POVESTITORUL – Radu PĂRPĂUȚĂ: Babe, sterpăciuni și fete roditoare…

 

Ion Creangă proslăveşte femeile care zămislesc. Cele sterpe, nefertile sînt condamnate, batjocorite, luate în rîs. Moş Nichifor Coţcariul este „teoreticianul” (din stirpea lui rabelaisianului Panurge, cel care era în dilemă: să se însoare, să nu se însoare) acestei polarităţi fertil-nefertil. Referindu-se la baba lui, care nu-i făcuse copii, moş Nichifor spune clar, cu cinism: „pomul care nu face roadă se taie şi în foc se aruncă”. Aşa se zice şi la biserică, afirmă el cu naivitate prefăcută. Dar moş Nichifor este şi mai radical, de o radicalitate frizînd imoralitatea, ba şi părăsirea credinţei strămoşeşti: “În privinţa asta – îi spune el jupîneşicăi Malca – îi mai bună legea dumneavoastră de-o mie de ori. Nu-ţi face una copii, iei alta. Nu face nici aceea – alta. Şi de la o vreme trebuie să nimereşti una blagoslovită de Dumnezeu”.

Dincolo de ambiguităţile erotice ale “moşului” (de fapt, reiese că nu avea mult peste 40 de ani), răzbate concepţia lui intimă, profundă: naşterea, rodirea sînt binecuvîntate de Dumnezeu, constituie sensul vieţii, iar nefertilitatea este similară cu moartea. Din acest punct de vedere Malca este în vădită opoziţie cu “sterpăciunea” lui de babă. Proaspăta nevastă a lui Iţic este frumoasă, “îmbujorată”, iar cînd “moşul” o dă jos din căruţă o simte robustă, zdravănă (“om fătat, nu ouat”), sănătoasă, gata, asemeni strămoaşei ei Rahila, să umple lumea de plozi. Că, zice moş Nichifor: „doar Dumnezeu cel mare şi puternic nu s-a răstignit numai pentru un om pe lumea asta”. Aşadar, la opoziţia de bază rodnic-nerodnic se mai adaugă altele subiacente: sănătos-beteag, frumos-urît. Nu ni se precizează, dar presupunem că baba lui moş Nichifor este urîtă. O babă frumoasă e o contradicţie în termeni la Creangă. Numai babele de azi, cărora li se zice bătrîne, vîrstnice, de vîrsta a treia, pot fi frumoase. În lumea lui Creangă toate babele sînt urîte şi la chip şi la fire. Să inventariem fugar cîteva.

Nefertilă şi lipsită de bucuria maternităţii, baba din Povestea porcului se stinge încet alături de moşul ei. Singurul lucru pe care îl pot face este să înfieze un purcel răpciugos, pe care să şi-l închipuie “ un odor de băiet ochios, sprîncenat şi frumuşel, de nu se mai poate!”. O altă babă din aceeaşi poveste este îngrijitoarea de la palatul lui Făt-Frumos, pe care naratorul o gratulează cu denumiri precum: “hîrca”, “viespea care înălbise pe dracul”, “talpa iadului”, “ştirba-baba-cloanţa”, “pohoaţa de babă”, “baborniţa”, “hoanghina”. Baba urîtă, rea şi avidă de bunuri este în opoziţie cu o fată capabilă să suporte sărăcia şi penitenţa pentru a-şi scoate cercul de fier de pe mijloc şi a naşte. Baba este pedepsită şi moare, fata naşte.

Nici baba şi moşneagul din Punguţa cu doi bani nu au copii. Putem bănui cine este “vinovat” de nerodire, căci baba are semnele nefertilităţii: e rea şi zgîrcită, nevrînd să-i dea moşului nici un ou. Ş-apoi în concepţia ţărănească (şi nu numai ţărănească) de nerodire este vinovată întotdeauna femeia! Cei doi sînt simbolizaţi de cocoş (moşul) şi de găină (baba). Cocoşul şi găina “sînt metonimii, una a putinţei de a zămisli, cealaltă a Neputinţei de a genera” (Luca Piţu, Naveta esenţială, editura Moldova, Iaşi, 1991, p. 164). Tot aici se fac şi alte trimiteri interesante la androgin ). Cocoşul zămisleşte simbolic păsări, cirezi de vite şi o movilă de galbeni, pe cînd găina – un fleac de mărgică, pe care o înghiţise pe drum. Găina, ce simbolizează pe babă, este omorîtă în bătaie, baba ajungînd o comică găinăreasă, iar cocoşul trăieşte în bogăţie ca “un irod din cei frumoşi”: nefertilitate plină de batjocură, fertilitate îmbelşugată, urîţenie-frumuseţe, viaţă-moarte.

În Fata babei şi fata moşneagului binomul fertil-nefertil este reprezentat tot la modul simbolic de fata moşului şi fata babei cea slută. Aceasta din urmă este batjocorită de narator, care ne oferă astfel indiciul “sterpăturii”: “se alintă ca cioara-n laţ”, iar la sărbători merge “împopoţonată şi netezită

pe cap de parc-au lins-o viţeii”. În plus, este rea şi o urgiseşte în fel şi chip pe fata moşneagului, care este “frumoasă, harnică, ascultătoare şi bună la inimă”. Fata cea frumoasă nu naşte în timpul relatat în poveste, dar în final se mărită cu un om bun şi harnic şi, fireşte, va procrea. Anumite indicii exprimă simbolic capacităţile ei regeneratoare. În drumul ei fata “grijeşte” o căţeluşă bolnavă, un păr plin de omizi şi de uscături, un cuptor nelipit, o fîntînă mîlită şi părăsită. Altfel spus, fata regenerează, primeneşte, dă o nouă viaţă celor ale lumii. Acelaşi lucru îl face şi cu “copilaşii” Sfintei Duminici, de fapt nişte lighioane înspăimîntătoare, pe care le hrăneşte şi primeneşte. Fata babei nu face toate aceste lucruri, lasă părul neroditor, fîntîna secată şi uscată şi toate celelalte, simboluri ale uscăciunii şi nerodirii proprii. În consecinţă, e mîncată de balauri laolaltă cu mamă-sa, altă “hoaşcă” din şiragul de babe absolute şi negerminative ale lui Creangă.

Aşadar, la Creangă femeile sînt caracterizate în funcţie de fertilitate şi erotism (nu intră aici “cocoanele” şi sfintele, zînele, precum Sfînta Duminică, care trebuie tratate separat). Pe de o parte, avem femeile rodnice şi de aceea slăvite, precum fata moşului, capra (din Capra cu trei iezi), iapa (din Făt frumos Fiul Iepei), Smaranda însăşi, pe de altă – babele absolute şi soacra.