ortooxacell kiss2022.gif Flax

Datorie și credință în slujba țării: preoţi militari dâmboviţeni participanți la Primul Război Mondial (1916 – 1918)

 

În contextul declanşării primului război mondial, relaţiile dintre Biserică şi Armată tindeau să intre pe un făgaş normal, în pofida inexistenţei unei legi care să rânduiască statutul social al preoţilor români atât pe timp de pace, cât şi în cazul în care aceştia deveneau mobilizabili în caz de război. Astfel, în şedinţa Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 16 mai 1915, a fost ales ca protoiereu al preoţilor de armată în caz de mobilizare şiataşat pe lângă Marele Cartier General ca delegat al Sfântului Sinod, preotul iconom Constantin Nazarie (1865 – 1926, foto stânga), profesor universitar de Teologie Morală la Facultatea de Teologie a Universităţii din Bucureşti.

În acelaşi timp, Sfântul Sinod al Bisericii, prin reprezentanţii săi: Pimen Georgescu, Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, Calist Ialomiţeanu, Episcopul Argeşului, Nicodem Munteanu, Episcopul Huşilor, Meletie Constănţeanu, Teofil M. Ploieşteanu, Anthim P. Botoşeneanu, Alexie Craioveanu, Vartolomei S. Băcăoanul, Theodosie Atanasiu, Episcopul Romanului, Sofronie Vulpescu, Episcopul Râmnicului-Noul Severin, adopta conform adresei nr. 60 din 18 mai 1915, o hotărâre prin care cerea tuturor Episcopiilor şi Mitropoliilor să dea „preoţi trebuincioşi pe timp de pace şi de război, titraţi în teologie, cu aptitudini pentru păstorirea militară”, care să aibă vârsta cuprinsă între 30 şi 45 de ani. Preoţii militari urmau să fie numiţi de către Ministerul de Război, la recomandarea Bisericii şi intrau sub regimul legilor militare, asimilându­se corpului ofiţeresc.

Prin ordinul nr. 130 din 28 mai 1915 Constantin Nazarie a fost ataşat, în caz de mobilizare, la Marele Cartier General al Armatei, ca şef al Serviciului Religios al Armatei, cu grad de colonel asimilat, iar prin adresa nr. 1716 din 6 iunie 1915, era numit ajutorul său Vasile Pocitan (1870 – 1955; fost superior al Capelei române din Paris, profesor si paroh al Bisericii Sf. Voievozi din Bucureşti , din 1929 arhiereul Veniamin Pocitani), în gradul de maior asimilat.

Presat de războiul care bătea la uşă, părintele iconom Nazarie întocmeşte „Instrucţiunile asupra atribuţiunilor preoţilor de armată”, care, după ce şi-au căpătat forma definitivă, trecând prin filtrul Sf. Sinod şi al Marelui Stat Major au devenit ordinul 3451 din 28 Octombrie 1915, al Marelui Stat Major şi au fost publicate în Revista Biserica Ortodoxă Română din Noiembrie 1915 (Anul XXIV, nr. 11-12, 1915, pp. 882-895). Este de reţinut că Instrucţiunile elaborate de către părintele Nazarie „au stat la baza activităţii preoţilor din armată până la înfiinţarea Episcopiei Armatei”. Aceste Instrucţiuni au fost definitivate şi au devenit Ordinul 3451 din 28 octombrie 1915 al Marelui Stat Major. Ele subliniau importanţa educaţiei religioase a trupei, considerându-se că „…preoţilor le revine această grea şi sfântă sarcină ca, cu cuvântul şi fapta să ţie aprinsă făclia credinţei în popor, precum şi în inimile ostaşilor noştri, care în zile grele vor fi chemaţi să se jertfească pentru binele şi mărirea patriei şi a neamului”.

