ELEVI DE EXCEPȚIE : Rebeca Iordan = muzică, scris, citit = pasiune

Rebeca Iordan, consideră despre sine că nu este un elev model, pentru că nu are premii la olimpiade naționale sau internaționale numeroase, dar mai ales pentru că nu are numai note de 10. Crede că ar putea să fie și mai silitoare. Însă elevi de excepție nu sunt doar cei care au premii I și recunoașterea tuturor profesorilor, ci și elevi care au pasiuni diverse și hobby-uri pe care le urmează. Așa este Rebeca, elevă în ultimul an de liceu la Colegiul Național Constantin Cantacuzino. Ei îi place teatrul, îi place să facă voluntariat, este autodidactă în ceea ce privește studiul flautului și îi place mult să citească și să scrie, domeniu în care a și câștigat, recent, un premiu național.

Cristina DINU: Unul dintre cele mai recente concursuri la care ai participta se numeste Europa în școala, iar tu ai obținut locul I. Povesteste-mi mai multe despre acest concurs si despre pasiunea ta pentru scris. Cine te-a indemnat, indrumat si de ce iti place sa scrii?

Rebeca IORDAN: Să scriu am început iniţial doar din curiozitate. Voiam să ştiu cum suna cuvintele mele scrise. După două eseuri am văzut că pe foaie am gândurile mai aranjate, iar asta m-a îndemnat să continui. Mai apoi am început un mic ritual- era timpul pe care mi-l dăruiam. Încă nu am înţeles ce a schimbat scrisul la mine, dar ştiu că de fiecare dată căpătam o nouă siguranţă şi parcă îmi doream din ce în ce mai mult să fac asta. La scurt timp cei din jur au observat o schimbare aşa că le-am spus despre ce este vorba. În primul eseu scriam despre vise şi despre modul cum nu mai îndrăznim să le avem- a fost citit de tati prima oară, iar apoi la rând de cei ai casei. Ei au fost primii mei susţinători iar mai târziu câţiva prieteni. Mi s-a întâmplat în perioada aceea să vorbesc întâmplător cu oameni iar aceştia să îmi sugereze să scriu… majoritatea mi-au sugerat poveşti pentru copii dar m-a uimit foarte mult faptul că ei îmi sugerau să mă îndrept în direcţia asta fără ca ei să ştie defpat că eu tocmai începeam să fac asta.

Nu consider că am excelat foarte mult în domeniul acesta. Scriu doar de drag şi de nevoie. Legat de concursul de mai sus am avut emoţii…mi-a fost foarte greu să scriu şi singurul motiv pentru care am insistat să mă concentrez a fost o promisiune făcută doamnei profesor Alina Manole. Concursul a avut tema „O balanţă echilibrată, familia şi cariera”. Mi-au trebuit trei zile să mă gândesc şi să analizez care este răspunsul cel mai potrivit…adesea mă gândeam înainte la asta şi mereu renunţam cu teamă şi îmi propuneam să nu mai revin. A trebuit să îmi dau mie un răspuns mai întâi iar asta a fost mai greu decât orice. De mule ori, scrisul este modul prin care reuşesc să îmi răspund eu mie anumitor întrebări. De aceea cred că asta va fi unul din lucrurile la care nu am să renunţ.

CD: Știu că tot din pură pasiune te-ai apucat să cânți la flaut. Studiezi undeva anume sau esti autodidactă?

RI: Întotdeauna am fost atrasă de oamenii care pot să transmită emoţie fără cuvinte, de oamenii pasionaţi, de oameni de multe ori simpli, dar cu sufletul plin. Muzica a fost prezentă mereu la noi în casă. Când noi eram mici, tatăl meu se trezea adesea cu câteva ore înaintea noastră şi începea să cânte. De la el am învăţat că înainte de toate muzica se simte iar mai apoi se cântă…mă trezeam aşadar pe versurile lui, cu sunetul inconfundabil al chitarei lui şi cu o siguranţă de nedescris stăteam nemişcată şi aproape fără să respir să îl ascult. Aceea urma să fie clar o zi foarte frumoasă- o zi simplă din copilăria mea, o zi alături de părinţi şi de fraţi. Deşi mereu am fost o familie foarte unită, simţeam atunci când muzica era printre noi, că suntem de nedespărţit şi în imaginaţia mea de micuţ vedeam în noi oameni nemuritori cu un fel de bucurie mereu alimentată pe feţe.

