TERAPII ÎNGÂNDURATE – Ioan VIȘTEA: Râsul şi furia

Când credeam că nu vom mai auzi, în veci, de vicepreşedinta Comisiei Europene şi că ultima ştire legată de ea va fi fost despre cum au „uşurat-o” unii de bijuterii, tocmai în centrul Londrei; când ne închipuiam cu toată ardoarea că madama, pe numele şi renumele ei de tristă amintire, Vivien Reding, îşi pregăteşte cu căinţă şi discreţie retragerea şi pensionarea din hăţişurile birocraţiei bruxeleze, acolo unde a tăiat, din belşug şi discreţionar, frunză câinilor comunitari, brusc, comisarul dă semne de viaţă(publică). Brusc, „scorţoşenia”, răceala glaciară a privirii, aroganţa şi ştaiful intangibile de vechil slujind la case mari, i se animă, i se îmblânzesc şi capătă faţă umană de dragul, cum altfel?!, partizanatului politic, afecţiune mai veche şi fără leac, probată pe durata întregului său mandat de paznic al cântarului justiţiar european.

La o întrunire a conservatorilor şi popularilor europeni, după îndemnul mobilizator al lui Che Victor Ponta,  mândri şi ei că sunt fie luxemburghezi, fie portughezi ori de alte naţii, doamna în cauză se arată îngrijorată şi mai-mai să-şi deranjeze coafura într-un acces de disperare faţă de  ascensiunea fără precedent a eurofobilor, pentru soarta democraţiei europene şi valorile ei fundamentale puse în pericol. Democraţie?…Valori?..Oare s-a auzit, s-a înţeles bine? Democraţie a rostit cocheta cuvântătoare? Care democraţie, ce fel de democraţie? A cui şi pentru cine? Deci, cineva care a împărţit unora „indulgenţe” iar altora invective, mustrări şi pedepse nemeritate; cineva care a făcut din votul democratic un delict bun de anchetat; cineva care a mistificat grosolan şi cu seninătate adevărul şi realitatea, clamând că voinţa Parlamentului unei ţări, România, nu reprezintă altceva decât o lovitură de stat, încă mai persistând în eroare şi rea credinţă; cineva care de doi ani de zile îşi şterge de ruj conturul buzelor cu voturile a 7,4 milioane de cetăţeni români ori confecţionează din ele confetti numai bune pentru festivismul adunărilor cu politicieni surdo-muţi; cineva care, împreună cu un maoist convertit, nu s-a sfiit să şteargă pe jos cu demnitatea unui prim-ministru pentru a-i trasa sarcini, directive şi „teme pentru acasă” în dispreţul voinţei populare şi mai presus de aceasta; cineva care tocmai se pregăteşte să fie parte a unei târguieli pe ciolane= funcţii în spatele uşilor închise ale instituţiilor europene, ei bine, cineva ca Vivien Reding, cu un asemenea palmares antidemocratic, vorbeşte despre democraţie şi virtuţile ei în pericol de a fi ignorate sau eludate, semn că, aşa cum observa La Bruyere, într-adevăr, onestitatea şi discernământul au devenit mai rare chiar decât diamantele! În faţa uriaşei ipocrizii şi a greţosului fariseism, până şi hazul de necaz iniţial, până şi râsul sănătos ori ironic-amar schiţat cu rictusul resemnării, se prefac în furie. Mai ales că madama, într-un elan imbatabil de recunoştinţă, se închină cu limba în gură şi mulţumeşte electoratului din Luxemburg şi Portugalia pentru că vigilenţa şi clarviziunea l-a ferit de greşeala de a promova în Parlamentul European vreun proscris, vreun venetic eurofob aducător de ciumă bubonică în sânul salubrei, imaculatei Europe. Dar nimic despre electoratul britanic! Nimic despre alegătorii francezi! Nicio vorbă despre preferinţele la urne ale olandezilor şi maghiarilor! Niciun cuvânt despre cauzele masivului viraj către extrema dreaptă, către xeno şi eurofobie a unei mari părţi din electoratul european, nimic despre sentimentul crescut al insecurităţii sociale, al dezamăgirilor şi frustrărilor, al lipsei de şansă, nimic despre brambureală, indecizii ori, dimpotrivă, despre arbitrariul deciziilor, nimic despre neîncrederea în politicienii europeni şi slaba lor calitate, probitate şi onestitate care au condus la actuala stare de lucruri. Tăcere! Tăcere deplină! Şi aceeaşi muţenie, aceeaşi tăcere vinovată păstrează doamna faţă de cumintele, docilul, răbdătorul, iertătorul şi plin de bun simţ  electorat român care, având poate mai multe motive decât oricare alţi cetăţeni ai Europei să bată obrazul instituţiilor europene şi chiar să întoarcă spatele ţanţoşilor săi funcţionari, nu a făcut-o.  Pentru luciditatea şi simţul măsurii probat la urne, electoratului român, cu siguranţă,  i s-ar fi cuvenit din partea lui Vivien Reding nu doar mulţumiri, dar în actualele condiţii ale raportului de forţe din Parlamentul European, chiar o liturghie! N-a primit nici una, nici alta! A primit, în schimb, restricţii, condiţionări şi ameninţări cu pogromul din partea statelor „pretine” care ard de dorul înfăptuirii Europei unite.(sic!).

 Poate că aşa ne şi trebuie de vreme ce în enorma şi uneori nătânga  noastră capacitate de a uita şi ierta, hazul de necaz şi râsul ironic-amar  se prefac anevoie în furie pentru ca mai apoi,  prea repede, furia să capete iarăşi înfăţişarea hazului de necaz!