În ziua de 20 iunie 1916, la Bucureşti, la Internatul Teologic se deschidea, adunarea preoţilor mobilizabili din Eparhia Sf. Mitropolii a Ungro-Vlahiei, sub preşedenţia părintelui protoiereu Constantin Nazarie, având ca secretari pe preoţii Ghiţă V. Călin şi Ioan D. Muşatianu, din Bucureşti. Cu această ocazie, Constantin Nazarie a propus celor prezenţi şi discutarea următoarelor probleme: Rolul preotului înainte de război; Preotul ca oficiant; Preotul ca susţinător al moralului trupei; Preotul ca mângâietor al trupei. La 21 iunie 1916, un număr de 36 preoţi mobilizabili, printre care şi dâmboviţenii: Iconomul Vasile Ghe. Alexe, încadrat la Regimentul 62 Infanterie, Preotul I. Popescu Bărbuleţ de la Regimentul 22 Infanterie şi Iconomul Nicolae Popescu Ţâţa ( slujitor la parohia din Ţâţa, astăzi satul Buciumeni, judeţul Dâmboviţa), de la Brigada 11 Roşiori, adresau o moţiune  şefului Serviciului Religios al Armatei Constantin Nazarie, nemulţumiţi de faptul că mai mulţi preoţi mobilizabili s-au sustras de la îndatorirea ostăşească umblând pe căi lăturalnice. Astfel, din cei 49 preoţi mobilizabili concentraţi cu ordine de chemare în zilele de 20-21 iunie 1916, numai unul n-a răspuns la chemare  fără nici o justificare, şi anume părintele Lazăr M. Popescu de la Biserica Sf. Ilie din Găeşti, judeţul Dâmboviţa ( ulterior, a fost mobilizat şi desemnat ca preot la Regimentul 68 Infanterie), în timp ce preotul Ioan Rătescu, de la parohia Serdanu, judeţul Dâmboviţa, care iniţial fusese repartizat la Brigada 2 Roşiori în locul preotului Panait Gheorghiu. Ulterior s-a constatat că preotul Ioan Rătescu, fiind trecut cu vârsta, a fost înlocuit de preotul Marin B. Nicolau, de la biserica Sf. Dumitru – Colentina, Bucureşti.

Aşa cum reiese din circulara Serviciului Religios al Marelui Cartier General al armatei române, pentru mobilizarea anului 1916-1917 au fost repartizaţi preoţi din Eparhia Sfintei Mitropolii a Ungro-Vlahiei, cu vârste cuprinse între 30 şi 45 ani, următorii licenţiaţi în teologie din judeţul Dâmboviţa: Nicolae Popescu-Ţâţa de la Biserica Lemnului din Târgovişte, la Ambulanţa Diviziei 2 Cavalerie; Teodor Mateescu din Titu, la Regimentul 22 Infanterie; Haralambie Oprescu din Sturzeni, repartizat iniţial la Regimentul 82 Infanterie şi mutat ulterior la Brigada V Artilerie; M. M. Popescu din Ghergani, la Brigada 2 Călăraşi; Ion N. Popescu Bărbuleţ de la Biserica Stelea din Târgovişte, la Regimentul 22 Infanterie; Vasile Ghe. Alexe de la Biserica Sf. Dumitru din Târgovişte, la Regimentul 62 Infanterie; Lazăr V. Popescu de la Biserica Sf. Ilie din Găeşti, la Regimentul 68 Infanterie; Ion M. Popescu din Mătăsaru, la Spitalul Mobil al Corpului III Armată; Alexandru Popescu-Hăbeni, la Spitalul Contagioşi al Companiei a 2-a Armate. În completarea acestora, era întocmit un tablou al preoţilor de rezervă ce pot fi mobilizabili, suplimentul fiind trimis către Ministerul de Război, şi în care erau nominalizaţi din judeţul Dâmboviţa, următorii slujitori întru credinţă: Alexandru Dolinescu de la Mănăstirea Dealu, repartizat la Fortificaţii; Nicolae Popescu din Glodeni, la Regimentul 51/52 Infanterie; acestora li se adăugau în caz de nevoie, Alexe Popescu de la Curtea Domnească din Târgovişte, Constantin M. Popescu din Voineşti, Ştefan M. Cercel din Viforâta şi Dumitru Popescu din Doiceşti.

