Privirea mea curge printre șiroaie de apă, scormonește trecut și prezent, oprindu-se tristă în poarta morții… Se naște noaptea în șoapta mea de durere, iubire e numele ei, dar nimeni n-o știe, strigătul meu e mut ca și viața.
8.Într-o dimineaţă a intrat în cameră doctoriţa cea nouă, de care Burtosul ne vorbea de câteva zile. Era oarecum tineră, înaltă, cu un păr bogat, căzut pe umerii halatului şi avea o voce nefiresc de groasă, atacată de ţigările -multe- pe care le fuma. I-am văzut mânile, erau îngălbenite de tutun şi, ceea ce părea ciudat, era aerul ei de fragilitate, care nu se potrivea deloc cu înfăţişarea robustă, de sportivă. Pavel a devenit agitat de cum a văzut-o. „Tu trebuie să fii Pictorul, i-a zis doctoriţa, într-o zi să-mi arăţi şi mie tablourile tale.” S-a uitat lung la ea şi i-a spus: „Se face, când vrei ţi le arăt pe toate…” Nici măcar mie nu-mi spusese vreodată astfel, aşa că m-am uitat la Pavel nedumerit, avea un aer precipitat, dar încurcat şi stingher, de necrezut pentru el, care-şi stăpânea orice trăire interioară şi era capabil să nu trădeze nicio umbră de emoţie.
Apoi, într-o duminică spre seară, după ce ne-am plimbat mult prin parcul spitalului, am coborât la subsol, unde Pavel îşi aranjase atelierul de pictură. Intrai într-un fel de hol, cu mai multe uşi în faţă şi în dreapta, cam întunecos şi cu miros de igrasie. Uşa atelierului era în dreapta, pe sub nişte scări şi avea lipit un carton mare, pe care Pavel desenase un cap de om, fără nas, cu o floare urâtă pictată în locul ochiului drept. Doctoriţa a venit la puţin timp după noi, a privit un timp tablourile din cameră, s-a aşezat pe un scaun şi, privindu-ne fără o expresie anume pe faţă, ne-a spus: „Mulţumit cu puţin, se înlătură nefericirea.” I-am răspuns imediat: „Lao-Tzî, domnişoară…” În depărtare se auzea un tunet, se apropia o furtună, iar vârfurile copacilor din parcul mare al spitalului se agitau puternic. A izbucnit ploaia, s-au auzit bubuituri printre ramuri, crengi și frunze au căzut la pământ.
Doctorița n-a spus nimic, şi-a aprins o ţigară şi l-a lăsat pe Pavel să-i aducă o mapă mare, cu ultimele lui desene. Eu, care mai venisem în atelier, am tresărit. Desenele lui erau altfel, culorile deveniseră vesele, îngerii ciudaţi din tablourile dinainte dispăruseră. „Da, da… a șoptit doctoriţa, nicicând amurgul nu poate învinge zorii zilei… Frumos scrie aici.” Mi-am amintit, n-aş putea să spun de ce tocmai atunci, că Pavel repeta adesea, în lungile noastre discuţii nocturne, că e o nenorocire mai mică dacă nu obţii ceea ce vrei, decât atunci când vrei şi obţii ceea ce nu se cuvine… Brusc, Pavel s-a ridicat de pe scaunul pe care se aşezase şi a plecat, fără să dea vreo explicaţie, ca şi când nici n-am fi fost acolo.
Doctoriţa cea tânără – aşa părea, dar avea aproape 40 de ani – a început să vorbească domol, aşezat… „Nu cred, mi-a zis ea, că Pavel ţi-a povestit despre mine, nici nu avea cum… Am fost căsătoriţi 12 ani, ne cunoaştem de mult, din şcoală. Când s-a îmbolnăvit şi-a pierdut pur şi simplu memoria… Am să te rog să nu vorbeşti cu el despre ceea ce-ţi spun, de doi ani încerc să-l aduc cumva la o urmă de amintire, e un fel de terapie ce a dat rezultate în cazuri asemănătoare.” Mi-a povestit apoi şi plângea încet, ca o eliberare: „Când Pavel era în ultimul an, la Arte Plastice, ne-am căsătorit… Părinţii lui nu m-au vrut, eram săracă, ai mei lucrau chiar în fabrica în care tatăl lui Pavel era director. N-au venit nici la căsătoria noastră civilă. Am fost fericiţi împreună, Pavel picta, era deja cunoscut, a avut o expoziţie în centrul oraşului, la cea mai mare galerie de artă. Apoi a venit boala, ciudată, necunoscută… Cum îţi spuneam, Pavel şi-a pierdut brusc memoria, a intrat într-o lume a lui, s-au amestecat culorile ca în tablourile pe care le pictează aici, în spital.”
