Teologul Dumitru Horia Ionescu, nepotul Părintelui Dumitru Stăniloae, invitatul unui episod special al podcastului Avangarda

Teologul Dumitru Horia Ionescu, nepotul Părintelui Dumitru Stăniloae, unul dintre cei mai importanți teologi ortodocși ai secolului XX, recent canonizat de Biserica Ortodoxă Română, este invitatul unui episod special al podcastului Avangarda, plecând de la acest eveniment recent important al lumii noastre creștine. Canonizarea Pr. Stăniloae a marcat recunoașterea oficială a unei vieți și a unei opere care au pus România pe harta teologiei universale. Părintele Dumitru Stăniloae este autorul monumentalei Dogmatici Ortodoxe, traducător al Filocaliei în limba română și un adevărat martor al credinței, care a suferit pentru convingerile sale în închisorile comuniste. Dumitru Horia Ionescu este fiul scriitoarei Lidia Stăniloae, și poartă, așa cum veți descoperi în acest episod, o moștenire unică — moștenirea unei familii care a unit credința, cultura și cuvântul. În dialog cu fostul ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, Dumitru Horia Ionescu vorbește despre viața și opera Părintelui Stăniloae, despre profunzimea teologică a operei sale și despre omul din spatele marelui duhovnic și gânditor, despre ce înseamnă să fii nepotul unui sfânt, despre memoria vie a unei familii care a trăit credința în fiecare gest, și despre cum se transmite, din generație în generație, nu doar credința, ci și responsabilitatea față de lumină și adevăr. Veți afla și detalii mai puțin cunoscute despre viața personală a Părintelui Stăniloae, despre contextul istoric al operei sale, dar și despre cum se raportează astăzi un teolog contemporan la moștenirea spirituală a bunicului său, dar și despre o carte inedită în curs de apariție, un tratat de mariologie pe care Pr. Stăniloae l-a scris special pentru nepotul său. Un dialog despre sfințenie, memorie și responsabilitatea de a duce mai departe o moștenire care aparține nu doar unei familii, ci întregii spiritualități românești.

 

Ce spune Dumitru Horia Ionescu, nepotul Părintelui Stăniloae, despre canonizarea bunicului său? „Puterea unei Biserici stă exact în sfinții pe care ea poate să-i proclame”

 

Ionuț Vulpescu: Bun găsit la un nou episod al podcast-ului meu, Avangarda, cu Ionut Vulpescu. Astăzi am bucuria unei reîntâlniri cu teologul Dumitru Horia Ionescu. Dumitraș, îți mulțumesc mult că ai acceptat invitația mea și avem bucuria acestei revederi.

Dumitru Horia Ionescu: Și eu îți mulțumesc, mă bucur foarte mult. Sunt deosebit de onorat să fiu din nou aici, în acest studio, care îmi aduce aminte de emisiunea de acum doi ani. Și, într-adevăr, sper să putem să continuăm ceea ce am început atunci să discutăm.

I.V.: A apărut ceva, a apărut o filă nouă la cartea familiei Stăniloae. S-a adăugat ceva. Ești de câteva săptămâni la București și, între timp, părintele Dumitru Stăniloae este Sfântul Dumitru Stăniloae. Tu spuneai aici, am apucat să vorbim și în dialogul pe care l-ai făcut cu Răzvan Bucuroiu, vorbeai despre acest moment. Care e semnificația? Ai fost la Cernica, nu, când a fost canonizarea părintelui?

D.H.I.: Da, am fost. Am avut această bucurie de a fi acolo. De fapt, pentru acest lucru am și venit la sfârșitul lui decembrie, aici în București. Semnificația este, într-adevăr, o sărbătoare a Bisericii noastre. Pentru că puterea unei Biserici stă exact în sfinții pe care ea poate să-i proclame, pe care această Biserică reușește să-i aducă în fața cunoștinței generale și a credincioșilor în general. Deci, eu am văzut această sărbătoare, această proclamare, mai puțin ca un simplu act de canonizare, ci mai mult ca o sărbătoare a Bisericii Ortodoxe Române, care, în felul acesta, își arată oamenii pe care îi are, pe care i-a avut și, de asemenea, pe care îi va avea. Pentru că, de fapt, noi toți, și aceasta este frumusețea acestui fapt, noi toți, în principiu, putem să devenim sfinți dacă avem și dorim acest lucru, dacă îl avem în inimă și în suflet.

 

Ce se schimbă în inima lui Dumitru Horia Ionescu după canonizare? „Nimic. Absolut nimic. Pentru mine, el rămâne în continuare bunicul meu”

 

I.V.: Ce se schimbă în amintirile tale, în viața pe care ai trăit-o alături de bunicul tău după momentul canonizării?

D.H.I.: Nimic. Absolut nimic. Pentru mine, el rămâne în continuare bunicul meu. Mă consider, mai departe, deosebit de privilegiat, fiindcă am avut posibilitatea de a fi împreună cu el timp de 25 de ani. Dar în ceea ce privește sentimentele mele, felul cum îmi amintesc eu de bunicul meu, această canonizare nu schimbă absolut nimic. Eu sunt nepotul bunicului meu și asta este tot.

 

Cum îl găsim în calendarul creștin pe Părintele Stăniloae? Dumitru Horia Ionescu: „Fără discuție, în ceea ce mă privește, cred că ar fi fost mai frumos, dar aceasta este numai o părere personală, ca să se numească, de exemplu, Sfântul Dumitru Teologul”

 

I.V.: Îi spui aici, lui Răzvan Bucuroiu, în acest dialog, acesta ar trebui să fie mesajul, „oamenii ar trebui să-l înțeleagă așa pe Stăniloae, că fiecare om, de fapt, ar putea să fie într-o situație asemănătoare cu el în cazul în care își asumă plenar calitățile, defectele, dar mai ales stăruința și credința că într-adevăr Dumnezeu nu te lasă dacă vrei să faci ceva cu adevărat bun.” Ce crezi că a contat? Sigur, este decizia Bisericii, evident… în această decizie, care crezi că au fost argumentele cele mai puternice? Viața pe care a purtat-o Părintele Stăniloae, dimensiunea de mare teolog al Ortodoxiei, profesorul, preotul, păstorul, care din toate, toate împreună?

D.H.I.: Toate! Pentru că a fost profesor de teologie și a format generații întregi de teologi, a fost preot, deși nu a avut niciodată o parohie, însă și-a asumat acest rol de preot foarte în serios, fiind cel care spovedea aproape neîncetat, zi de zi, avea foarte mulți oameni care veneau la el pentru a-l căuta, pentru a se spovedi la el. După aceea, fără discuție, în general, omul. Într-adevăr, el și-a trăit credința fără a face o diferențiere între partea teoretică a teologiei și partea practică a vieții Bisericii. Pentru el, totul a fost un întreg. Din acest motiv, și canonizarea lui se bazează pe un întreg. Fără discuție, în ceea ce mă privește, cred că ar fi fost mai frumos, dar aceasta este numai o părere personală, ca să se numească, de exemplu, Sfântul Dumitru Teologul. Știu că o asemenea titulatură ar fi, din diferite motive, mult mai dificilă, însă, în același timp, cred că Sfântul Dumitru Mărturisitorul este doar un aspect al vieții sale și îi invit pe toți cei care vor să cunoască viața și opera sa să încerce să îl cunoască în întregimea sa, în plenitudinea personalității sale. De altfel, vreau să-ți spun aici, imediat, că aceasta este frumusețea acestei canonizări și a celorlalți 15, pentru că sunt oameni diferiți, care vin din diferite părți ale țării, că au avut preocupări diferite, însă. Așa cum Napoleon Bonaparte spunea că în ranița fiecărui soldat stă bastonul de mareșal, tot așa, repet, în inima și în sufletul, și repet acest lucru, inima, sufletul și trupul fiecărui credincios, poate să există această premisă către Sfințenie, chiar dacă Sfințenia în sine este, de fapt, pentru noi, mai degrabă, necunoscută. Există acea duminică a tuturor Sfinților și iubesc această duminică pentru că, de fapt, noi atunci sărbătorim pe toți cei care sunt Sfinți în Cer și pe care noi nu-i cunoaștem. Pentru bunicul meu a fost, cu siguranță, un privilegiu că a fost recunoscut la această calitate, dar, în ultimă instanță, este Sfântul Duh Cel care decide.