Preot oficiind o slujbă pe front în 1917

În toamna şi iarna anului 1916, armata română, depăşită de ofensiva Puterilor Centrale, a fost nevoită să se retragă, lăsând sub ocupaţia Puterilor Centrale mare parte din teritoriul României, inclusiv capitala, ceea ce a determinat retragerea oficialităţilor civile şi militare, ca şi a unei mari părţi a populaţiei în Moldova. În acest context, Serviciul Religios al Armatei a fost nevoit să facă faţă unor situaţii deosebite, depunând eforturi considerabile să menţină ridicat moralul trupei încât aceasta să aibă credinţă neclintită în victorie şi în realizarea sfintelor aspiraţiuni ale neamului, iar Marele Cartier General îndemna preoţii să nu se limiteze doar la efectuarea serviciilor religioase şi la mângâierea celor întristaţi, ci să fie „susţinători şi formatori ai moralului ostaşilor”.

Apelul lansat preoţilor militari la 8 decembrie 1916 de Constantin Nazarie, în calitatea sa de şef al clerului militar, în momentul retragerii trupelor române are o anumită importanţă privind păstrarea moralului trupelor angajate în lupte: „Rolul preotului în armată nu se poate mărgini numai la efectuarea serviciilor religioase şi la mângâierea celor bolnavi şi întristaţi, ci preotul trebuie să fie în primul rând susţinător şi chiar formator al moralului ostaşului. În această direcţie se deschide pentru preot un vast câmp de activitate, mai ales acum, când trupele noastre sunt pe cale de a întreprinde în curând o nouă acţiune războinică”. Şi tot prin acelaşi apel nr. 272 din 8 decembrie 1916 preoţilor militari li s-a cerut să lucreze, cum zice Apostolul, „cu timp şi fără timp”, pururi între soldaţi, mângâindu-i, îmbărbătându-i, sfătuindu-i, dându-le puterea de a răbda până la sfârşit. Soldaţii trebuiau îndemnaţi la post, spovedanie şi împărtăşanie, Taine care duceau la revigorarea morală, „la nădejde, mângâiere sufletească, luminare, înţelepciune, sfinţire a minţii, sufletului şi inimei, tămăduire, curăţire, îndreptare de viaţă, adăogire de fapte bune, plinire de porunci, bucurie şi sănătate, izvor de bunătăţi”.

În teritoriile ocupate de către armatele Puterilor Centrale, mulţi preoţi au avut de suferit, fiind ţinta atacurilor celor mai rafinate, urmăriţi şi persecutaţi, prigoniţi şi maltrataţi, cum a fost cazul preotului Gheorghe Diaconescu din Vlădeni – Dâmboviţa, iar alţii au fost chiar împuşcaţi mişeleşte, cum a fost soarta preotului Iosif Popescu din Gheboieni – Dâmboviţa, care „a fost omorât pe câmp, în apropierea satului”.