A vorbit mult, dar mintea mea aruncată în amurg a luat-o la goană. Auzeam doar frânturi de cuvinte, doar ochii mei dădeau impresia de luciditate. „Probabil, am zis eu când doctoriţa a terminat de povestit, că nu trebuie să faci prea mult ca fericirea ta să depindă de alţii.” Mă întreb acum, încă lucid şi răbdător, care e temeiul vorbelor mele, ce-aş fi vrut să-i spun fostei soţii a lui Pavel? Am rămas singur în atelierul dezolant, înconjurat de cartoanele cu miros de vopsele şi, uşor, imaginaţia mea s-a aşezat în întuneric. Dar m-am simţit, asta îmi amintesc sigur, fericit în singurătatea mea. Când te simţi fericit te scalzi în valurile unei armonii, care se revarsă peste sufletul tău; şi totuşi, amintirea timpului fericit, în vreme de nenorocire, e cea mai mare durere. Doar că nu era deloc dimineaţă în dragostea mea răpusă…
9.Ştiu că trebuie să închid acum caietul lui Radu, pentru un timp. Ţie, cititorule, îţi datorez câteva rânduri. Radu scrie despre fericire, dar ar trebui să vezi cum arată paginile din faţa mea. Boala muşca nemilos din mintea lui, treceau zile întregi în care totul, pentru el, se închidea definitiv, nu vorbea, nu asculta, nu înţelegea nimic din ceea ce se întâmpla în jurul lui. Sunt fraze, în caietul lui, care se opresc la jumătate, pe care Radu le-a continuat după o săptămână sau mai mult, ca şi când istoria clipei s-a comprimat în nesfârşitul vieţii lui. Bați odată din palme, scria el, și viața ți-a trecut deja. Cerul se strînsese și el într-o culoare închisă, dar palidă. Se lăsa legănat de cuvinte, se aduna într-o durere îndepărtatâ. Cândva, după ce vei mai afla despre zilele trecute ale prietenului meu, îţi datorez, cititorule, unele explicaţii. Acum şi aici, nu mă simt în stare să mai adaug decât vorbele lui: în anii noştri tineri, fericiţi ne făceau doar zorile…
10.Ieşise, în martie, un soare aprins, de primăvară. Într-o duminică am fost invitat la prânz acasă la Maria. Mama ei m-a privit, de la început, distant şi uşor arogant, avea un aer înţepat, de coană mare, cum zicea mătuşa mea, care n-o simpatiza deloc. Domnul ministru m-a invitat în biroul lui „până pregătesc doamnele masa”, cum a zis el. Avea în faţă caietul meu şi mi-a spus, cu o căldură în voce evidentă, că e impresionat de ceea ce a citit. „Cred, Radule, că poate ieşi o carte interesantă, semnată de noi doi”. Aveam şi eu acelaşi gând. „Să ştiţi că eu chiar am o schiţă, ceea ce am scris eu se completează foarte bine cu studiile dumneavoastră.” I-am spus că, de fapt, eu chiar aveam în minte o formă a cărţii noastre. „Perfect, a zis, am să mă ocup eu de publicarea ei, aş vrea doar s-o citesc şi eu, poate mai sunt câteva lucruri de făcut…”
Apoi am fost chemaţi la masă; nu m-am simţit deloc în apele mele, cum se spune, Maria a observat şi a încercat să schimbe cumva aerul scorţos al mamei sale. Nici nu-mi amintesc prea bine despre ce am vorbit, tatăl Mariei le-a spus despre cartea pe care urma să o semnăm împreună, dar nimic nu m-a putut scoate din uşoara mea derută, desluşită în jurul mesei bogate la care mă aflam. La jumătatea lui aprilie mă pregăteam să plec acasă. Mama şi fratele meu mă aşteptau la botezul băiatului cel mic al lui Mihai. I-am spus Mariei că voi lipsi o săptămână şi-mi amintesc şi acum vocea ei cu care m-a întrebat: „Şi nu poţi să mă iei şi pe mine?” Eram convins că mama ei n-o să fie de acord, dar Maria a găsit un sprijin sigur în tatăl ei. Am plecat cu o maşină de ministru, într-o dimineaţă de miercuri. Tatăl Mariei ne-a condus până în faţa blocului şi ne-a întrebat: „Nu pot să merg și eu?” Am zâmbit şi eu şi Maria şi am intrat, fericit, într-o poveste adevărată, spre ţara mea unică şi pură.
