STRATEGII DE DISTANȚARE – Petre STOICA: O problemă de perspectivă

S-a terminat Evaluarea naţională la clasele a II-a, a IV-a şi a VI-a, motiv de mare bucurie pentru mine, mai ales că am încheiat viu această perioadă epuizantă. După şase zile de trezire înaintea primului cântat al cocoşilor, de ajuns la şcoală când încă este beznă şi de revenit acasă cu nervii tocaţi mărunt când se lasă seara, mă mir că nu am ajuns fie la camera de urgenţă, fie la nebuni.

Am scăpat, deocamdată, de coşmarul interminabil al mormanelor de hârtii peste hârtii, al creierului transformat în material ductil, capabil să iasă prin toţi porii, al muncii voluntare forţate, care tinde să devină regulă, nu excepţie, în învăţământ. Dureros este că am descoperit pe propria piele care îmi sunt colegii pe care mă pot baza şi care sunt cei care dau bir cu fugiţii, driblând cu eleganţă sau cu nesimţire, după caz, ceea ce ar trebui să facă de drept.

Privind lucrurile mult mai detaşat şi mult mai liniştit, devine clar că plasarea strategică a acestor evaluări în timpul anului şcolar, când se apropie finalul de semestru cu medii de încheiat şi un examen la clasa a VIII-a pândind după colţ, a urmărit în primul rând ca toţi cei implicaţi să nu fie plătiţi, deşi unii dintre ei (preşedintele, membrii comisiei, persoana de contact şi evaluatorii) au poposit prin şcoală chiar şi 12-14 ore. Chiar dacă am lua în calcul o zi de lucru de opt ore, tot se adună cam 24-36 de ore de muncă suplimentară. Iar munca suplimentară trebuie remunerată, fiindcă aşa este normal în orice colţ al lumii civilizate. Se aude oare undeva ?

Având în memoria recentă simulările la clasa a VIII-a, a XI-a şi a XII-a din lunile februarie-martie, când evaluatorii au primit bani de nu ştiu ce să mai facă cu ei, şi faptul că Sindicatul a discutat cu reprezentanţii ministerului problema plăţii profesorilor corectori care merg în alte şcoli, îmi dau seama că acum corectura în şcoală a fost un tertip de a da cu praf în ochi şi de a ne închide gura.

Iar aici intervine mare diferenţă de perspectivă dintre minister şi oamenii care predau, acea sciziune uriaşă între imaginea de ansamblu fadă, generată de cifrele seci privind rata de succes sau eşec şi micile detalii pe care fiecare cadru didactic le-a trăit la nivel personal şi care, timp de şase zile, le-au făcut viaţa aproape imposibilă. Mă întreb, retoric desigur, dacă se ştie că activitatea şcolii a fost bulversată de pretenţia absurdă de a desfăşura în paralel examene naţionale şi cursuri normale. În condiţiile în care comisia care a asigurat transpunerea în realitate a evaluării a cuprins jumătate sau chiar mai mult din oamenii care predau, despre ce normalitate discutăm ? Ca să nu mai spun că unii dintre cei ajunşi cu noaptea în cap în unităţile de învăţâmânt au avut şi ore în zilele respective.

Unde se termină sentimentul datoriei şi unde începe bătaia de joc ? Ştie cineva că termenele de predare pentru nepreţuitele rapoarte ale şcolii au fost devansate cu câteva zile, deşi iniţial ne-au fost comunicate date cât se poate de clare  ? De când se schimbă regulile jocului în timpul jocului ? Mai contează oare că subiectele au mustit de lacune, că cerinţele au generat confuzii grave, că elevii au fost puşi să răspundă la întrebări care nu se încadrează în programa şcolară ? Îi pasă cuiva de situaţiile suprarealiste, desprinse din tablourile lui Dali, în care am dat din colţ în colţ în faţa imposibilităţii de a lista subiectele primite în arhive cu documente pline de erori de formatare ? Are vreo importanţă că prima zi de testare a fost luni, adică nu prea a mai ţinut nimeni cont de celebra curbă de efort ? Interesează pe cineva că aceste evaluări lipsite de miză ne-au adus zeci de reproşuri din partea părinţilor, care vor, pe bună dreptate, să vadă acele coduri alocate la corectură transformate într-un calificativ sau o notă concretă, care are şi semnificaţie pentru cineva care nu are legătură cu sistemul de educaţie ? Pentru că altfel ei, părinţii, nu înţeleg care este rostul unei evaulări care, în final, nu le spune nimic despre stadiul în care se află copilul.

Între modul în care privim lucrurile de la nivelul clasei şi modul în care ele sunt percepute în sferele înalte ale forurilor de conducere se întinde o prăpastie fără margini. Ni se cer măsuri remediale pentru deficienţele constatate. Întreb şi eu, în inconştienţa mea, când vor mai putea fi ele aplicate. Pentru elevii de clasa a IV-a în clasa a V-a, când competenţele vizate de programa şcolară sunt cu totul altele faţă de cele din anul anterior ?

Nu spun că aceste evaluări sunt inutile, dar trebuie gândite şi aplicate corect. Iar corect înseamnă din punctul meu de vedere o perioadă dedicată exclusiv examenelor de acest tip, clar precizată în structura anului şcolar, care să nu afecteze funcţionarea normală a şcolii. Corect înseamnă că cei implicaţi trebuie plătiţi pentru munca suplimentară, corect ar fi ca testările să înceapă la ora 10, astfel încât să nu fim obligaţi să venim în şcoală la ora 5.

Aceste evaluări au scos însă la iveală aspecte mult mai grave, care ţin de oamenii din jurul nostru, cei care ne salută zi de zi în cancelarie. Mă sperie lejeritatea cu care ne conformăm, mă uimeşte lipsa de reacţie, mă îngrijorează atitudinea docilă, mă înfurie somnul în care s-au afundat sindicatele. E un semn că aceşti oameni, printre care mă număr şi eu, au ajuns la un nivel de resemnare pe care nici măcar ciobanul din „Mioriţa” nu l-a atins.

Se conturează o problemă de perspectivă, cu un dublu sens: o diferenţă majoră de puncte de vedere şi o perpetuare a ei şi în anii care vor urma.