I.V.: Cum crezi că a primit acolo unde e momentul acela? Dumitru Teologul, prin excelență, așa cum spui, acest moment… a scris despre Sfințenie, a scris despre Sfinți. Cum crezi că a trăit ziua aceea?

D.H.I.: Greu de spus. Aici este numai o speculație…

I.V.: Dacă e cineva care poate face această speculație, ești tu.

D.H.I.: Sper, însă rămâne numai o speculație, dar nu s-a gândit niciodată, nu a fost niciodată preocupat de acest lucru. A fost preocupat de a-și îmbunătăți viața creștină, de a lupta mai mult pentru mântuire, de a se ruga stăruitor însă fără înverșunare, dar nu cred că și-a imaginea vreodată că ar putea să fie canonizat. Mai mult decât atât, nu pot să spun, pentru că bănuiesc că pentru noi toți și și pentru el, acest lucru a venit cumva prin voia Domnului și nu neapărat prin voia lui.

Istoria rotundă: moaștele Părintelui Stăniloae, în locul mult îndrăgit inimii lui, la Cernica

I.V.: La Cernica e locul unde vă plimbați și unde se simțea foarte bine, unde aveați multe peregrinări.

D.H.I.: Da, ne plimbam foarte des la Cernica și era dorința lui de a merge cât mai des la Cernica, inclusiv de a-și vedea mormântul. Aceasta a fost un leitmotiv de-a lungul anilor, deja la începutul anilor 70, după ce am cumpărat, deci familia mea a cumpărat acest loc de veci la mănăstire, la Cernica. El și bunica mea, de altfel, amândoi s-au atașat de acest, pot să spun, colț de rai, fiindcă cimitirul mănăstirii Cernica și după aceea, cealaltă biserică, Sfântul Nicolae, par într-adevăr a fi de o frumusețe care aproape că nu este de pe acest tărâm. Și acest lucru îl aprecia foarte mult, iubea foarte mult acest loc și Dumnezeu a vrut ca acum racla lui să fie așezată în acea biserică pe care el întotdeauna a îndrăgit-o. Cam asta ar fi totul, ce pot să spun, adică a fost o întâmplare, dar asta a fost iarăși voia Domnului, ai mei, deci vorbesc de bunicii, de mama, pe mine nu m-au luat atunci, s-au dus la înmormântarea istoricului Lupaș. Deci Ion Lupaș era de asemenea ardelean, profesor de istorie, cum spuneam, foarte cunoscut și a fost nașul de botez al mamei. Atunci el a murit la București în 1966-1967, ei au fost la înmormântare și le-a plăcut atât de mult locul, chiar cu acest eveniment tragic al unei înmormântări, le-a plăcut atât de mult locul, încât s-au hotărât să-și cumpere și ei un loc de veci acolo. Și a fost exact locul următor, încă atunci se mai găseau locuri la Cernica, acum din păcate nu mai poți să mai găsești altele, fiindcă între timp cimitirul este complet ocupat.

 

 

De la o înmormântare cu scene absurde la o canonizare liniștită

 

I.V.: E o descriere a înmormântării absolut senzațională, literară, foarte literară, când a murit părintele, în toamna lui 1993. Și pe mai multe pagini descrii imagini demne de literatură, literatură absurdă, niște scene greu de… De data aceasta a fost altfel, da?

D.H.I.: De data aceasta a fost altfel, dar eu am descris acele scene de la înmormântare prin ochii unuia care tocmai atunci ajunsese la București, după foarte mulți ani. Și atunci, bănuiesc că prisma mea, felul meu de a gândi, a fost diferit față de  a celorlați care participau la această înmormântare. Deci această descriere pe care am făcut-o eu trebuie să fie privită prin această optică. Între timp, bineînțeles, și aici lucrurile cumva au intrat pe un făgaș de normalitate față de anul 1993. Nu aș putea acum să spun că a fost ceva care să nu mă impresioneze decât foarte pozitiv. A fost într-adevăr o zi de sărbătoare, o zi cu adevărat sfântă, în ciuda vremii imposibile, fiindcă era acea sâmbătă cu ploaie și cu furtună. Dar totuși liniștea care a fost în biserică, în ciuda faptului că era plină biserica, a fost pentru mine semnificativă din acest punct de vedere. Am trăit, nu numai eu, cred, o bucurie duhovnicească. Și acestea sunt de fapt momentele care te apropie pe tine de Rai. Pe fiecare dintre noi. Nu trăim permanent într-o asemenea bucurie duhovnicească, dar când ajungem să fim într-o asemenea stare, atunci, într-adevăr, a mai urcat o treaptă în nădejdea noastră, în străduința noastră către mântuire.

I.V.: Și atunci făceai o paralelă între înmormântarea părintelui și înmormântarea lui Fellini la Roma, dacă îmi amintesc. Părea că, de fapt, regia i-a aparținut lui Fellini și la București, nu? Cumva.

D.H.I.: N-aș merge chiar atât de departe. A fost un șir întreg de întâmplări. Un șir întreg de lucruri care, pentru mine și pentru mama mea, au fost deosebit de… Cum să spun… Deosebit de dificil de înțeles în acel moment, noi fiind copleșiți și de durerea pe care o simțeam în acel moment. Și noi, de fapt, ne doream să fie o înmormântare care să fie foarte liniștită. Să fie o înmormântare care să fie, într-un fel, asemănătoare cu cea pe care apoi am văzut-o la Roma, cea a lui Fellini. Dar nu pot să spun că a fost vorba de un film a lui Fellini, pe care l-am revăzut sau l-am trăit în acele momente. Nu a fost cinematografic. A fost, mai degrabă, un moment deosebit de trist, însă această tristețe a fost, cred că, de fiecare dintre noi altfel interpretat. Și acei studenți care au produs toată neliniștea aceea, de fapt, îmi dau seama că au fost bine intenționați. Noi însă ne-am fi dorit să fie, într-adevăr, o înmormântare care să aibă o anumită sobrietate. Ei au văzut acest lucru altfel și atunci s-au manifestat în acest fel. Dar lucrurile, într-adevăr, s-au schimbat. Și cred că acesta este lucrul cel mai important. Până la urmă, toate amintirile, toate durerile, toate momentele, într-adevăr, neobișnuite și neașteptate din viață, dispar la un moment dat din memorie și nu mai au importanța pe care le aveau în momentul în care le-ai trăit.

 

De ce trimite Mitropolitul Plămădeala mașina după Dumitru Stăniloae?

 

I.V.: Crezi că este un element, un moment din biografia Sfântului Dumitru de acum, Mărturisitorul, necunoscut încă publicului și care ar merita să fie cunoscut?

D.H.I.: Nu cred. Nu cred. Recunosc că este o întrebare neașteptată. Și mă gândesc acum dacă, într-adevăr, există ceva care nu a fost până acum spus și nu găsesc așa ceva. S-a vorbit foarte mult despre el și cei care l-au cunoscut, contemporanii, s-a vorbit foarte mult despre el. Cred că, în linii mari, s-a spus totul. Poate aș putea, mă gândesc acum, să spun și că el a fost și sfătuitorul unui mitropolit. Și acest lucru era, de asemenea, legat de Cernica, fiindcă telefona mitropolitul Plămădeală, pe vremea ce era numai Episcop Vicar la București. Îi telefona bunicului și îi spunea „Părinte, vin să vă iau cu mașina”. Și atunci acesta era, ca să zic, ca un fel de semnal, fiindcă, într-adevăr, episcopul, cum era atunci Plămădeală, venea, îl lua cu mașină, se duceau împreună la Cernica și mitropolitul Plămădeală se sfătuia cu el. Îl întreba diferite lucruri legate de problemele de atunci ale Bisericii. Cum eu eram mic și îmi plăcea, de asemenea, foarte mult să merg la Cernica, am fost de câteva ori cu ei și am ascultat discuțiile pe care ei le purtau. Într-adevăr, mitropolitul Plămădeală voia și ținea cont și de părerea bunicului meu. Cred că acest lucru a fost, poate, mai puțin reflectat în ceea ce s-a povestit până acum despre bunicul meu, dar a fost, totuși, un aspect important în momentele respective și care, poate, au avut și un efect semnificativ în anumite decizii ale episcopului Plămădeală, fără ca eu însă să pot aici, într-adevăr, să dovedesc această argumentație.