Am ţinut pentru prima oară în mână un flaut în vara anului 2010. A fost o întâmplare neaşteptată. Un grup de voluntari din Carolina de Nord, au venit cu scop evanghelistic în România. Unul dintre aceştia, Tylor, avea un flaut. Întotdeauna am crezut că intrumentul mau preferat este pianul sau vioara…s-a întâmplat totuşi să îl ţin în mână pentru prima oară(flautul) şi să am impulsul de a incepe să cânt. A rămas la mine pentru 3 zile acel flaut…m-a fascinat de-a dreptul cu sunetele şi modul cum se putea schimba intensitatea unei note doar prin suflu. Momentul când am ales flautul a fost defapt momentul când el a reuşit să mă impresioneze. După perioada aceasta, au început căutările şi pasiunea mea a devenit aproape o obsesie.Am improvizat un flaut din un blockfloter vechi. Mi s-a părut o asemănare imensă intre cele două şi aşa am început a două serie de căutări. În această perioadă, când am început să folosesc netul foarte mult pentru asta, s-a întâmplat să mă aflu într-un cerc de prieteni, într-un cerc larg de oameni dragi undeva în Lazuri. Acolo am găsit pe cineva care avea aceeaşi pasiune aşadar o vară întreagă, vara lui 2010 a fost pentru mine undeva în natură cu un flueraş în braţe. În 2012 am primit un cadou. Pe 7 octombrie, părinţii mei veneau zâmbind acasă cu o cutie în braţe. Era flautul meu…cu lacrimi şi fără cuvinte îl luam în braţe pe atunci şi începeam să cânt.

Nu am fost ajutată din exterior de profesori sau îndrumători suplimentari- singurul dascăl mi-a fost internetul şi imaginaţia (sau intuiţia)…în prezent am încă probleme la citirea unei partituri, dar cu puţin exerciţiu şi efort suplimentar o să mă descurc mai bine. Anul ăsta a fost unul plin de evenimente şi situaţii puţin problematice, de aceea flautul a fost lăsat mai la urmă. Mă mai trezesc însă uneori fluierând şi atunc îmi dau seama că mi-este dor de el dar din nou trebuie să îmi aranjez priorităţile. Melodia mea preferată la flaut este din folclorul chinezesc, se numeşte „Tail of the Angels” şi este folosit un flaut din bambus iar a doua este înterpretată de o coreană-coreancă Jasmine Choi şi se numeşte „Czardes”. Iar în final, doi oameni dragi pe care îi admir foarte mult pentru sunetul şi tehnica folosită sunt Nina Perlove şi James Galway.

CD: Esti un elev, care are foarte multe hobby-uri. Aș vrea sa ne povestești puțin despre ele aici. Înțeleg că îti place teatrul, ai fost la Școala de teatru Mircea Albulescu? Ce calitățti crezi că dezvoltă un curs de teatru?

RI: Într-adevăr îmi place să îmi petrec timpul liber mereu diferit. Teatrul este una din activităţile de care m-am bucuat enorm că le-am făcut.Totul a început în copilările când tati îmi citea poveşti înainte să adorm. Îmi aduc aminte că îmi plăcea să îl ascult numai şi numai pe el pentru că ştia de fiecare dată să îşi folosească intonaţia în replici iar uneori se întâmpla chiar improvizeze el replici-cuvinte mai „potrivite”. Treptat, timpul lui pentru citit poveşti s-a limitat aşa că am fost nevoită să ascult radiofonic poveştile iar la scurt timp am trecut la teatre. Aşa mai bine de 5 ani, am adormit ascultând teatre. De puţine ori reuşeam să îmi mai amintesc finalul de aceea ajungeam să ştiu începutul aproape pe de rost. A fost o provocare şi o plăcere să fac asta şi consider că teatrul învaţă omul să trăiască, să simtă lucrurile din jur mai intens şi să înţeleagă mai uşor lumea.

