MIREASA LA CREANGĂ
Două imagini plastice legate de mireasă. Mai tot românul cititor de carte are în minte și, poate, în inimă imaginea Smărăndiței popii, care „plângea ca o mireasă, de sărea cămeșa de pe dânsa”. Chiar dacă nu se mai practică, obiceiul gătitului miresei cu obligatorul plâns al acesteia a rămas în ethosul românesc. De aici poate și imaginea pregnantă a Smărăndiței plângând, după ce face „pocinogul” cu „sfântul Nicolai cel din cuiu”. Desigur că și Creangă a avut pe Smărăndița în inimă toată viața, dovadă și emoția puternică când, peste ani, Smărăndița, acum preoteasă, l-a vizitat pe scriitor. Căci această imagine dă la iveală, ca într-o străfulgerare și cu discreție, relația erotică prepuberală a lui Nică cu Smărăndița. Refuz să mă gândesc cum ar trata unii scriitori de azi o asemenea relație.
Cealaltă imagine este de o ironie ucigătoare, swiftiană. După ce nurorile o bat pe soacră, îi străpung limba cu acul și îi presară pe aceasta sare și piper, o așează în pat, „într-un așternut curat”. Și aici naratorul, care pe tot parcursul poveștii oscilează între atitudinea de condamnare a soacrei și de falsă compătimire, notează: „ca să-și mai aducă aminte de când era mireasă”. „Răutatea” observației pseudo-neutrale depășește în cruzime până și bătaia dată de nurori. Ne-am îngrozi, dacă nu am ști că asistăm la o farsă comică. La fel se întâmplă în O noapte furtunoasă. Dacă s-ar schimba puțin tonalitatea piesei, limbajul ei, am asista la o dramă. Totuși, imaginea soacrei pe patul morții comparată cu aceea a miresei în patul nupțial ține de carnavalesc, de lumea pe dos și de nerușinarea populară. În mentalul popular există și astăzi o astfel de percepție. Am asistat la o înmormântare într-un sat mai răznit de lumea „civilizată”. Un gropar a coborât în groapă, ca să pună capacul pe sicriu și să bată cuiele. Înainte de a pune capacul a așezat pe o ureche căciula mortului, un om de vreo șaizeci de ani, zicând: Așa să se ducă la fete pe lumea cealaltă – cu căciula pe-o ureche.
Facebook
WhatsApp
TikTok