I.V.: Era dintre cei care au și vorbit la mormântare, cred că la Cernica.

D.H.I.: Dacă mi-aduc aminte bine, în orice caz, el a vorbit, deci nu chiar acolo la mormânt, însă, după aceea, la agapă, a spus câteva cuvinte, în ceea ce își amintea el despre bunicul meu, atunci când încă el era studentul bunicului meu, în anii `50. Cam așa a fost cuvântul lui.

 

Dumitru Horia Ionescu despre corespondența Părintelui Stăniloae: „Securitatea și Departamentul Cultelor au cenzurat aceste scrisori. Poate cineva să înțeleagă? Nu, nu poate nimeni să înțeleagă”

 

I.V.: Vorbim despre lucruri noi sau despre elemente surprize în biografia Sfântului Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae. Avem acest volum de corespondență. Sunt scrisori care nu au mai ajuns la destinatar. Sunt lucruri care te-au surprins?

D.H.I.: În orice caz, pentru mine, a fost o lectură foarte palpitantă, pentru că citind fiecare dintre aceste scrisori, mi-am adus aminte de momentele în care aceste scrisori ar fi trebuit să ajungă la bunicul meu, pentru că erau evenimente despre care se vorbea în casă. De exemplu, invitația pe care a primit-o el de a conferenția în Statele Unite. El știa din alte surse că va fi invitat în Statele Unite, însă, până la urmă, invitația nu a mai ajuns. De asemenea, nu i s-a permis de către Departamentul Cultelor să facă această călătorie. Dar vă rog frumos să nu mă întrebați care este motivul pentru care nu i s-a permis, pentru că nu pot să vă dau niciun fel de răspuns. Acestea erau vremurile atunci. Totul se făcea într-o stare teribilă de dezordine. Departamentul Cultelor nu era obligat să justifice ceea ce hotărăște, dacă este în bine sau în rău, nici nu o făcea și atunci, pur și simplu, și bunicul meu trebuia să accepte aceste hotărâri așa cum erau ele. Unele dintre ele sunt foarte nedrepte. În același timp sunt niște lucruri care nu intră în concordanță cu viața normală, cu ceea ce se întâmplă în mod normal în activitatea unui profesor de teologie sau a unui universitar în general. Sunt scrisori care vin de la diferiți profesori, de la diferite universități. I se cere să vină la un congres undeva, să zicem la Tübingen sau la Oxford. I se propune o temă. Este întrebat ce părere are despre această temă. Deci sunt lucrurile pe care fiecare profesor universitar le știe și le face. Securitatea și Departamentul Cultelor au cenzurat aceste scrisori. Poate cineva să înțeleagă? Nu, nu poate nimeni să înțeleagă. Însă, în același timp, cred că această carte aș recomanda, să o citească toată lumea, pentru că este un mare semnal de alarmă dat celor care cred că acele timpuri au fost într-adevăr bune. Pentru că nu au fost bune, nu au fost normale din niciun punct de vedere. Să nu lași un profesor să meargă la un congres undeva, unde se întâlnește cu colegii săi, care au aceeași specialitate. Nu este un fapt de normalitate, este pur și simplu un abuz care pentru noi, în zilele noastre, este absolut de neînțeles. Dar așa erau timpurile și trebuie să ținem cont de acest lucru.

 

Sfântul cu dosar la Securitate. Ce spune Dumitru Horia Ionescu despre dosarul bunicului său, Părintele Stăniloae? „Nu l-am citit încă. Am văzut, efectiv, dosarul. Chiar dosarul. În integralitate. În integralitate, fiindcă am fost invitat la CNSAS.”

 

I.V.: Crezi că vor fi acolo lucruri șocante, să pot descoperi chestiuni? Ești interesat să faci munca asta de cercetare, de a duce la lumină eventual anumite episoade pentru a întregi, să zicem, biografia sa?

D.H.I.: Sunt interesat și sunt, de asemenea, sprijinit de o serie întreagă de istorici care sunt în legătură cu mine. Este părintele Iancu, autorul acestei cărți. Mai sunt și alții. Am avut ocazia, chiar acum, în aceste săptămâni, când am fost aici la București, să văd dosarul bunicului meu. Nu l-am citit încă. Am văzut, efectiv, dosarul. Chiar dosarul. În integralitate. În integralitate, fiindcă am fost invitat la CNSAS.

I.V.: Câte pagini are?

D.H.I.: E mare.

I.V.: Este pe măsura operei sale de teolog…

D.H.I.: E voluminos.

 

Cine l-a turnat pe Stăniloae? Dumitru Horia Ionescu: „este vorba despre niște informatori, pe care va trebui, cu timpul, să-i, cred eu, depistăm.”

 

I.V.: Cât Teologia dogmatică?

D.H.I.: Cu Teologia dogmatică are foarte puțin de a face. Aproape deloc, însă. Cu ceea ce am spus mai înainte, cu nedreptățile care se petreceau atunci, are foarte mult de a face. Și, deocamdată încă, nici eu nu l-am citit în întregime și cu liniște. Sunt, însă, niște lucruri care și acolo m-au mirat, pentru că este vorba despre niște informatori, pe care va trebui, cu timpul, să-i, cred eu, depistăm. Însă, lucrurile care erau scrise acolo, aceasta este, poate, o ironie a sorții. Ceea ce stă scris acolo nu este nici măcar real. Sunt, pur și simplu, niște invenții. Și aceasta este, iarăși, un aspect tragic al acestei situații despre care vorbim. Securitatea ia în calcul anumite lucruri care se povesteau acolo și care erau, pur și simplu, inventate.

I.V.: Delațiuni?

D.H.I.: Delațiuni, de cea mai joasă speță, vreau să mă spuneți că folosesc acest cuvânt. Însă, este ceva care ar trebui să ne arate tuturor că, într-adevăr, el, săracul, a trăit, pot să spun așa, dintr-un punct de vedere foarte periculos, pentru că erau acolo lucruri absolut inacceptabile și care nu erau, câtuși de puțin adevărate. Însă, cumva, a ajutat și Dumnezeu. Aceasta este singura mea explicație, fiindcă ceea ce se vede acolo putea să se termină pentru el de o manieră foarte, foarte tragică.

I.V.: Spui că vor trebui identificați anumiți autori ai acestor note, dar, din ceea ce deja poate fi recognoscibil, identificabil, sunt chestiuni care l-ar șoca pe Părintele? Dacă le-ar ști, dacă ar avea acces Sfântul Dumitru Stăniloae, la propriu dosar, ar putea fi șocat?

D.H.I.: Cu siguranță, nu știu în ce măsură șocat, însă, cu siguranță, dezamăgit. Pentru că sunt acolo lucruri care sunt relatate, povestite de oameni pe care el, de fapt, i-a iubit foarte mult.

I.V.: Din proximitatea lui?

D.H.I.: Din proximitatea lui, din grupului de prieteni. Și ceea ce este, iarăși, tragic, ceea ce spuneau ei acolo nici măcar nu era real. Interpretau, de o anumită manieră, anumite afirmații ale bunicilor.

 

Cum privește Dumitru Horia Ionescu turnătoriile din timpul comunismului? „Sunt lucruri care se petreceau atunci, și pe care dacă eu le povestesc astăzi, generația mai tânără nu le-ar putea accepta și ar spune că sunt invențiile mele. Până la un anumit punct, acești oameni au fost nevoiți să le facă. Sunt diferite situații. Deci, trebuie să-ți spun că nu se pot accepta, însă, în același timp, fiindcă vorbim de ceea ce este uman”

 

 

I.V.: Tu însuți ești teolog și ai volume, și comentezi, și faci teologie. Cum poți explica, cum putem explica, teologic și uman, ipostaza unui om care e în casa cuiva, care este prietenul lui, și după ce pleacă de la cafea sau ceai, și după povești în care împărtășești, sau dai sentimentul că sunt valori comune, te apuci și notezi și transmiți tot ce s-a întâmplat. Uman, cum se poate explica asta?

