TERAPII ÎNGÂNDURATE – Ioan VIȘTEA: Vestea de care m-am temut

 În după-amiaza zilei de 31 mai a.c., tocmai când mă pregăteam să comentez că mare parte din avatarurile „dreptei” româneşti în procesul fuziunii îşi au originea în momentul mult întârziat al ieşirii liberalilor din şubreda construcţia a USL, Crin Antonescu îşi anunţa, într-o scurtă declaraţie de presă, ieşirea din poziţia de candidat în cursa pentru prezidenţiale. De unde se vede că şi în politică n-aduce anul cât aduce clipa şi secunda şi, mai ales, că „declaraţia de independenţă” şi redobândirea cu forcepsul a mult trâmbiţatei identităţi doctrinare a liberalilor plus câteva greşeli personale de poziţionare făcute de acesta, în contra-timpul evenimentelor, au avut costurile lor şi au lăsat urme greu de şters.

Corul detractorilor vânduţi intereselor meschine, al ursitoarelor de ghinion, bocitoarelor, astrologilor şi numerologilor vizionari, alături de nevăzuţii truditori ai (de)serviciilor şi urzelilor oculte şi de campania infamă şi dezonorantă a câtorva trusturi media care şi-au făcut din Crin Antonescu o ţintă perpetuă şi predilectă în postura de „cal de bătaie”, par cu toţii că îşi trăiesc momentul de graţie, de efuziune şi extaz  în faţa anunţului perceput ca pe o victorie. Cum era de aşteptat, jubilaţiei tâmpe s-au grăbit să i se alăture câţiva oameni politici de paie, gen caraghiosul, penibilul Zgonea-Zăroni sau infatuatul trufaş Ivan, caricaturi politice ale vremii cărora puţinătatea neuronilor le dictează prestaţii şi „bucurii” pe măsură. Vor urma, desigur, şi alţii, din păcate, mulţi, foarte mulţi dintre cei care au făcut din laşităţi, din oportunism şi dezertări de conştiinţă, cariere de lustragii ai „şpiţului” puternicilor zilei ori ai „bombeului” comisarilor europeni. Asta în vreme ce onoarea, demnitatea vertebrei şi minima normă morală tind să nu mai facă, în România zilelor noastre, nici cât o ceapă degerată. La fel cum nu mai spune nimic mitul sacrificiului căzut, de mult timp, în deriziune şi desuetudine în faţa oarbei competiţii aflată în goana parvenitismului politic. Ori, un asemenea gest de onoare şi de sacrificiu pus în beneficiul cauzei este anunţul lui Antonescu cu toată încărcătura de amărăciune aflată sub aparenta şi înşelătoarea înfăţişare a unei înfrângeri. Simbolistica, ineditul şi unicitatea gestului său în peisajul vieţii politice româneşti, minat de consacrarea obrazului gros şi-a nesimţirii clamată drept virtute absolută, indispensabilă şi câştigătoare, nu este la îndemâna judecăţii oricui aşa cum se şi vede deja din reacţii şi luări de poziţii. Gestul său reprezintă un punct de reper şi, cu siguranţă, un necesar moment de cotitură care va zgâlţăi, poate, comodităţi, lentori, prejudecăţi, automatisme de gândire, concepte prefabricate şi luate de-a gata, dând unora şansa de a-şi proba discernământul şi dreapta măsură în evaluarea momentului.

Am crezut şi încă mai cred că un om ca Antonescu, politician cu o carieră nepătată de peste două decenii, produs al propriei deveniri, fără a datora cuiva, ceva în afara respectului pentru tradiţie şi a marilor săi înaintaşi, onest şi necoruptibil, pătimaş şi uneori naiv doar din bună credinţă, combatant convingător pe tărâmul principiilor şi orator de statură ciceroniană în stare să „mişte” suflete şi conştiinţe adormite şi să ofere României un „azimut” clar şi credibil precum şi un statut de neatârnare şi demnitate în concertul ţărilor lumii, un asemenea om şi politician, deci, merita să se bată şi să ocupe cea mai înaltă demnitate în stat.

Anunţul făcut de Antonescu este chiar vestea pe care în sinea mea o anticipam şi de care      m-am temut ca de o confirmare a bolii societăţii româneşti şi-a lipsei şanselor ei de vindecare, dar mai cred, în bunul spirit al zicalelor noastre, că orice rău poate fi şi spre bine, şi că  anunţul său este făcut fără nici un fel de calcul şi fără putinţă de revenire asupra lui.  Poate că „dreapta” politicii româneşti, aflată la momentul decisiv de cumpănă şi acţiune, va învăţa ceva din renunţarea lui Antonescu. Poate că onestitatea şi generozitatea gestului său vor inhiba orgoliile, vanităţile şi resentimentele, netezind parte din asperităţile aparent insurmontabile aflate pe drumul şi în calea coagulării polului de dreapta, românesc.

 Poate că un neamţ adus în politica mare şi susţinut de Antonescu, este alternativa şi alegerea cea mai bună, mai oportună a momentului şi semnul că, iată, istoria, la diferenţă de şapte decenii, mai e capabilă să-şi ia o târzie dar binemeritată revanşă. Poate!

IOAN  VIȘTEA  este poet, prozator și locuitor al unei capitale românești, Târgoviște ( cum spune ) dar și autorul Jurnalului de la Mahala…