VIITOR FACULTATIV – Dorin TUDORAN: O contradicție în termeni: Reformismul

 

by Dorin Tudoran on June 10, 2014 –  CERTOCRAȚIA

Reformiștii constituie probabil categoria cea mai bizară care populează partidele politice românești. Discursul lor a fost singurul cât de cât încurajator, aducând, pentru o vreme, o rază de speranță în legătură cu viitoarea calitate a clasei politice. Dar eșecuri răsunătoare și repetate, spectacole jenante de oportunism cum ar fi cele oferite de Teatrul Român de Urlători – „TRU” etc. i-au aruncat în nesemnificativ.

Un caz pe care l-aș numi tragic, dacă politica nu ar fi o cómedie, este cel al doamnei Monica Macovei. De câte ori a încercat să provoace fie și o mini-reformă în partid, a eșuat. După asemenea eșecuri, s-a născut o întrebare justificată: „Dacă nu reușește în partidul dânsei, cu ce drept cere altor partide asemenea reforme morale?”

Decredibilizată intern de lipsa de apetit reformist a propriului partid, doamna Macovei a devenit un bun exclusiv de export: constant apreciată și ascultată în afara țării, devine din ce în ce mai controversată în interiorul ei. Prin demersurile sale parlamentare, și nu doar prin ele, doamna Macovei pare un europarlamentar independent. Tehnic, reprezintă PD-L, fără de care nu ar fi putut ajunge la Bruxelles. Ideologic, este cvasi-băsistă.

A ales să rămână în  PD-L, partid a cărui moralitate șovăielnică nu are nimic în comun cu standardele Domniei sale. În PMP nu putea migra, fiindcă acolo standardele morale sunt stabilite de contagioasa doamnă Elena Udrea și de agramata națională, doamna Elena Băsescu. Reformismul pe care-l poate impune în acest moment doamna Macovei este doar unul prin detur – via Bruxelles. Un compromis cu nimic mai compromițător decât altele.

Nu există o singură cauză a situației în care se află azi reformiștii din toate partidele românești. Dar una fundamentală este poziționarea lor într-o contradicție de termeni. Rămânând la cazul celor din PMP, este limpede care sunt – la nivel declarativ – reformiștii, dar, la nivel practic, este din ce în ce mai neclar în raport cu cine și cu ce anume sunt reformiști, ce anume vor să reformeze.

La recentul Congres al PMP, domnul Adrian Papahagi a ilustrat în chip desăvârșit contradicția în termeni la care mă refer. Pe de-o parte – asemeni celorlalți reformiști și nereformiști – a reiterat că PMP trebuie să continuie ce a început președintele Traian Băsescu, dar, pe de altă parte, a cerut colegilor de partid să fie curajoși, nu căcăcioși.

În ce ar consta curajul respectiv? Mister. Ce înseamnă a fi căcăcios, când ai șansa să fii curajos? Mister. Cine anume și prin ce metode dă mai multe șanse în partid căcăcioșilor decât curajoșilor? Mister. Cum se poate scăpa de balastul produs de căcăcioși, pentru a se face cât mai mult loc diamantului reformist? Mister.

Deci, după domnul Papahagi și alți reformiști din PMP, construcția domnului Băsescu este splendidă, dar trebuie reformată. De ce? Cine în lumea asta se apucă să schimbe ce merge strună? Ce anume din perfecțiunea mecanismului băsescian și de ce anume trebuie reformat nu s-a putut înțelege nici măcar de la singurul reformator rămas în cursă împotriva nereformatei Elena Udrea – domnul Daniel Funeriu.

Între domnul Papahagi, care a declarat „Mie mi se rupe” și doamna Udrea, care a declarat „Mie nu mi se rupe”, partidul, căci despre el era vorba în rupere, a optat pentru fiabilitatea desăvârșită a componentelor geostrategice ale doamnei Udrea.

Adăugată la discursul simplu, beton, al acesteia, care la orice întrebare despre strategia partidului răspunde „Să continuăm ce a început președintele Traian Băsescu!”, această fiabilitate a făcut ca versetul biblic al domnului Papahagi, „Vai de partidul care nu are un Băsescu!”, să pară un jurământ de credință mult mai ezitant. Mai ales că domnul Papahagi comitea eroarea monumentală de a pune Leader-ul Maximus pe același plan cu pălmașii de partid – „Vai de partidul care n-are profesori și intelectuali!”

Aflăm de la domnul Ștefan Vlaston că domnii Adrian Papahagi și Teodor Baconschi (altfel prieteni foarte apropiați) au fost incapabili să-și coordoneze mișcările, sfârșind prin a candida unul împotriva celuilalt și turmentând, în felul acesta, electoratul prezent la congres. Și, acolo unde, fără să vrea, doi reformiști se rad reciproc, câștigă duduia Status Quo.

Dacă domnul Vlaston nu se înșeală, omul de rând are dreptul să pună o întrebare simplă: domnilor, dacă nu vă puteți coordona mișcări simple, la nivel de mini-partid, cui să inspirați încrederea de a vă da, într-o zi, pe mână treburile unei țări întregi? S-ar putea ca dependența de Traian Băsescu să fie mai cumplită tocmai în cazul curajoșilor decât în cazul căcăcioșilor.

Cred că ce îi împiedică pe reformiști să facă un pas întreg este teama de a nu fi luați drept deviaționiști în raport cu azimutul tutelar – băsescianismul. În trecutul „de tristă amintire” o asemenea etichetă atrăgea după sine nu doar excluderea din partid. Totuși, azi nu mai dispare nimeni de pe stradă, nu mai e nimeni săltat din pat la miezul nopții, nu mai este nimeni ucis cu o lovitură de rangă în cap, după ce este declarat deviaționist. Și atunci?

Cu cât reformiștii vor întârzia mai mult să probeze că sunt, cu adevărat, capabili să declanșeze reforme, cu atât mai mult riscă să se scufunde în irelevanță. Și de acolo nu-i va mai scoate la lumină nici măcar locomotive politice de calibrul unui Traian Băsescu, fiindcă, evident, unor asemenea lideri nici nu le plac căcăcioșii, nici nu au motiv să stabilească, zilnic, granița între căcăcioși și curajoși. Cu cât este mai flexibilă o asemenea frontieră, cu atât mai bine pentru marii operatori politici.

Singurul reformism omologat în partidele politice românești este servilismul.

DORIN  TUDORAN este un important poet, eseist, publicist și disident politic român. Suntem onorați că Domnia Sa a acceptat să preluăm, în CULTURA  DE  SÂMBĂTĂ,  texte din CERTOCRAȚIA ( aici postăm și ne umplem de blogdaproste )…