D.H.I.: Ionuț, uman nu se poate explica, sau cel puțin eu nu pot să-mi explic uman ceea ce s-a întâmplat. Însă, în același timp, trebuie să afirmăm imediat că situațiile, problemele care erau atunci, sunt pentru noi astăzi foarte greu de explicat. Eu care le-am trăit, deși eram copil, îmi este foarte greu să-mi explic anumite momente, anumite situații din viața noastră, a tuturor lucrurilor care se petreceau atunci, și pe care dacă eu le povestesc astăzi, generația mai tânără nu le-ar putea accepta și ar spune că sunt invențiile mele. Până la un anumit punct, acești oameni au fost nevoiți să le facă. Sunt diferite situații. Deci, trebuie să-ți spun că nu se pot accepta, însă, în același timp, fiindcă vorbim de ceea ce este uman, de ceea ce este omenesc, trebuie să le accepte prin greutatea timpului și nu, până la urmă, cei care au făcut acest lucru sunt 100% vinovați, mai vinovați sunt cei care i-au obligat pe aceștia să facă aceste lucruri.

I.V.: Crezi că i-ar fi iertat?

D.H.I.: Ah, cu siguranță. I-ar fi iertat, însă ar fi fost foarte mâhnit. De iertat i-ar fi iertat, fără niciun fel de discuție.

 

Cum reacționa Părintele Stăniloae la episoadele în care colegii îl raportau Securității? Dumitru Horia Ionescu: „Niciodată el nu a fost perturbat de lucrurile care se întâmplau în jurul lui, însă era în același timp, cum să vă spun, mâhnit, însă iertător.”

 

I.V.: El avea o liniște, era deasupra unor chestiuni de tipul ăsta, avea o voce egală, nu se răstea, nu țipa, nu avea crize de personalitate, cum se întâmpla în cazul altor colegi. Nu dăm nume, persoane importante. Și tu faci observația asta undeva, deși te-ai străduit când erai în școală să-l iriți cu notele sau cu o anumită abordare mai superficială, măcar asupra câtorva materii, rămânea calm. Care era secretul acestei liniști interioare? Cum de era senin chiar în epoca aia în care nu era vorba despre seninătate?

D.H.I.: Felul cum el își concepea credința în Dumnezeu, felul cum el se ruga, rugându-se atât de mult și, cum spuneam, se ruga cu stăruință, dar fără înverșunare, îi dădea această libertate de a fi deasupra problemelor cotidiane existențiale. Nu îl afectau, nu îl atingeau. În momentul în care el avea acele momente, când tăcea, când el vedea că este aproape pe o altă lume, se ruga, și atunci, în momentul când ajungi la acest grad de rugăciune, lucrurile, aceste amărunte care sunt în jurul tău, nu te mai ating nicicum. Deci avea această putere și vreau să spun că această putere, pe care o avea, nu o folosea pentru a fugi de dificultățile zilei și de ceea ce era atât de neplăcut în lume. Însă, el, pur și simplu, prin rugăciune, avea această posibilitate de a le depăși și, în ultimă instanță, de a le rezolva pentru că știm că această liniște interioară, această putere sufletească, îți dă și puterea de a trece peste dificultățile acestea de zi cu zi. Niciodată el nu a fost perturbat de lucrurile care se întâmplau în jurul lui, însă era în același timp, cum să vă spun, mâhnit, însă iertător, pentru că asemănător cu aceste informații care erau date la Securitate, el avea și această problemă a unor colegi de la Facultatea de Teologie, de la Institutul Teologic, care îl, putem să spunem, dușmăneau și care îi provocau diferite probleme în discuțiile din cancelarie, în diferite momente ale activității în comun, ale Consiliului Profesoral, însă…

 

Calea către o teologie mai credibilă

 

I.V.: Ce îi reproșau colegii?

D.H.I.: Întâi și întâi îi reproșau faptul că nu preda teologia de o manieră scolastică, pentru că el depășise această fază. Erau profesori buni, că studii serioase în străinătate, însă, care vedeau teologia ca pe un fel de continuare a filozofiei. În orice caz, ca o știință umanistă, care poate să fie foarte clar definită în niște reguli teoretice bine ancorate în o argumentație de tip speculativ. Bunicul a depășit această fază. El preda studenților teologia așa cum este la Sfinții Părinți, așa cum Sfinții Părinți au primit această revelație de la Dumnezeu și atunci a bineînțeles că teologia lui nu era una în definiții, ci era una în viață, în experiența Sfinților. Din acest motiv era mai credibilă. Din păcate, colegii săi nu au putut să facă acest salt.

I.V.: Vorbești de colegii de la Sibiu sau de la București?

D.H.I.: Și, și, însă mai ales cei de la București. Cei de la București, într-adevăr, au fost șocați multă vreme, ani de zile, de felul cum bunicul înțelegea să predea teologia. Ca nivel de supărare, cred că l-ar fi supărat la fel de mult și delațiunea ca și această foarte nedreaptă critică și injustă critică a colegilor săi. Dar nu l-a afectat, nu l-a traumatizat și nu a fost niciodată, să zicem, nu a trecut niciodată într-o zonă în care liniștea și dorința lui de a se ruga să fie perturbate din aceste motive.

I.V.: Nu trebuie să dăm nume, dar parcurgând dosarul sau măcar o parte din el, e posibil ca o parte din delațiuni să aparțină unor colegi?

D.H.I.: Nu pot acum să spun aceste lucruri, adică este orice posibil, nu știu.

 

Cum interpretează nepotul Părintelui Stăniloae reacțiile din presă legate de recenta canonizare? „A scris foarte clar împotriva legionarilor și a luat poziția foarte clară împotriva legionarilor!”

 

I.V.: Te-au deranjat înaintea momentului sau imediat după decizia Sfântului Sinod al Bisericii de canonizare anumite comentarii care au apărut în presă legate de trecutul său?

D.H.I.: Cum să spun, ceea ce m-a deranjat a fost că nu au fost situate într-un veritabil context istoric. El este o personalitate care s-a născut la începutul secolului trecut, a trăit până în anul 1993, deci practic a parcurs acest secol. Un secol dificil, un secol cu mari probleme, cu marile crime ale nazismului și ale fascismului.

I.V.: Cu ispite istorice, dacă putem spune.

D.H.I.: Cu ispite istorice. Și el era atunci directorul unui organ al Mitropoliei Ardealului, care se numea Telegraful Român. A fost ceva pe care nu a făcut-o cu foarte mare bucurie, ci mai degrabă pentru că a fost rugat de Mitropolitul Bălan. Acel ziar reflecta starea politică din acele timpuri. Însă, ceea ce pentru mine a fost, să zicem, cumva exagerat, dacă pot să folosesc acest cuvânt, este faptul că a fost acuzat de a fi legionar în condițiile în care el chiar acolo, în Telegraful Român, a scris foarte clar împotriva legionarilor și a luat poziția foarte clară împotriva legionarilor. Și ceea ce este și mai important, dacă ar fi fost legionar, el ar fi fost arestat cum au fost arestat și ceilalți legionari în `45, în `48, în `51, `52. Pe el nu l-a arestat nimeni în această perioadă și el nu a fost trecut în nicio listă pe care noul guvern o considera ca fiind cea a legionarilor. A fost arestat în 1958 în legătură cu Rugul Aprins, și știm, de asemenea, că în momentul în care el a fost eliberat de la Aiud, s-a scris pe dosarul lui, mi se pare chiar acel comandant Crăciun a scris „Stăniloae nu este legionar.”

I.V.: Acolo cineva a șters și a adăugat, a șters acel „nu”.

D.H.I.: Acel „nu”, da, nici ei nu știau prea bine, bănuiesc, însă repet, nu a fost așezat, nu a fost contaminat ca legionar în momentul în care s-a schimbat regimul politic și sunt convins știindu-l, dacă ar fi știut el în anii 30 ceea ce se întâmpla în timpul războiului, ororile care au fost făcute, crimele pe care nazismul și fascismul le-a făcut, cu siguranță că nu ar fi procedat în felul acesta. A fost o tentație a anilor `30 care, din păcate, într-un fel sau în altul, a pus amprenta asupra multor intelectuali din acea perioadă, nu numai în România, în toată Europa, cu siguranță că după aceea, în anii `40, nu ar mai fi scris ceea ce a apărut acolo în Telegraful Român și cu siguranță că după aceea a fost foarte, foarte lămurit de grozăviile pe care aceste sisteme le-au adus în lume. Am mărturiile mele în acest sens.