Un curs de teatru te ajută foarte mult să îţi îmbunătăţeşti dicţia în primul rând iar mai apoi te învaţă să lucrezi în echipă, să îţi exersezi memoria şi iamginaţia iar în final să ai ma multă încredere în tine. Pentru mine a fost o experienţă prea deosebită la care mi-am propus să mă mai întorc cu prima ocazie.

Mi se mai întâmplă adesea să fiu în bucătărie fără un scop precis, doar cu un gust anume în gând. Îmi deschid laptopul şi pun să cânte sau să „deruleze un teatru” şi încep uşor-uşor să încerc ceva nou. Este vorba de prăjituri… uneori se întâmplă să iasă ceva deosebit dar sunt şi dăţi când singura scăpare este ca totul să fie aruncat. Miroase de fiecare dată a prîjituri iar asta îmi place foarte tare…

Pot să vorbesc despre ceva ce am descoperit nu foarte de mult. Era târziu, aproape 3 dimineaţa, nu puteam să dorm aşa că m-am trezit… am luat câteva carioci în mână şi am vrut iniţial să îmi sciru gândurile pe pereţi…idee trăznită…(ştiam pe atunci că pot zugrăvi fără probleme la loc) Îmi doream foarte mult să fac asta încă de când eram copil iar acum, când nimeni nu era să mă oprească, m-am impulsionat şi am adunat cariocile de prin casă. Am început aşadar cu o linie şerpuită fără nici o direcţie gândită şi am continuat în ritmul ăsta. M-a surprins enorm rezultatul aşa că am sfârșit în seara aceea un sfert din perete. La ora 4 m-am oprit şi am început să fac mici retuşuri. A doua zi, mama cu lacrmi în ochi m-a luat în braţe şi mi-a spus că sunt un pui de-al ei drag. Din experienţa asta nu am reuşit să fac un obicei pentru că mai întâi trebuie să asigur lavabilul dar pentru camera mea, pereţii am îndrăznit din plin să „îi abordez”:

Nu pot să spun despre mine că sunt o fire dinamică, din contră…poate că tocmai asta este ceea ce mă împinge să mă exteriorizez mai greu prin lucruri puţin diferite.

CD: Ce părere ai despre voluntariat? Crezi ca ar fi benefic pentru fiecare elev să facă voluntariat? Știu că tu ești voluntar al Centrului Europe Direct Târgoviște.

 RI: Voluntariatul este o acţiune suplimentară penru care alegi să te dedici. Alegi să fii prezent  şi să dai ce ai mai bun, alegi să pui în folosul altora o parte din tine. De aici pleci doar cu inima plină şi oameni care îţi împărţăşesc înclinaţiile. Pleci cu prieteni şi cu amintiri. Consider că voluntariatul este o activitate care reuşeşte să unească oamenii cel mai uşor dar nu este benefic pentru oricine. Nu aş îndemna pe oricine să facă asta sau poate că nu aş îndemna pe nimeni. Plec de la ideea că voluntariatul trebuie să fie un impuls din interior. Suntem diferiţi, suntem oameni, alegem diferit, gândim, acţionăm şi simţim diferit lumea şi lucrurile care ne înconjoară. De aceea suntem frumoşi indiferent de ceea ce alegem atâta timp cât rămânem mereu cu o conştiintă împăcată.( De asemenea mai cred că voluntariatul nu se desfăşoară doar în cadrul unei organizaţii anume ci şi în afara acesteia, în viaţa de zi cu zi. Fără să ne dăm seama, voluntar alegem să zâmbim unui sărman sau nu, să uşurăm din munca celor dragi sau nu şi tot aşa. )

De aici înveţi cel mai uşor cât de oameni suntem, este un mediu în care ai nevoie să îţi deschizi inima şi să gândeşti mai mult cu simţurile…aşadar benefic da, voluntariatul consider că este benefic dar sub nici o formă obligatoriu.