Preot pe front

Alţi preoţi, slujitori ai Bisericii din teritoriul ocupat au fost arestaţi şi ulterior închişi, printre aceştia numărându-se şi părintele Lazăr M. Popescu de la Biserica Sf. Ilie din Găeşti, care şi-a descris situaţia nouă în care se afla printr-un adevărat memoriu de prizonier de război, pe care îl reproducem pentru a înţelege situaţia grea prin care a trecut acesta: „Conform ordinului Ministerului de Război, transmis nouă prin Cercul de recrutare din Găeşti, subsemnatul preot Lazăr Popescu, ataşat în timpul campaniei la Regimentul 68 Infanterie ca preot, iar în timpul retragerii făcut prizonier de armatele austro-germane, semnalez aici împrejurările acestei întâmplări: În noaptea de 15-16 noiembrie, când s-a dat ordinul de retragere, mă aflam împreună cu Regimentul 68 Infanterie pe poziţie, în Muntele Mateiaş, sub cota 889 şi deasupra Văii Mateiaş. Împreună cu doctorul regimentului, locotenent dr. Băcăoanul, peste văi şi munţi, iar mai apoi cu d-l dr. locotenent Rosenzwig, de la Coloana a II-a Volantă (Coloana Sanitară), ne-am retras în cea mai deplină ordine. De la hotarul judeţului Dâmboviţa, cum regimentul meu era aeriergarda, trupele se formau pe companii, pe batalioane şi alte formaţii şi erau trimise ici şi colo, contra inamicului, care era în imediata apropiere; spre a nu pierde contactul cu unitatea mea, m-am alipit definitiv de Coloana a II-a Volantă (Sanitară) care era detaşată Regimentului 68 şi cu care lucrasem toată vremea. Astfel, am făcut pe jos drumul până la Priseaca, 4 km nord Târgovişte, sâmbătă 19 noiembrie. Ajunşi aici o parte din trupe, foarte puţine dealtfel, am trecut prin oraş; noi însă, pentru că inamicul trăgea focuri de artilerie asupra oraşului şi în special asupra podului de pe Ialomiţa, am trecut râul acesta mai sus de oraş, pe podul de fier al C.F.R. şi ni s-a dat direcţia Pucioasa. Ordinul de a merge la Pucioasa s-a dat, după câte mi-aduc aminte, de d-l maior dr. Suciu. De aici, mai departe, unităţile au mers amestecate; se vedeau soldaţi din toate regimentele în retragere şi mai ales căruţe ale refugiaţilor, care se încrucişau cu trenul de luptă. Cum mâncare nu mai aveam nici eu, nici alţii, grăbeam spre a ajunge la un sat, pentru aprovizionare; Coloana a II-a Volantă era în urma însă cu 4-5 kilometri. Rămânerea în urmă le-a fost fatală, căci, prin dreptul satelor Şotânga, Doiceşti, au fost prinşi, împreună cu d-l locotenent dr. Rosenzwig. Cum soldaţii au văzut că inamicul a prins pe toţi cei din urmă, s-au împrăştiat toţi şi lăsând şoseaua Târgovişte-Pucioasa, am luat-o spre dreapta, peste dealuri, mai ales că pe acolo vedeam scurgându-se trupele noastre. Am trecut prin Glodeni, Valea Lungă mai mult pe poteci şi drumuri foarte rele, iar marti, 22 noiembrie, ne aflam în apropierea comunei Ederele, judeţul Prahova, pe unde trecuse cu puţin înainte Batalionul III din Regimentul 68, sub comanda căpitanului Pantelimon. Dinspre sat se auzeau împuşcături dese – satul era înaintea noastră – iar în spate ştiam cu siguranţă că se afla inamicul. Pe la orele 4 p.m., spre surprinderea noastră, vedem coloane inamice, care băgau în sat soldaţi din acest batalion. Cum însă n-aveam decât vreo 10 soldaţi şi aceia sanitari, iar la vreo 20 m patrulele inamice, am căutat să ne împrăştiem. Câteva bombe de mână fac ca aproape toţi să fim răniţi; eu căpătasem o rană în piciorul stâng. Acesta însemna sfârşitul. În adevăr, pe soldaţii nerăniţi i-au băgat în biserică în comuna Edera, iar cei atinşi de proiectile au rămas sub paza lui Dumnezeu, până miercuri pe seară. Vineri mă aflam în Târgovişte, închis în Şcoala de Cavalerie de pe Bulevardul Carol I, împreună cu alţi ofiţeri, ale căror nume nu le mai ştiu. Îmi aduc aminte de domnii locotenent-colonel Basarabescu şi colonel Niculcea, cu care împărţeam mâncarea ce-mi aducea o cunoştinţă din oraş. Între timp aflu că sunt cinci preoţi militari prinşi; unul, un călugăr, căruia i-au dat drumul imediat – era îmbrăcat ca şi mine în haine preoţeşti, nu militare; altul, de la o biserică de la Obor din Bucureşti, căruia i-au dat drumul în preziua de Sf. Neculae (5 decembrie). De ceilalţi nu ştiu nimic. Rana mea de la picior, deşi nu gravă la început, dar nefiind îngrijită s-a infectat. Urmând să mă bage în spital, după cererea mea, am fost lăsat să mă caut singur şi în libertate, sub supravegherea lor. Aceasta s-a întâmplat în ziua de 23 decembrie 1916, când am fost pus în libertate. Acestea sunt împrejurările nenorocite în care şi eu şi alţii am fost capturaţi. Licenţiat în teologie, parohul Bisericii Sf. Ilie din Găeşti, Dâmboviţa”.