 

Părintele Stăniloae către nepotul său, despre atrocitățile din secolul XX: „aceste lucruri nu mai au voie să se mai întâmple vreodată”

 

I.V.: Asta vreau să te întreb, înainte de a pleca tu în Germania, ați vorbit, cum a văzut părintele, secolul XX, bucățile mari din secolul XX, cele două totalitarisme, să zicem, pe care le-a traversat viața lui?

D.H.I.: Bineînțeles că am vorbit, mai ales că eu eram pasionat de istorie și asta de când eram destul de mic. Asta nu o să uit niciodată, pentru că am avut, cred că era în 1967 sau cel mai târziu în 1968, Magazin istoric a scris, au fost două sau trei numere, în care au arătat adevărul în ceea ce privește Mișcarea legionară, cu mai multe articole scrise de specialiști, adică era într-adevăr o abordare foarte științifică a crimelor pe care legionarii le-au comis. Le-am citit împreună, adică el a văzut Magazin istoric pe care îl citeam eu, încă locuiam împreună, l-a citit și el și după aceea mi-a spus, într-adevăr ceea ce este scris aici este adevărat. Atunci mi-a spus, „aceste lucruri nu mai au voie să se mai întâmple vreodată”, este ceea ce mi-a spus și mi-a spus-o cu o fermitate și cu o convingere care este absolut reală și pe care eu am simțit-o și care și mie mi-a dat acest sentiment că asemenea lucruri nu mai au voie să se mai repete. După aceea a fost, eram puțin mai mare și a fost un alt mic incident. Era primăvara și ne-am dus împreună într-o dimineață să ne plimbăm în Cișmigiu, aveam foarte mult de învățat și el a zis „lasă acum totul, hai să ne plimbăm puțin ca să poți și tu să respiri puțin, să vezi ce frumos este acum primăvara” și pe drum înapoi de la Cișmigiu ne-am întalnit cu un domn, nu știu cine era, însă am văzut că bunicul meu era foarte rezervat și chiar puțin iritat, ceea ce pentru el era neobișnuit, fiindcă de regulă socializa cu foarte mare plăcere. A spus „da, mulțumesc,” „sunteți cu nepotul”, „da suntem la plimbare, la revedere” și asta a fost și după aceea mi-a spus „da, acesta este un fost legionar și după aceea mi-a spus poate vor înțelege și ei vreodată tot ceea ce au făcut.” Deci într-adevăr, delimitarea lui față de acest om a fost atât de evidentă încât nici măcar nu a dorit să aibă o convorbire banală pe stradă. A fost  foarte rezervat, reticent, foarte rezervat. Acestea sunt realități pe care le-am trăit eu, deci contextul istoric trebuie văzut și de asemenea trebuie văzut felul cum el s-a purtat cu mine și felul cum el mi-a explicat mie, copil fiind și adolescent fiind, toate aceste momente teribile din istoria noastră tragică din anii `30 și după aceea din anii `40.

 

Dumitru Horia Ionescu: „A împiedicat doi colegi profesori să ducă studenții de la Teologie în timpul rebeliunii legionare să facă diferite dezordini pe străzile din Sibiu”

 

I.V.: Perioada `45-`89, cea mai mare parte din viață lui, cum a văzut-o? Imaginea lui asupra comunismului românesc în etapele lui, cum a fost?

D.H.I.: Nu i-a fost ușor, asta trebuie s-o spunem.

I.V.: Pentru că sunt și anii de detenție atunci.

D.H.I.: Întâi a fost nevoit să părăsească un post de rector al Academiei Teologice din Sibiu, pe care îl iubea foarte mult. Și aici este iarăși un lucru care se știe, care este de fapt o ironie a istoriei, pentru că el a împiedicat doi colegi profesori să ducă studenții de la Teologie în timpul rebeliunii legionare să facă diferite dezordini pe străzile din Sibiu. Acești doi profesori după ce au fost consultanți în noul departament al cultelor, care fusese organizat de către noua conducere comunistă, și aceștia doi l-au urât atât de mult, încât au insistat pe lângă Petru Groza ca el să fie îndepărtat de la postul de rector. Și atunci, fiindcă nu mai a avut acest post, el s-a hotărât să vină la București, pentru că vedea viitorul lui destul de dificil la Sibiu. Deci aceasta a fost o primă problemă, după aceea în anii `50. Mai ales mama a suferit foarte mult fiind fiică de profesor de teologie și de preot. Nu a fost niciodată dată afară de la Facultatea de Fizică și acest lucru este iarăși de fapt o dovadă că bunicul meu nu a avut o activitate politică în interbelic, care să facă de așa natură încât și mama mea să fie considerată ca fiind un element periculos democratic și care să fie exclusă de la învățământ universitar, ceea ce s-a întâmplat cu copiii altora, care, într-adevăr, fuseseră legionari sau angajați în conducerea antonesciană, care a urmat dictaturile legionare.

 

Cine face lumină în disputa despre Rugul Aprins?

 

I.V.: Apoi a venit anul `58, anul cel mai greu…

D.H.I.: Anul `58 a venit ca urmare a problematicii legate de Rugul Aprins, însă acest lucru știm că tot ce a fost, să zicem o represiune împotriva a unui grup de intelectuali creștini, nemaiavând nimic de a face cu activitățile politice dinainte de primul de al Doilea Război Mondial. Deci este cu totul și cu totul altceva…

I.V.: Grupul de la Antim.

D.H.I.: Zona Antim, zona Rugul Aprins, din care el nu a făcut parte, asta trebuie să repet încă o dată. Nu s-a văzut niciodată ca fiind membru al Rugului Aprins, pentru că avea, de fapt, o altă preocupare. Toți cei care erau în Rugul Aprins doreau să găsească propria lor formă de evlavie împreună prin această împreună rugăciune a Rugului Aprins. Bunicul meu a conferențiat, după aceea vorbea foarte des despre ceea ce credea el că este credința adevărată, însă nu era interesat prin însăși esența pregătirii sale teologice și prin evlavia lui, nu avea niciun sens să fie de fapt membru al Rugului Aprins. Dar această prietenie cu acești intelectuali…

I.V.: De cine era mai apropiat din grup?

D.H.I.: De Mironescu, bineînțeles.

I.V.: Alexandru Mironescu.

D.H.I.: De Mironescu, aveau legături de familie, chiar și cu frații Joja, cu, bineînțeles, părintele Benedict, era în legătură cu toți, se vizitau, această emulație intelectuală l-a atras foarte mult la București și l-a făcut să rămână la București pentru că prin `54-`55 Mitropolitul Bălan a propus o reîntoarcere la Sibiu, pe care el, a refuzat-o tocmai din acest motiv, fiindcă era în legătură cu această viață intelectuală interesantă, care era la București, și pe care nu ar mai fi găsit-o la Sibiu. Pot să spun că, într-adevăr, toți membrii Rugului Aprins i-au fost prieteni sau în orice caz cunoștințe. Da, cu Daniel Sandu Tudor, atât bunicul meu cât și mama mi-au spus că el era o personalitate diferită. Era uneori un om complicat, deci cu el n-aș fi putut spune că era prieten, însă de cunoscut îl cunoștea în orice caz.

I.V.: Daniel Turcea?

D.H.I.: Pe Daniel Turcea l-a cunoscut și l-a iubit și i-a iubit foarte mult poezia, a considerat că este poate marele nostru poet creștin, și îi invit și cu această ocazie pe toți cei care doresc să afle să citească cu adevărat teologie creștină, poezie creștină, să-l citească neapărat pe Daniel Turcea, este un poet fenomenal.

 

Cât de apropiat a fost Dumitru Stăniloae de Andrei Scrima?

 

I.V.: Cu Andrei Scrima în ce relație a fost?

