Prin prezenta declar că’s de felu’ meu localnic din Calea Ferentarilor unde mi-am făcut şi veacu’ vro cinză’ş dă ani. Îmi zice Dulămea I. Rozmarin, măcar că nu ştiu dacă I-ul din mijloc are vro bază legală ori vro legătură cu mine, da’ nu despre asta vreau io să vă spui acu’ ci de alta. Acu’ vro trei’ş dă ani, cam pe vremea siniştrilor cum aud că le mai merge vorba da’ pă bună dreptate, fiind ucenic la şcoala profesorală „23 August”, mă pune dracu de mă-nhăitez cu nişte bagabonţi şi una, două, cad în păcat. Nu-i vorbă că nici fata n-a zis nici „pâs” da’ parcă ce, ţinea legea socoteală d’asta? c-acu’ ştim cu toţii că era prohibeţivă rău legea aia pă fond. Aşa m-am trezit tuns zero şi potcovit cu şapte ani de pârnaie plus că s-a dus dracului şi toate iconomiile de le făcusem ca ucenic strungar anu’ trei şi tot restu’ de care vreau să vă spui. La Aiud, unde ne-a dus prima oară, cum stam noi, cinci violonişti dă ne uitam cu ochii-n tavanu’ celulii şi omoram la căpuşe şi impresii dă boboci la Oxford, bagă capu-ntr-o zi gardianu’ dă zice: „Bă, care eşti homosexual sau vrei să joci rolu’ ăsta? Ieşi în faţă!”. Toţi, mâlc. Am mirosit imediat c-ar fi rost de vro uşurare ceva şi-am şi făcut repede un pas înainte. Că dacă ştiam tărăraia mă lipseam şi lăsam să mi-o ia altu’ ‘nainte. Mă ia gardianu’ ăsta cu el şi mă bagă pă uşa comandantului. Cică: „L-am adus, dom’ comandant!”. Ăsta mă suceşte pă toate feţele din priviri. „Mă, tu eşti homosexual?” face comandantul la mine. „Homo, să trăiţi!” zic eu cu toate că habar n-aveam ce vrea să-nsemne asta că abia mai târziu m-am dumirit d’am întâlnit unu’ d’ăsta de-adevăratu’ da’ am tăcut chitic să nu-mi fure pâinea, ce mai. „Băiatule, uite care-i treaba! îl aud eu că-mi spune maioru’. În aripa vestică a-nchisorii, avem o sumedenie dă deţinuţi politici, mă. Ştii ce-s ăia”. “Cum să nu?!” sar eu. “Unii care fluieră-n biserică”. “Buuuun! Bravo! Corect! Numa’ că ăştia să-nmulţesc pă zi ce trece de n-o să mai avem loc dă atâţia politici, parc’ a dat strechea-n ei că toţi vrea să se pună contra regimului. Şi au şi moralu’ tare că nici cu cleştele nu le scoţi untu’. Numai’ frica ăstora ca tine o au! Cum aud că le bagi un homosexual în celulă parc-ar auzi de ţeapa lui Ţepeş, imediat dau pă gură tot!…Ei, mă, pricepi? Acesta-i rostu’ şi norocu’ tău, da, da, dă sperietoare politică că ultimu’ pricopsit cu meteahna asta tocmai s-a liberat”. Io am zis „da!”, da dă priceput nu pricepeam, încă, neam. „Bineînţeles, mă, e vorba de ăia de care-avem informaţii precise că nu sunt şi ei la fel că n-o să le facem, ha, ha, tocmai noi o bucurie pă gratis!”. Râse de i se zguduiră gradele şi mă lăsă în plata gardianului. D’a doua zi, unu ca el venea-n fiecare dimineaţă să mă scoaţă din celulă. Zicea: „Rozmarine, la treabă!”. Da’ treabă nu era cine ştie ce. Dădeam mai întâi un ocol în formă de U pân’ ce intram în zona politicilor. Aici, ne aştepta un anchetator, aproape mereu altu’, băieţi subţiri de ziceai că-s doctori. Câte unu’ îmi strecura -n zeghe cât’un pachet de ţigări, aşa, dă la el, dă ce să zic nu., şi gardianu’ să făcea că nu vede şi lipea ochiu’ pă vizoru’ celulii. Noi, în spatele uşii, aşteptam să se deschidă uşa. După ce-o dădea dă perete, mă-npingea şi mă lăsa-n prag. Striga: „A venit homosexualul! Care ieşi, mă, la spovedanie, ai?!. Hai, c-acu merge pă rând cu voi şi ăsta-i nou, mă, vă rupe, nu alta!”. Să-i fi văzut nenicule cum se schimbau la faţă, ceva dă groază, şi-aud că era pântre ei oameni mari, scriitori şi poieţi…Da’ fie că era slabi dă înger, fie arătam eu fioros şi treaba asta îi speria în aşa hal, că nu era zi să nu plece anchetatoru’ cu câte unu’ din fiecare celulă, fără nicio problemă. Că-ntr-un timp începusem să-mi zic: „Rozmarine, las’te, mă! Dai dă unu’ ţâfnos, hotărât să reziste şi dai dă dracu’! Te-ai ars, să vedem pă unde scoţi cămaşa atunci!”. Da’ n-a fost cazu’. Nici la Aiud, nici la alte vro cinci închisori pă unde m-a dus aştia tot ca pă urs, tot în scopu’ dă vi-l relatez. Da’ acu’ beleaua e că la liberare, ăştia mi-a dat drumu’ cu tinicheaua asta ruşinoasă dă coadă. S-a luat în serios rău dă tot şi mi-a trecut pocinogu’ în foaia de liberare s-o dau tocmai la forţele de muncă. Barem itedentu’ dă la ultima mititică nici n-a vrut să auză nimic la plecare: „Tu eşti mă ăla d-ai rupt curu’ politicilor din şase puşcării?”, zice el. „Io, să trăiţi, da’ nu-i chiar aşa!” „Marş şi cară-te!” zbieră el la mine dă nu ştiam cum să ies mai repede ş-apoi când am citit în foaia aia afară, să cad jos, măcar că eram liber, d’aia vin acu’ când se poate să’ş aibă fiecare dreptatea lui, să vă rog să m-ajutaţi cu vro anchetă, ceva, la îndreptarea biografiei mele care-mi întunecă viaţa la locu’ dă muncă, în familie şi societate că ş-acuma nevastă-mea, face ce face şi la vro supărare, ceva, îmi aruncă vorba aia grea: „Pedestraşule!” zice, măcar că s-a lămurit dă mult şi sunt şi tată dă familie la cinci copii. Vă rog asta pen’ că ori mai fi scăpat mulţi din politicii d’atunci ş-or mai fi şi-n ţară rămaşi, nu numai plecaţi pă afară, care să spuie cum a fost adevăru’ că io numai dă formă făceam pă anormalu’ da’-n rest nu le-am făcut nici un rău. Ba, poate, i-am şi scăpat pă unii dă la chinuri şi torturi mai mari de’s acuma bine mersi şi repuşi în drepturi. Fapt pen’ care şi io cer la fel şi semnez.
Dulămea I. Rozmarin
IOAN VIȘTEA este poet și prozator, locuitor al unei capitale românești, Târgoviște (cum spune) și autorul Jurnalului de la Mahala…
Facebook
WhatsApp
TikTok