Biserica Sf. Ilie din Găeşti

Ca urmare a intervenţiilor lui Nazarie, preoţii militari au primit dreptul la avansare, fiind asimilaţi locotenenţilor de rezervă, în baza ordinului circular nr. 19001 din 9 martie 1917 eliberat de Marele Stat Major, primul act oficial care reglementa asimilarea preoţilor în armată în timp de război, precum şi recompensarea celor care au dat dovadă de acte de bravură, curaj şi dispreţ faţă de moarte. Şeful Serviciului Religios a fost asimilat cu gradul de colonel, iar ajutorul acestuia a fost asimilat cu gradul de maior. S-a stabilit ca drepturile preoţilor la soldă şi accesorii să fie cele ale gradelor cărora le sunt asimilaţi. Propunerile pentru decorarea preoţilor urmau să treacă prin filtrul Serviciului Religios. De asemenea, ţinuta preoţilor era îmbunătăţită, adăugându-se sub banda de la mâneca stângă două steluţe argintate pentru gradul de locotenent, trei steluţe pentru gradul de căpitan, o steluţă aurită pentru Protoiereul armatei. În plus, Înaltul Decret Regal 778/ 25 iulie 1917 relua şi întărea prevederile ordinului circular nr. 19001 din 9 martie 1917, aceste informări reprezentând practic singurele instrucţiuni pentru preoţii de armată adoptate în timpul războiului.

Pe fondul reorganizării Armatei Române din primăvara anului 1917, când, datorită pierderilor umane însemnate, foarte multe regimente au fost obligate să se unească, Constantin Nazarie a dispus şi demobilizarea anumitor preoţi, în special a celor din Moldova care puteau reveni la parohiile lor. În acest context, preotul profesor Alexandru Dolinescu de la Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu, solicita să-şi poată continua misiunea pe care o îndeplinea de profesor-confesor pe lângă Şcoala Militară de la Dorohoi, în cazarma Regimentului 29 Infanterie Dragoş Vodă, acolo unde fusese mutată datorită ocupaţiei, instituţia militară de lângă Târgovişte.

O altă misiune a preoţilor, pe lângă cea de încurajare şi susţinere morală a ostaşilor români pe câmpurile de luptă, a fost aceea de a sluji în serviciile sanitare ale Armatei române, în diferite spitale din ţară cu răniţii de război. În acest sens, preotul Ioan Ştefan Popescu-Simuleasa din Târgovişte, a fost chiar administrator al Spitalului organizat la mănăstirea Raşca, judeţul Suceava, iar preotul V. T. Popescu a susţinut alături de alţi slujitori ai Bisericii, diferite conferinţe răniţilor din spitalele de la mănăstirile din ţinutul Neamţului.

La 24 decembrie 1917 era întocmită repartiţia preoţilor militari la diferite corpuri şi servicii privind mobilizarea din 1918, aceasta fiind semnată de către Constantin Nazarie şeful Serviciului Religios, Ioan V. Pocitan, C. Danău şi Nicolae Georgescu, secretari. Conform acestei adrese, din judeţul Dâmboviţa au fost repartizaţi următorii preoţi: Ion Iordăchescu din Cornăţelu, la Regimentul 4 Vânători; Radu Popescu din Târgovişte, la Regimentul 20 Infanterie; Vasile Ghe. Alexe de la Biserica Sf. Dumitru din Târgovişte, la Regimentul 62 Infanterie, transferat ulterior la Brigada 12 Artilerie; M. M. Popescu din Ghergani, la Brigada 2 Călăraşi; Ioan Ştefan Popescu de la Biserica Sf. Nicolae Simuleasa din Târgovişte, la Regimentul 51/52 Infanterie; Haralambie Oprescu din Sturzeni, la Brigada V Artilerie; N. Popescu Ţâţa de la Mitropolia din Târgovişte, la Ambulanţa II Cavalerie; Alexandru Popescu din Hăbeni, la Spitalul Contagioşi nr. 2 şi I. Popescu Bărbuleţ de la Biserica Stelea din Târgovişte, la Trenul Sanitar nr. 12.

