câmpurile cultivate, este prezent în Oltenia, pe un fragment sculptural descoperit la Romula, având la picioare un câine ciobănesc.”

Principalele tipuri de câini ciobăneşti din spaţiul carpato-danubiano-pontic sunt aşadar conturate în momentul retragerii trupelor şi administraţiei romane din Dacia, de către împăratul Aurelian, în anii 271-275.

Afirmaţia este susţinută, cum vom vedea, de siturile arheologice corespunzătoare primelor secole ale epocii medievale, iar posibilitatea ca migratorii să fi influenţat cumva evoluţia lor este nulă, în condiţiile în care ei locuiesc puţin sau deloc în spaţiul românesc.

Despre cei mai „statornici” dintre migratori, vizigoţii, Amianus Marcelinus în Istoria romană, ne spune că în preajma anului 376, ajunseseră la aşa sărăcie, încât dădeau un om pe un câine ca să aibă ce mânca.”

„Aceşti câini nu pot fi aduşi nici de migratorii turanici, deoarece ei locuiesc în Câmpia Pannonică, exercitând doar o dominaţie de la distanţă asupra zonei carpato-danubiano-pontice. De altfel aceştia nici nu aveau un nivel de dezvoltare socio-economică, care să le permită să îi influenţeze pe autohtoni şi dispar repede din istorie.”

Acelaşi Ammianus Marcellinus, vorbeşte despre huni: „… ferocitatea hunilor întrece orice: cu un fier brăzdează adânc obrajii noilor născuţi şi astfel ajung la bătrâneţe spâni şi pociţi… Hunii nu-şi pun la foc şi nici nu-şi gătesc mâncarea. Ei nu se hrănesc decât cu rădăcini sălbatice sau cu carnea crudă a primului animal ieşit în cale, pe care o încălzesc o vreme pe spatele calului, între coapsele lor… nu au vreun adăpost, nu folosesc nici case, nici morminte”.

În ceea ce priveşte transhumanţa, consulul austriac din Rusciuc, raportează că: „… pe la 1850, pe câmpiile ţinuturilor Silistra şi Varna, păşunau peste un milion de oi, de-ale oierilor români. Numai în 1883 şi doar prin carantină Piua Pietrei, trec la sud de Dunăre: 159.689 de oi, 8.661 de capre, 73.589 de cai şi 264 de măgari, însoţiţi de 1029 de ciobani şi de câinii lor”. Utilizarea câinilor ciobăneşti este atestată cu mult înainte de documentele scrise, de prezenţa resturilor osteologice în diferite aşezări premedievale şi medievale timpurii. Ei se răspândesc şi în Peninsulă Balcanică, în spaţiul romanităţii orientale, unde vlahii intră în istorie ca locuitori ai Thesaliei, Epirului, Greciei centrale şi munţilor Haemus. Ei erau în majoritate păstori transhumanţi din luna aprilie până în septembrie, beneficiază de privilegii fiscale şi utilizează cu certitudine câini ciobăneşti.”

 

La aromâni se povesteşte despre câinele ciobănesc, că a fost dat de Dumnezeu ca tovarăş păstorilor.

„În aşezările din secolele al IV-lea şi al V-lea din preajma Bucureştilor, câinele se folosea la păstorit şi vânătoare. Un cap de câine masiv a fost descoperit într-un atelier de ţesut de la Moreşti, caracteristic secolelor XI-XII. În aproape toate aşezările din această perioadă câinele este nelipsit!

Foarte numeroase şi bine păstrate, oasele de câini descoperite în această aşezare, au dovedit clar existenţa unor rase de câini bine diferenţiate şi specializate: câini de talie mare şi mai ales medie spre mare, întru totul asemănători ca dimensiuni şi raporturi cu ciobăneştii Carpatin şi Mioritc, folosiţi la pază şi câini ale căror oase indică ogarii, folosiţi la vânătoare. Aceeaşi situaţie se întâlneşte în secolele XIII-XIV, în marea aşezare de la Cetatea Dâmboviţei, din comună Cetăţeni-Muscel. Resturile osteologice de câine duc la aceeaşi concluzie: existenţa a două rase de ciobăneşti foarte puternici şi un ogar înalt bine adaptat pentru fugă. Nu este exclusă, ci din contră, folosirea câinilor ciobăneşti, care dovedeau o forţă reală la vânarea mistreţului, lupului, ursului. La sud de Carpaţi, tătarii au distrus stăpânirea cumanilor şi au frânat expansiunea statului maghiar. Ungurii şi cumanii nu au mai putut împiedica dezvoltarea voievodatelor româneşti, amintite pentru prima oară în documente în 1247”.

Este extrem de improbabil ca un popor cu tradiţii de păstorit milenare, românii, să aştepte venirea unor nomazi războinici pentru a-şi selecta câinii necesari activităţii pastorale.

Aţi venit voi, hienelor! 

Păstoritul transhumant, o caracteristică a românilor, care a jucat un rol extrem de important în istoria acestei părţi de lume, a fost întotdeauna legat de un centru stabil, spre deosebire de păstoritul itinerant al migratorilor.

„În Evul Mediu, sunt crescuţi şi intens folosiţi câini buni, de rasă, vestiţi în întreaga Europă. Alături de ciobăneştii autohtoni, puternici şi adaptaţi, unii din câinii folosiţi de timpuriu încă de prin anii 1395-1396, au fost dogii. Dogii erau animale foarte preţuite, din moment ce principele Transilvaniei, Sigismund Bathory a trimis ca dar principelui din Florenţa: „… doi dogi cu zgărzi de aur şi pietre preţioase, iar principesei un căţeluş indian, golaş şi pestriţat, tot cu zgardă de aur”.

Ogarii din Ţara Românească erau apreciaţi în Imperiul Otoman. Printr-o scrisoare din 11 august 1824 acelaşi es-Seid Ali mulţumea pentru cei doi prepelicari dăruiţi de Ghica. Nici câinii din Moldova nu erau cu nimic mai prejos decât cei din Ţara Românească.

În inventarul cetăţii Gilău de la 1676, există o clădire special construită pentru creşterea câinilor, iar în inventarul cetăţii Făgăraş, din 1690 figura: „… o casă a maeştrilor de câini…”.

Într-un decor de pe o cupă din anul 1600, înfăţişând o vânătoare de urs, fiara este încolţită de doi câini care prin talie (raportată la cea a ursului şi vânătorului), părul semilung, forma capului şi modul de purtare a cozii trimit cu gândul la Carpatin.”

Îndemânarea, curajul şi forţa fizică cu care ţăranii români înfruntau în lupta de aproape marii prădători ajutaţi de câinii lor ciobăneşti, au uimit pe toţi străinii care au avut prilejul să vadă aceste scene.

Selecţionarea atentă a câinilor ciobăneşti româneşti, era esenţială în condiţiile în care, de cele mai multe ori pagubele crescătorilor de animale pricinuite de prădători, erau suportate de păstorul căruia i se dăduse în primire turma respectivă.

Este o situaţie reală, care demonstrează numărul, atenţia, precum şi importanţa acordată câinilor ciobăneşti româneşti, în viaţa comunităţilor urbane dar mai ales rurale.

 

Bibliografie:

*Prof. Drd. Laurenţiu Florin Puicin, Consideraţii istorice cu privire la originea raselor de câini ciobăneşti româneşti, (fragment), în curs de apariţie.

*Aristide N. Popescu, Semper Fidelis, Editura Albatros, Bucureşti, 1981.

 

GSerbănescu