D.H.I.: Cu Andrei Scrima s-au cunoscut dacă am înțeles bine cu o seară sau cu două seri înainte de a pleca la Paris, a venit pe la noi pentru a se despărți în mod special de bunicul meu și de ai mei, venea deci la noi în vizită. Eu, bineînțeles, nu existam pe vremea aceea. După aceea nu s-au mai văzut și nici eu nu pot să spun nimic despre Andrei Scrima, pentru că nu l-am cunoscut personal, deci nu știu. A fost doar un singur lucru. Mama odată mi-a spus: „am văzut un film cu Richard Chamberlain și era un film de spionaj. Richard Chamberlain avea acolo o tunsoare, avea așa, părul pieptănat pe spate” și era, dacă am înțeles bine, felul în care se pieptăna și Andrei Scrima și după aceea mi-a spus: „m-am gândit în seara asta, în tot acest film m-am gândit cumva neîncetat la Andrei Scrima.” Deci cam acestea sunt datele poate puțin prozaice pe care le-am despre Andrei Scrima.

I.V.: Până în ce an a mers părintele ca profesor la Facultatea de Teologie pe Sfânta Ecaterina?

D.H.I.: A mers multă vreme deci practic până în 1978-1979, s-a dus până la prezentarea tezei de doctorat a acestor doctoranzi care au fost generația Prefericitului Părinte Patriarh. Deci aceasta a fost ultima lui generație. După aceea…

I.V.: Până la începutul anilor `80.

D.H.I.: De la începutul anilor `80 nu a mai continuat. Probabil că ar fi putut încă să continue, însă deja ajunsese la o anumită vârstă.

I.V.: Pe Părintele Galeriu nu l-a cunoscut îndeaproape.

D.H.I.: Ba da, părintele Galeriu a fost doctorandul său.

I.V.: Jertfă și răscumpărare…

D.H.I.: Este sub coordonarea părintelui, cu siguranță.

I.V.: Pentru că părintele Galeriu a susținut în `72, `73.

D.H.I.: Cu siguranță bunicul meu a fost părintelelui Galeriu îndrumător la teza lui de doctorat, indiscutabil, cu siguranță.

 

De ce s-a oprit pentru un timp retipărirea lucrărilor lui Dumitru Stăniloae? Dumitru Horia Ionescu: „A  trebuit să luăm o pauză care a fost o pauză administrativă, legată de faptul că nu mai era clar cum poți să îi pui numele pe carte, și acesta este de fapt un lucru foarte important, pentru că acum de acum încolo el și ca Autor este Sfântul Părinte Dumitru Stăniloae și acest lucru va fi așezat pe copertă”

 

I.V.: Acum am vorbit despre cărți… Mai arătăm câteva. Este și această reeditare, pe care a făcut-o Răzvan Bucuroiu, Lumea credinței, la Editura Anastasia, o carte care a avut un mare succes în epocă, Șapte dimineți cu părintele Stăniloae, convorbire realizată de Sorin Dumitrescu și acest volum Cele mai frumoase comentarii la Filocalie ale părintelui Dumitru Stăniloae, selecția textelor de Georgeta Anca Ionescu. Sunt câteva apariții să zicem relativ recente care întregesc acest profil. Dincolo de acest volum, dincolo de aceste memorii, edițiile critice, opera părintelui, în ce în ce stadiu vor continua să apară la editura Patriarhiei? Ce știi despre asta?

D.H.I.: În orice caz suntem acum în acest stadiu în care putem în sfârșit să reluăm publicarea operei Omnia a bunicului meu. A  trebuit să luăm o pauză care a fost o pauză administrativă, legată de faptul că nu mai era clar cum poți să îi pui numele pe carte, și acesta este de fapt un lucru foarte important, pentru că acum de acum încolo el și ca Autor este Sfântul Părinte Dumitru Stăniloae și acest lucru va fi așezat pe copertă. Începem cu studiile teologice pe care el le-a scris de-a lungul anilor în revistele teologice. Deci așa numita să zicem presa teologică, cum zicem noi, are foarte multe studii și articole apărute în diferitele reviste teologice, începând din anii `50 și până când a trecut la domnul. Aceasta vor fi grupate probabil cronologic; este foarte greu să găsești formula ideală dar probabil că vor fi grupate cronologic în mai multe volume. Vor fi după aceea reeditările și, de asemenea, va fi și un foarte mic volum, care are pentru mine un aspect deosebit de important. Când eram eu în anul trei la Teologie, era prin 1980-81, vorbeam foarte des, adică vorbeam zilnic despre ceea ce fac, ceea ce studiez, ceea ce învăț, ceea ce înțeleg. El mă ajuta foarte mult. Era foarte bucuros că eu studiam teologia și am avut niște nelămuriri, deci nu aș spune într-un sens negativ, însă ceva, ceva, parcă nu înțelegeam în mariologie și atunci el a scris pentru mine un mic studiu de mariologie, pe care mi l-a făcut cadou și pe care eu l-am citit. A fost pentru mine extrem de ajutător. M-am hotărât acum să public și acest text, care este absolut inedit.

 

Inedit: tratatul de mariologie scris de Dumitru Stăniloae pentru nepotul său, în curând va vedea lumina tiparului

 

I.V.: Este inedit. Asta voiam să te întreb.

D.H.I.: Este inedit, până când l-am ținut pentru mine, dar cred că acum este momentul de a-l prezenta, de a-l arăta publicului. Deci nu este o carte, să zicem, propriu-zis de teologie, este un studiu explicativ pe care un bunic teolog îl scrie pentru un nepot mai puțin teolog, mai nevrednic teolog, însă cred că tocmai acest fapt, că nu este un nivel atât de înalt, va fi foarte ajutător pentru cei care vor într-adevăr să adâncească puțin această foarte frumoasă parte a teologiei, care este mariologia.

 

Cine i-a cerut lui Dumitru Stăniloae să reia disputa cu Lucian Blaga și de ce Părintele a refuzat să o facă?

 

I.V.: Polemica lui cu Lucian Blaga cum am vedea-o astăzi? Cum crezi că ar vedea-o astăzi?

D.H.I.: Bănuiesc că ar putea să fie din nou și ar putea să fie din nou la același nivel intelectual și politicos care a fost și atunci făcut. S-a vorbit foarte mult și s-a vorbit foarte mult din diferite contexte, care nu sunt, iarăși, foarte bine legate de ceea ce a fost cu adevărat. Un lucru îl știu foarte bine de la mama. Ea era tot așa, bunicul meu avea acest cult al plimbării, îi plăcea foarte mult să se plimbe și împreună..

I.V.: În București prin cartier.

D.H.I.: Nu, de data aceasta era la Sibiu, sub Arini. Deci vorbim de perioada în care a scris, Lucian Blaga era acolo refugiat, fiindcă facultatea de la Cluj s-a refugiat la Sibiu după dictatul de la Viena și s-a întâlnit cu Lucian Blaga și s-au plimbat împreună. Deci au stat de vorbă poate o oră la un nivel foarte colegial, prietenos, adică mama nu a sesizat nimic care să fie cumva neașteptat sau nepotrivit în discuția lor. Deci a fost o gândire a unui filosof față de gândirea unui teolog, legată de această problemă a existenței lui Dumnezeu. Ca să sistematizez aici bunicul meu i-a reproșat lui Blaga această idee, cum poți să susții că Dumnezeu este un fricos? Cum spune Blaga, Dumnezeu este Marele Anonim care se ascunde. De ce se ascunde? De ce îi este frică? Cum putem noi să îi atribuim lui Dumnezeu niște sentimente care sunt eminamente omenești. Argumentația sa are această, să zicem, valoare intrinsecă, însă din punct de vedere teologic un teolog are dificultăți în a înțelege și a accepta o asemenea ipoteză și este ceea ce bunicul meu a făcut, a combătut sau poate că este prea mult spus, a combătut, a prezentat o altă formă a felului cum noi trebuie să înțelegem raportul nostru cu Dumnezeu. Dar a fost ceva care era, cum să spun, de asemenea legat de activitatea lor doi, din punct de vedere academic și din punct de vedere, aș putea să o numesc, chiar științific. Deci ei și-au expus niște puncte de vedere. Nu au fost identice, însă fiecare și-a dat părerea, așa cum credea el că este mai bine. Ceea ce s-a întâmplat în 1990, și nu știu dacă cunoști acest amănunt. O cunoaștem amândoi pe doamna Elena Moise Solunca. Ea ne-a povestit, a fost odată împreună cu bunicul meu la filozoful care era atunci membrul al Academiei și era chiar vicepreședintele Academiei.