După defilarea armatei române cu mult fast în capitala Basarabiei la 14/27 ianuarie 1918, în frunte cu generalul Ernest Broşteanu şi Statul Major al acestuia, Marele Cartier General prin ordinul 7255/17 ianuarie 1918 trasa indicaţii precise cu privire la modul de comportare al trupelor române pe teritoriul cuprins între Prut şi Nistru, care vor avea faţă de populaţia basarabeană o atitudine frăţească şi demnă, „ca prieteni ai Republicii Moldoveneşti, pentru a da ajutor în luptele cu jefuitorii şi siluitorii ce tind a distruge şi a sugruma a noastră Republică tânără şi libertatea ei”. Odată cu elaborarea în luna martie 1918 a unor decrete privind demobilizarea parţială a armatei române, numărul preoţilor din armata de operaţiuni a scăzut la 168, în Basarabia, găsindu-se pe lângă diviziile şi batalioanele româneşti un număr de 40 de preoţi. În acest context, la 17 aprilie 1918 Constantin Nazarie a întocmit Referatul nr. 121 către Marele Cartier General: „Pentru unităţile desemnate a rămâne în Basarabia, cred că e absolut necesar a se menţine preoţii de armată, fie cei actuali, fie cei care ar dori să rămână încă mobilizaţi”. Aşa cum reiese din circulara nr. 153 din 2 decembrie 1918, expediată din Chişinău de către Constantin Partenie, protopopul preoţilor militari din Basarabia şi confesorul Garnizoanei Chişinău, către iconomul Constantin Nazarie, preotul Vasile Ghe. Alexe (de la Biserica Sf. Dumitru din Târgovişte), confesorul Diviziei 2 Cavalerie, a activat la spitalul garnizoanei Hânceşti.

Pentru meritele deosebite şi modul în care şi-au făcut datoria sfântă în slujba ţării, au fost decoraţi şi trecuţi pe Ordinul de zi cu gradul de căpitan asimilat 147  preoţi, dintre care îi menţionăm pe cei din judeţul Dâmboviţa:

Preotul I. Popescu- Bărbuleţ, Târgovişte, Regimentul 22 Infanterie – 15 iunie 1917;

Preotul Nicolae Popescu- Ţâţa, Târgovişte, Brigada I Roşiori – 15 iunie 1917;

Preotul Alexandru Popescu-Hăbeni, Dâmboviţa, Spitalul nr. 2 Contagioşi – 15 iunie 1917, decorat cu medalia „Crucea Regina Maria”, clasa a II-a;

Preotul  Ion M. Popescu, Mătăsaru, Dâmboviţa, Spitalul Mobil nr. 3 – 1 ianuarie 1918;

Preotul Haralambie Oprescu, Sturzeni, Dâmboviţa, Brigada a V-a Artilerie – 1 ianuarie 1918;

Preotul Vasile Ghe. Alexe, Târgovişte, Brigada 12 Artilerie – 1 ianuarie 1918, decorat cu medalia „Coroana României” cu spade Cavaler;

Preotul Ştefan Ioan Popescu-Simuleasa, Târgovişte, Regimentul 51/52 Infanterie – 1 ianuarie 1918, decorat cu medalia „Coroana României” cu spade Cavaler.

Constantin Nazarie a relatat dezbaterile îndeplinirii acestei grele răspunderi ale preoţilor militari angajaţi în primul război mondial, într-un simplu „Referat asupra activităţii preoţilor de armată în campania din 1916 – 1918”, datat în Bucureşti, 25 decembrie 1918. Prin acest referat li se făcea o scurtă caracterizare tuturor preoţilor angajaţi în războiul sfânt al neamului românesc, sub forma unor foi calificative, ca urmare a intervenţiei Serviciului Religios pe lângă Marele Stat Major, prin care se cerea ofiţerilor să prezinte şi ei câte un raport asupra activităţii prestate de către slujitorul domnului pe lângă corpul de armată pe care îl conduc.

Descriem în continuare, fapte şi împrejurări semnificative din activitatea de pe front a preoţilor dâmboviţeni mobilizaţi, extrase din Referatul protopopului Constantin Nazarie şi citate ulterior şi de către preotul-profesor Grigore N. Popescu:

PREOTUL POPESCU I. BĂRBULEŢ – de la Regimentul 22 Infanterie, e rezistent, preot serios şi moral, care inspiră foarte multă încredere şi dragoste trupei. Posedă darul vorbirii şi are puterea de a înflăcăra pe auditor. Oficiază foarte frumos. A însoţit regimentul în tot cursul campaniei. Este un caracter ales, om destul de cult, cumpătat, chiar sobru, poate fi luat ca model în corpul preoţesc.(Dr. Cioroianu).

