Puntea
Puntea, puntea ce lega malurile Ialomiţei,
adică Mahalaua de restul lumii,
cu podeaua din şipci îmbibate cu păcură,
lustruite, tocite până la noduri de pingelele navetiştilor,
cu ce semăna, oare, aşa legănată, în veşnic balans cum era,
sus-jos, stânga-dreapta, înainte-înapoi?
M-am gândit! Cu simulatoarele de la NASA!
Ghidoane, bidoane cu lapte, baloţi din paie, rucsacuri,
paporniţe cu orătănii, serviete, saci cu cartofi, butelii,
landouri de copil cu roţi fără spiţe, sifoane cu sticla albastră,
salopete, raglane din alte timpuri, anvelope date de-a dura
se ciocneau unele de altele făcând puntea să semene
cu spinarea unui cal nărăvaş,
cabrat sub picioarele trecătorilor…
Iar ei, priviţi de departe, erau aşa caraghioşi!
Parcă exersau cu toţii mersul pe sârmă
cu respiraţia oprită, atenţi să nu-şi piardă echilibrul,
să nu le zboare în apă sufertaşele cu mâncare, salamul Cracaua,
cupoanele de stambă ori costumul pe puncte.
Seara, îşi puneau fascicolul lanternelor în ochi:
Care eşti, mă? A, tu erai? Salutare! Salutare!
Şi sub punte, prin albia râului, uşor ridicată acolo,
treceau, cu motoarele ambalate la maxim
să învingă şuvoiul, maşinile vremii.
Aşa de puţine, de rare, că ştiai cu precizie
că înăuntru nu putea fi decât cineva important
de la raion sau SOVROM.
Uneori, unul mai curajos se uşura de pe punte
drept pe capota sau parbrizul Pobedei.
Când îl aflau, atunci se lăsa cu scandal.
A doua zi, se ştia: îl chema la partid,
făceau o şedinţă fulger, improvizau un prezidiu
dintr-o ladă mare de scule acoperită cu hârtie roşie creponată.
Tovarăşu’-n sus, tovarăşu’- jos.
Îl apuca ameţeala mai rău decât
dacă ar fi trecut chiar atunci puntea.
Păi,se poate? Se poate, to’arăşu’?
Se poate, că şi Paul de Alep călătorise, pesemne, mai bine
de îi căzuse cu tronc locul pe când ei,
ditamai oameni ai muncii, uite…
Cine? Cine? Să spună cine e to’arăşu’ Alecu
şi ce legătură are cu el.
Alep, nu Alecu! Şi de fapt, nici Alep, ci Paul!
Aha! După ce că e un element duşmănos
mai are şi legături cu străinii. Scrieţi acolo!
Scriau. Greu, cu opinteli. Năduşeau tot scuipând în creionul
chimic.
Dura cam o oră procesul verbal. Semnăturile, pe puţin o oră,
se ducea dracu’ producţia.
Până la urmă, se alegea cu o săpuneală zdravănă,
cu o mustrare, în cel mai bun caz cu o caricatură la gazeta
de perete,
alteori umblau la salariu.
Oricum, îl ţineau minte.
(Păi, nu era el prietenul străinului ăla, Alecu de Alep?)
Bine că nu-i luau boii de la bicicletă
şi puntea, mai ales puntea, la întoarcere, noaptea,
ca o sfoară subţire de fum.
Facebook
WhatsApp
TikTok