I.V.: Gheorghe Vlăduțescu, a fost profesor la filozofie și vicepreședinte al Academiei.

D.H.I.: Vorbind de Vlăduțescu, de profesorul și academicianul Vlăduțescu, și în cadrul acestei discuții, academicianul Vlăduțescu i-a propus bunicului meu să reia această dispută, și bunicul meu, conform cu ceea ce doamna Solunca ne-a povestit, a spus „nu pot. Blaga a murit.”

I.V.: Nu mai am cu cine să polemizez…

D.H.I.: Nu a vrut să dea o poziție nouă în condițiile în care Blaga nu mai avea posibilitatea să răspundă, și cred că acest lucru este semnificativ.

 

 

De ce în Teologie simți că ești mereu la începuturi?

 

I.V.: Spune atunci când a primit titlul de doctor honoris causa al Universității București în 22 iunie 1992, spune părintele, „când terminând liceul m-am hotărât să merg la Teologie îndemnat stăruitor de mama mea, soră și nepoată de preot, un coleg m-a întrebat: ce vei face acolo, n-ai ce învăța o jumătate de zi. Acum câțiva ani am spus, am studiat teologia zeci de ani și sunt mereu la început atât în aspirația spre cunoaștere cât și în cea a progresului moral. Ai dreptate, mi-a spus el acum după ce funcționase o viață întreagă ca profesor la o altă facultate”, că după o viață de studiat Teologia spunea că este la început. Așa o fi și cu sfințenia… Experimentăm fără să cunoaștem asta. E mereu un început… și Sfântul scoate, cum să zicem, ce e mai bun, sămânța aia de divină, care este în fiecare?

D.H.I.: Bănuiesc, nu pot să îmi dau cu părerea, să spun că am o părere autorizată asupra sfințeniei, pentru că este ceva care cu siguranță nu mă va privi niciodată și Doamne, îți mulțumesc, că…

I.V.: Ești sigur de asta.

D.H.I.: Sunt absolut sigur, sunt cât se poate de sigur de ceea ce afirm. Deci nu pot să spun decât să dau un răspuns care poate să fie iarăși la nivel speculativ. Pentru el intrarea în Teologie a fost de fapt intrarea în acest minunat univers al Sfinților Părinți și acest univers este atât de frumos, atât de duhovnicesc, atât de spiritualizat, încât această experiență am făcut-o și eu la nivelul înțelegerii mele. De fiecare dată când citești operele unor anumiți sfinți, hai să luăm pe Sfântul Simeon Noul Teolog… dar este pur și simplu o alegere acuma… care este despre….

I.V.: Care a scris Imnele iubirii…

D.H.I.: De fiecare dată când citești scrierile Sfântului Simeon Noul Teolog ajungi la o altă înțelegere și aceasta este faptul că nu tu, ca om, nu ai posibilitatea de a înțelege de la bun început cuvântul lui Dumnezeu, așa cum a fost el revelat, adică aș spune șoptit, la urechi, de către Dumnezeu, șoptit la urechea unui sfânt, și atunci îți trebuie mai multe lecturi pentru a putea încetul, cu încetul, să ajungi într-adevăr să înțelegi sau să încerci să înțelegi aceste nemaipomenite bogății spirituale care sunt cuprinse în aceste texte. Ocupându-se de Teologie el a înțeles foarte bine acest lucru de aceea a și revenit de multe ori asupra unor tratate de Teologie, pe care a încercat o a doua oară să le comenteze, tocmai prin faptul că a ajunsese la un alt nivel de înțelegere al acestor texte. Aceasta a vrut el să spună că, de fapt, ceea ce îmi spunea și mie când eram eu student, îmi spunea „bun, acum te vei introduce în Teologie însă vei avea încă foarte multe de citit până când să ajungi să începi să înțelegi puțin din teologie.”

 

Stăniloae, un filosof înainte de Filocalie?

 

I.V.: Filocalia e ceea care a schimbat cumva, e un moment, e cotitura în viața sa…

D.H.I.: Neîndoios, pentru că până la Filocalie a fost un, să zicem, putem să spunem, poate un filosof creștin sau poate un teolog preocupat și de sferele filozofice. Prin intrarea în Filocalie el devine ceea ce putem să spunem filocalic, și sper să nu pară banal acest lucru, pentru că a fi filocalic înseamnă într-adevăr a înțelege și a trăi textele Sfinților Părinți. Deci a depășit stadiul de teolog în sensul curent al cuvântului și a încercat, într-adevăr, să ajungă foarte, foarte, cât mai aproape de Dumnezeu, atâta cât ne este nou îngăduit. Marii teologi sunt cei care se apropie de cuvântul Domnului, așa cum, de exemplu, Sfântul Grigore Palama înțelege că, poate la un moment dat, poate undeva, să deslușească energiile necreate, luminile necreate. Așa și fiecare dintre noi ajunge la un moment dat să fie mai aproape de esența adevărului creștin, de ceea ce Dumnezeu, în iubirea Sa, a vrut să ne destăinuiască și este după puterea fiecăruia și după dorința fiecăruia și după strădania fiecăruia de a ajunge cât mai aproape de Dumnezeu. Din acest punct de vedere el a depășit stadiul de teolog, fiind într-adevăr un om evlavios, care într-adevăr, a iubit universul Sfinților Părinți, și aceasta este de fapt viața lui, așa cum a apărut, s-a dezvoltat, până în momentul în care a trecut la Domnul.

 

Sfântul a cărui meserie i-a fost și hobby

I.V.: Pe dimensiunea lumească, ludică a sa, care a fost, să zicem, un hobby, un lucru care îi făcea mare plăcere, o pasiune.

D.H.I.: Nu avea…. Deci hobby-ul era să traducă și să scrie. El a avut șansa aceasta, ca meseria să-i fie și hobby, neîndoios, altfel nu ar fi avut aceasta stăruință să te trezești în fiecare dimineață pe frig, la 5 dimineața, și să începi să traduci mai departe din Sfântul Palama sau din Sfântul Maxim Mărturisitorul. Dar îi plăcea foarte mult să sta de vorbă cu oameni interesanți, nu neapărat intelectuali, fiindcă nu veneau să-l viziteze doar intelectuali, veneau oameni diferiți, însă de multe ori îl vedeai cum discuțiile cu diferiți parteneri de convorbire începeau din ce în ce mai mult să îl  atragă. Urmărea cu foarte mare interes activitatea culturală, cea a scriitorilor, cea cineaștilor, mergea la teatru, mergeam împreună la cinema, am văzut foarte multe filme împreună. Îi plăcea, de asemenea, să asculte muzică. Am fost la concerte împreună, deci avea activitatea unui om care este pasionat de ceea ce noi înțelegem ca fiind frumos. Deci într-adevăr filocal.

Nepotul Sfântului Dumitru Stăniloae, între România și Germania: „acasă, și locurile în care am copilărit sunt foarte importante pentru mine, și sper, în continuare, să am această posibilitate de a fi nu între două lumi”

I.V.: Tu ai plecat în Germania. Ai lucrat la o editură foarte mulți, mulți ani. Editură importantă în Germania. Din toate drumurile tale, unde te simți cel mai bine? Pe Calea Moșilor, când erai copil, adolescent, sau în Germania, sau unde e acasă pentru tine, la Vlădeni? Pe unde ai fost recent… Unde, unde te simți cel mai confortabil?

