RAFTUL CU POEME – Ioan VIȘTEA: Operaţia de cristalin a fost reuşită

 

 

 

                               Într-adevăr, operaţia de cristalin a fost reuşită.

Stelele verzi se retrăseseră pe aliniamentul

constelaţiei lor, le orbise şi pe ele lumina.

Cerul frigea, îmi căzuse în braţe şi-n timp ce-mi smulgea

de pe ochi pansamentul etanş, asistenta mi-a spus:

„acum, pregătiţi-vă să priviţi lucrurile în toată măreţia lor,

în profunzime şi în detaliu”. Nu zău, chiar aşa,

în toată măreţia lor? am vrut să întreb, dar tocmai atunci

un şoarece cu atropină în ochi, cu o furculiţă împletită-n mustăţi,

traversa în zig-zag cabinetul…Avea dreptate, vedeam totul

cu o claritate înspăimântătoare, atât en gross cât şi cu amănuntul.

Soarele mă izbise în plină figură, mă clătinam

în balans pe picioare ca după primul fum de ţigară,

a trebuit să mă sprijin de pereţii clinicii, doar ştiţi,

„daţi-mi un punct de sprijin şi-am să…” Am să ce? Pe dracu’,

teoria e una şi practica te omoară cu nopţi şi cu zile!… Totuşi,

levitând, cum altfel?, am ajuns în parcul IOR, se sfârşise

petrecerea Clarvazătorilor Orbi, ziua cădea în beţia

fluturilor nocturni, măturătorii strângeau în saci de dormit

pleoapele orbilor, cu premoniţii, cu vise cu tot, parcul se golea,

numai câinii mai lătrau un salut şi-un cerşetor ascundea submarine

în coltucuri de pâine, o, eram însetat de imagini, de culorile toamnei,

de iminenţa unei mari revelaţii când s-a iscat furtuna, o pală de vânt

aspira statuile parcului, zgâlţâia rama tabloului în care eram prins,

riscam să ajung în tomberoanele salubrităţii odată cu frunzele, ia să

mă leg cu lanţuri de căluşeii caruselului, ia să privesc tornada cu noii

mei ochi panoramici, mi-am zis, da, eram numai ochi, ochi şi atât,

fără alte organe, fără inimă, fără ficat, ochi cu care

reinventam lumea, restituiam certitudinii sensul, priveam

lucrurile în toată măreţia lor, în profunzime şi în detaliu, inclusiv

vulturii care-mi dădeau târcoale, cine ştie de când mă adulmecau,

cine ştie de cât timp pariaseră pe mine, acum îşi găsiseră Prometeul,

două cuibare acrilice, două faruri de noapte aprinse, clipind speriate,

şi pe o vreme ca asta ce să ciugulească şi ei.