PREOTUL POPESCU N. ŢÂŢA – de la Brigada 1 Roşiori, a dat un continuu concurs medicului în îngrijirea bolnavilor cu mult devotament, curaj şi energie. Ca un bun părinte caută a însufleţi şi îmbărbăta pe soldaţi, ridicându-le moralul. De când acest regiment e bântuit de boli grave şi molipsitoare este continuu printre soldaţi. (colonel Bălăşescu). Acest preot este la înălţimea misiunii sale. Îşi face datoria în mod conştiincios şi merită a fi răsplătit. (colonel Arion).

PREOTUL POPESCU ALEXANDRU HĂBENI – de la Spitalul Contagios Nr. 2 s-a distins, în mod excepţional, îndeplinindu-şi şi funcţiile sale de preot şi în acelaşi timp fiind un ajutor preţios şi devotat al corpului medical. În Ploieşti, Sinaia şi Câmpulung, a ajutat în mod foarte activ la facerea pansamentelor, când numărul de răniţi era foarte mare. La Ploieşti a fost ajutor de medic în Spitalul de Contagioşi Movila. În Dorohoi a funcţionat ca ajutor de medic patru luni, în Spitalele de holerici şi tifos exantematic, fiind un exemplu de muncă, şi dând zilnic probe de abnegaţie, devotament şi dispreţ de moarte. (dr. Iacobson). A fost un exemplu viu de înalt devotament şi sacrificiu, atât cu ocazia îngrijirii răniţilor, cât şi a bolnavilor de febră recurentă, exantematic şi holeră. Nu este bolnav care să nu fi văzut în el pe mântuitorul său. A înlocuit pe internul spitalului, dând bolnavilor ajutoare medicale, mergând până la sacrificiul persoanei sale. Veşnic neobosit, controla cu toată atenţia dacă bolnavii primeau medicamente şi alimentele prescrise. (dr. Ciucă). În Ajunul Anului Nou, a înfiinţat în oraşul Adjud o cantină pentru 1500 copii orfani, strângând cu liste de Subscripţie 10 mii de lei şi învăţând pe copii rugăciuni, cântece patriotice şi reguli de bună Purtare.

Alexandru Popescu Hăbeni (1885-1957)
Biserica Izvorul Tămăduirii din Târgovişte (1832) locul de odihnă al lui Alexandru Popescu Hăbeni
Mormântul lui Alexandru Popescu Hăbeni

PREOTUL POPESCU M. ION– de la Spitalul Mobil nr.3. Atât în timpul epidemiei de tifos exantematic, cât şi în timpul din urmă, s-a arătat ca un apostol neobosit, în exercitarea misiunii sale. În mijlocul exantematicilor şi răniţilor a păstrat neatinsă credinţa în sufletele ostaşilor, dând dovezi de vădite acte de abnegaţie şi devotament. (Medic indescifrabil).

            PREOTUL OPRESCU HARALAMBIE – de la Brigada a V-a Artilerie, a desfăşurat o activitate elogioasă, afirmându-se totdeauna ca un excelent pastor sufletesc. A înălţat şi întărit sufletele ostaşilor, prin cuvântări. În luptele de la Mărăşeşti, când oboseala şi nesiguranţa cuprindeau pe soldaţi, a stat în mijlocul lor, sfătuindu-i şi îmbărbătându-i. S-a interesat de soldaţii bolnavi. Prin dragostea şi zelul desfăşurat a contribuit în mare măsură la partea de glorie ce regimentele brigăzii au câştigat în această perioadă a campaniei. (Colonel Borşescu). S-a distins în mod vădit prin acte de abnegaţie şi devotament, şi prin cuvântări patriotice. Efectul s-a resimţit, căci brigada n-a avut nici un netrebnic sau dezertor, iar în luptele crâncene de la Cosmeşti şi Mărăşeşti toţi au rezistat pe poziţie, până în ultimul moment. În cursul luptelor de la 24 iulie, cu inima rece şi sânge rece, a mers sub focul inamicului, de la unitate la unitate, îmbărbătând-o la luptă. În luptele de la 1 şi 2 august, sub bombardamentul artileriei inamice, a stat neclintit, oficiind la înmormântarea celor căzuţi pe câmpul de onoare. (Colonel Costin). Pentru orfani a strâns lei 1000. La Bolgrad a lucrat cu hotărârea misionarului convins, formând şi un cor la catedrala oraşului. E preot cucernic, cu multă conştiinciozitate, seriozitate, tenacitate în lucrări, brav în lupte. (Colonel Gavriliu).