D.H.I.: Aș vrea să spun că peste tot și acesta este un paradox care și mie îmi este foarte, foarte greu de explicat. Doresc să reușesc să zicem așa ca o albină, să iau ceea ce este mai frumos din toate locurile pe unde am fost și unde sunt. De exemplu și orice fel de vizită la Vlădeni este pentru mine un eveniment, fiindcă imediat mă reașez în acele momente fericite, pe care le petreceam acolo, și încerc să îmi imaginez cum era lumina de atunci, față de lumina de acum, și spuneam, „uite acel lucru s-a întâmplat acum aproape 50 de ani și era soare, era lumină, măgura Codlei se vedea într-un anumit fel”. Deci încerc să fac această transpunere. După aceea, când sunt în Germania, încerc să găsesc lucrurile care sunt, de asemenea, acolo, foarte interesante, fiindcă găsești foarte multe lucruri interesante în cultura germana, și cumva vreau să încerc să mă străduiesc să le explic pentru cei care îmi citesc articolele aici în România. De asemenea ceea ce văd și îmi place aici în România, deci această sociabilitate, deci oamenii aici sunt altfel, sunt mult mai sociabil, sunt mult mai credincioși, sunt mult mai deschiși către o anumită formă de evlavie. Toate aceste lucruri încerc să le explic prietenilor mei spunându-le că „uite, există și această posibilitate de a te apropia poate mai mult de Dumnezeu.” Bineînțeles pe cei care interesează acest lucru, deci nu aș putea să spun că mă văd neapărat numai într-un singur loc acasă, și nu aș putea să spun că am, să zic, o preferință cu totul și cu totul specială asupra unui anumit loc. La Freiburg am lucrurile așezate, fiindcă acolo am stat până acum cel mai mult. Deci am o anumită comoditate, o anumită rutină, care îmi face ca viața să fie puțin mai ușoară. Însă acesta este motivul pentru care vin, vin și mă reîntorc, și iarăși vin în România pentru că nu aș putea să trăiesc fără aceste reveniri în ceea ce este într-adevăr acasă, și locurile în care am copilărit sunt foarte importante pentru mine, și sper, în continuare, să am această posibilitate de a fi nu între două lumi, ci în două lumi care pot să fie de o manieră foarte, foarte frumoasă, și interesante, complementare.

 

Dumitru Horia Ionescu despre Catedrala Neamului: „faptul că unii sunt pentru și alții sunt contra, și alții sunt indiferenți, este, de fapt, ceea ce trebuie să fie”

 

I.V.: Ai fost la Sfințirea Picturii Catedralei Naționale, ai și scris un articol despre asta, și făceai o paralelă interesantă, spuneai că dacă Notre Dame, dacă Franța unde e stat laic, a refăcut catedrala, că practic a fost o refacere din temelii a catedralei în urma incendiului devastator, iată că și România oferă un exemplu, un reper extraordinar. Ți se pare că este proiectul centenarului, ca să zic, că de fapt în 2018 a fost prima sfințire?

D.H.I.: Neîndoios, este ceea ce nu aveam și ceea ce acum avem, și dovadă pentru acest lucru este faptul că încă de atâtea zile, catedrala este deschisă pentru a fi vizitată și încă mai vin pelerinii și noaptea de peste tot să o vadă. Deci este într-adevăr, sincer să fiu, poate că este și pentru mine o surpriză, acceptanța pe care publicul o are, și spun numai între ghilimele, publicul, deci oamenii interesați… au pentru catedrală… și știți întotdeauna oamenii sunt cei care decid într-un fel sau în altul. Faptul că ei au luat această decizie de a vizita catedrala și de a o considera ca fiind parte din sufletul lor înseamnă că a fost într-adevăr ceea ce le lipsea. Dacă ar fi fost ceva care nu era neapărat necesar nu ar fi venit. Nimeni nu stă în frig, totuși este frig, acum nimeni nu stă ore întregi în frig, să vadă ceva, un monument pentru care nu are niciun fel de afecțiune sufletească. Nu, deja ne-a intrat catedrala în suflet, și cred că acesta este lucrul cel mai important, și cea mai clară dovadă că aveam nevoie de ea, așa cum am scris în acest eseu. Deci a fost ceva, ce am spus, foarte spontan. Încă o dată, repet, nu este o catedrală mare, pentru că nu este o catedrală care să strivească. Este, într-adevăr, un lăcaș de cult, în care te simți ocrotit și iarăși, spun acest lucru, este cred într-adevăr foarte, foarte bine legat de această aspirație, către ceruri, pe care noi, românii, o avem de multe ori fără să ne dăm seama. Avem o legătură duhovnicească cu cele care sunt sus acolo, în rai, și acum avem posibilitatea să demonstrăm că acest lucru ne-a rămas mai departe în suflet, așa cum gândeau și înaintașii noștri. Este bine că avem catedrala aceasta… Bun, au fost dezbateri. Cred că este un semn foarte sănătos de democrație, pe care noi îl practicăm aici. Acum după atâția ani de teroare comunistă, faptul că unii sunt pentru și alții sunt contra, și alții sunt indiferenți, este, de fapt, ceea ce trebuie să fie, pentru că fiecare are dreptul să își spună o părere, însă bucuria aceasta și acest entuziasm de a sta la coadă, repet, este dovada că această catedrală a fost exact ceea ce nouă ne trebuia acum. Și este poate un sfârșit de secol, într-un anumit fel, și un început de alt secol. Să sperăm. Mi-ar plăcea să fie așa.

I.V.: Îți mulțumesc mult pentru prezența ta.

D.H.I.: Eu îți mulțumesc.

I.V.: Și te mai aștept să mai discutăm poate despre lumea intelectuală a anilor `60-70 la București; știu că și părintele Stăniloaie avea foarte mulți apropiați, prieteni care îl vizitau. Predicile lui de la biserica de lângă Sfântul Gheorghe Nou.

D.H.I.: La Biserica Răzvan.

 

Dumitru Horia Ionescu despre podcastul Avangarda și rolul dialogurilor culturale în spațiul public: „putem să facem trecerea dintr-o lume, care se duce pe încetul, și o lume care vine, iarăși, pe încetul.”

 

I.V.: La Biserica Răzvan. Ai cunoscut tu însuți foarte multe nume importante din literatura noastră și cred că ar merita pentru cei de astăzi să readucem figurile unora dintre ei. Dar despre aceasta, cum se zicea la Telenciclopedia, în anii 80, în episodul următor. Îți mulțumesc mult și aș vrea în finalul acestei a doua părți a discuției noastre, să te rog să adresezi un gând, o urare.

D.H.I.: Întâi și întâi sunt convins că pentru fiecare dintre noi a urmări episod de episod acest podcast este o îmbogățire sufletească, și este, în același timp, tot timpul, o tradiție de care noi avem nevoie. Vorbim în diferite feluri despre tradiție, însă acest podcast, aceste dialoguri pe care tu le propui, ni le propui nouă celor care le ascultăm și le citim. Această tradiție este de fapt într-adevăr esența a ceea ce noi am avut, am trăit, trăim acum și încercăm să ducem mai departe. Și dragă Ionuț, vreau să spun numai acest lucru, să-ți dea Dumnezeu sănătate, să ai din ce în ce mai mulți interlocutori care sunt și din generația tânără, astfel încât această ștafetă să meargă mai departe. Cred că aceasta este o sănătate intelectuală pe care trebuie noi să o avem și pe care trebuie să o cultivăm și pe care trebuie într-adevăr să o îngrijim ca să nu se piardă. Avem o tradiție de care suntem mândri. Nu tot ceea ce înseamnă tradiție este neapărat necesar de a fi dus mai departe. Însă aceste discuții pe care tu le porți sunt un semn, că într-adevăr putem să facem trecerea dintr-o lume, care se duce pe încetul, și o lume care vine, iarăși, pe încetul. Dar noi suntem acum obligați prin felul cum noi acționăm ca să dăm mai departe lumii care va veni ceea ce este de fapt frumos în sufletul nostru, și găsesc că acest podcast este la nivelul tehnologic de astăzi și la felul cum gândesc oamenii astăzi. E o formulă foarte potrivită pentru a realiza acest lucru de a face această trecere și dă-mi voie să îți fac un compliment. O faci foarte bine și asta nu înseamnă că vreau neapărat să mă mai aduci încă o dată aici în discuție, ci pentru că, știi, vorbim foarte des și spun de multe ori ceea ce mi-a plăcut și ceea ce nu mi-a plăcut în interviurile tale. Așa că sunt foarte convins că facem o treabă care ne ajută și care îi va ajuta și pe cei care vin după noi.

I.V.: Îți mulțumesc mult!

D.H.I.: Eu îți mulțumesc.