Primăvara cucerise adânc satul meu de munte, iar mama ne-a aşteptat în pragul casei, blândă şi bună şi frumoasă… „Bine-aţi venit, copii” ne-a spus ea. Au apărut şi Mihai şi soţia lui, iar Vlad, băiatul de 6 ani al fratelui meu, mi-a sărit în braţe întrebând cu candoarea vârstei lui: „Dar ea cine e?” Am râs, Maria nu părea de loc stingherită de lumea în care a intrat şi era veselă şi strălucea ca şi florile din curtea casei noastre.
Am stat până târziu în curte, eram -şi eu şi Maria – singurii locuitori ai lumii libere, fără frontiere, fără păcate. „Am văzut – i-am zis eu – de multe ori focuri mari, în timpul nopţii, pe dealurile din jur… Tata povestea că numai noi, de la întuneric îi putem vedea pe cei de la lumină…” Eram, amândoi, la poarta raiului. „E atât de frumos, zicea Maria, încât mă tot întreb dacă e adevărat.”
Acum, când scriu în aceeaşi cameră de spital, mă întreb ce trâmbiţe vor fi acelea care vor fi sunate de milioane de îngeri şi care vor ajunge în mijlocul pădurilor mele de acasă? Am dus-o pe Maria prin toate locurile dragi ale copilăriei mele. Undeva, pe dealul cel mai înalt, era un loc pe care oamenii îl numeau Acoperişul. Era, de fapt, ca un acoperiş al lumii, jur-împrejur se vedeau hotarele unei ţări infinite, simţeai aerul pur al speranţei. Iubire era în ochii noştri, în mânile împreunate, în şoaptele pădurilor de alături. Dacă viaţa noastră ar fi numai un minut, tot n-am putea să nu greşim, fiindcă ne-am născut în păcat. Dar minutul nostru, acolo, era eternitate. I-am spus Mariei, în grădina mare a casei mele, ştiu că pot să-ţi arăt cât te iubesc, dar nu mai era nevoie de prea multe cuvinte, ajungeau ochii noştri care se căutau, împreunându-se. La botezul nepotului meu au venit multe rude, prieteni vechi ai familiei mele şi preoţi din satele apropiate. Unii o priveau pe Maria cu un fel de curiozitate ţărănească şi, ieşind din casă, l-am auzit pe unul dintre oaspeţi spunând în şoaptă: „E fata unui ministru, a venit cu Radu, o fi ceva…”
O disperare adâncă mă cuprinde, amintindu-mi acele zile, aş vrea să pot aduce în vorbele mele primăvara inundată de iubire, dar mi se pare că suferinţa mea ar fi prea mare. Dacă închid ochii simt fiecare oră petrecută în lumea mea de acasă, cu Maria luminând a răsărit şi dimineaţă, cu ai mei veseli şi fericiţi. Spunea tata, iar cuvintele lui îmi sună clar în noaptea ascunsă a spitalului, că ispita din afară vine prin cele cinci simţuri, adică prin vedere, auz, miros, gust şi pipăire şi se numesc ferestre ale sufletului. Dar, mă întreb acum, prin acestea omul primeşte și marile păcate în sufletul lui? Nu este paza minţii trează şi puternică? Acolo, la mine acasă, împreună cu Maria, ferestrele erau larg deschise, dar nicio urmă de păcat nu putea să intre.
Ajunge, zilei, răutatea ei… Toate îmi amintesc un cântec, armele și cuvintele sunt la fel, ucid la fel, se tânguia o voce. Totuși, cuvintele aduc uneori și viața…
Facebook
WhatsApp
TikTok