PREOTUL ALEXE Ghe. VASILE – de la Brigada 12 Artilerie, e sănătos şi rezistent, preot distins prin sentimentele şi cultura sa. A luat parte la toate operaţiunile, dând dovezi de abnegaţie şi dragoste creştinească şi conducător moral al ostaşului. Pe câmpul de luptă a dat dovezi de bravură şi spirit de sacrificiu, servind ofiţerilor şi trupei ca pildă de curaj şi dispreţ de moarte. Întrupează cu prisosinţă toate calităţile morale şi sufleteşti. (Lt. colonel indescifrabil). A urmat regimentul pe front, în toate acţiunile. Instruit şi foarte devotat, ca prin cuvântări să insufle dragoste şi curaj ostaşilor. (Lt. colonel Gh. Petrescu). Citez prin ordin de zi pe regiment pe preotul Iconom Alexe. În toate ocaziile, cu toate luptele, n-a lipsit un moment de lângă trupă; îmbărbătând-o continuu. A mers până acolo cu devotamentul, încât însuşi s-a dus pe câmpul de bătaie, între tranşeele noastre şi cele duşmane, adunând pe cei ce-şi făcuseră datoria pentru patrie, sub focul năprasnic al inamicului, spre a le da ultima binecuvântare. (Lt. colonel Budeanu).

PREOTUL POPESCU ŞTEFAN IOANSIMULEASA confesorul Regimentului 51/52 Infanterie, si-a făcut datoria în tot timpul luptelor, la care a luat parte acest corp, căci în toate împrejurările a mers totdeauna pe linia de luptă, pentru a mângâia pe cei răniţi şi a da îngrijire creştinească celor adormiţi. (Colonel Cristoforeanu). În vederea devotamentului şi felului ce a arătat în îndeplinirea datoriei, susţin avansarea ca prea binemeritată. (Colonel Constantinescu). Preotul Popescu Ştefan Ioan, din Târgovişte, a dovedit cu prisosinţă calităţi sufleteşti, a stat veşnic în mijlocul trupei, încurajând-o prin vorbe şi prezenţa sa în tranşee, chiar în timpul luptelor celor mai aprige, la Nămoloasa, Mărăşeşti, Muncelu, umblând cu crucea şi cu apa sfinţită în tranşeele din prima linie. A ajutat pe medici la postul de prim ajutor în marea lupta de la 6 august 1917 de la Mărăşeşti, iar seara a îngropat morţii, sub bombardamentul de artilerie. Cuvântările ţinute trupei şi ofiţerilor erau înălţătoare. Ofiţerii şi trupa au avut cu adevărat un preot între ei. În perioada cât a fost în Basarabia prin slujba bisericească ce făcea, a atras simpatia locuitorilor basarabeni, precizează colonelul Cristofor, comandantul său.

Mormântul lui Ioan Ştefan Popescu-Simuleasa din cimitirul Simuleasa din Târgovişte
Biserica Sfântul Nicolae – Simuleasa

Concluzionând, putem afirma pe baza documentelor, că preoţii militari au contribuit alături de celelalte unităţi, mari unităţi şi comandamente ale armatei române, la menţinerea şi amplificarea credinţei, cu cuvântul, cu fapta, şi nu numai, făcând ca soldatul român să meargă la luptă, pentru patrie, încins cu arma neînvinsă a credinţei. În acest şablon se înscriu şi slujitorii bisericeşti dâmboviţeni, care şi-au exercitat cu prisosinţă datoria faţă de neamul românesc, fapt confirmat şi de aprecierile elogioase întocmite de superiorii lor militari.

 

 

                                                                                                     Prof. Dr. Cornel Mărculescu

 Şcoala Gimnazială „DORA DALLES” Bucşani,

 jud. Dâmboviţa

 

Distribuie:

Lasă un comentariu

Agenda Politică Locală

psd pnl usr aur
MedcareTomescu romserv.jpg novarealex1.jpg hymarco fierforjat.gif
Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

CITEȘTE ȘI

Gopo
Foah ConsultOptic
Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public

Parteneri media